METODE ŞI TEHNICI ALE SOCIOLOGIEI MANAGERIALE

3. METODE ŞI TEHNICI ALE SOCIOLOGIEI MANAGERIALE

                  

3.1. Diagnosticarea, delegarea şi tabloul de bord; 3.2. Observaţia, tehnicile sociometrice şi studiul de caz; 3.3. Utilitatea metodelor şi tehnicilor sociologiei manageriale

3.1. Diagnosticarea, delegarea şi tabloul de bord

                Diagnosticarea este acea metodă utilizată de manageri şi specialişti pentru examinarea unei problematici complexe. În general, diagnoza este o operaţiune premergătoare adoptării unei soluţii la o problemă, constând în identificarea cauzelor unor procese negative (procese care constituie substanţa problemei respective), a factorilor care ar putea influenţa pozitiv sau negativ soluţionarea problemei avute în vedere. Scopul fundamental al diagnozei constă în formularea problemei de rezolvat. Cu cât formularea acesteia este mai adecvată şi mai clară, cu atât probabilitatea de a identifica soluţia cea mai bună este mai ridicată.

            În sociologia managerială, o “problemă socială” vizează situaţia apărută în dinamica unui sistem social, care afectează negativ funcţionarea să şi necesită o intervenţie de corecţie. Cunoscutul sociolog american R. K. Merton defineşte problema socială ca o discrepanţă semnificativă între normele sociale şi realitatea socială de fapt. Problemele sociale derivă în principal din procesele de dezorganizare socială, de criză sau de schimbare, context în care apar tendinţe de devianţă personală insuficient controlate de către societate. Deci, substanţa unei probleme sociale cuprinde situaţii tensionate, cu potenţial conflictual.

            Privind organizaţia în întregul său, o “problemă organizaţională”  se impune prin două sensuri:

1.      un sens apropiat “problemei sociale”, prin care organizaţia este confruntată cu o situaţie de criză, de schimbare, fiind solicitat potenţialul său de adaptabilitate; aceasta este o “problemă de stare” (de stare a organizaţiei); diagnoza, în acest caz, constă în identificarea presiunilor de schimbare şi a componentelor organizaţiei (structuri, indivizi, procese) care se cer a fi modificate, transformate, schimbate;

2.      cele mai frecvente sunt însă “problemele de scop”, prin care scopul de ansamblu al organizaţiei este realimentat, reînnoit cu sarcini specifice, concrete, diferite (dar nu total diferite) de sarcinile anterioare; în acest caz, diagnoza cuprinde atât înţelegerea (cunoaşterea) deplină a noii sarcini, cât şi a tuturor disponibilităţilor pe care organizaţia le are pentru realizarea sa.

            În ultimă instanţă, diagnoza semnifică cunoaşterea organizaţiei de către conducător, a tuturor componentelor sale şi a corelaţiilor dintre ele, cât şi receptarea (înţelegerea, formularea) adecvată a solicitărilor cu care se confruntă organizaţia.

            Diagnosticarea poate fi definită ca o metodă folosită şi în sociologia managerială, pe baza constituirii unei echipe multidiciplinare, din manageri şi personal operativ, al cărei conţinut principal constă în identificarea punctelor forte şi, respectiv, a punctelor slabe ale domeniului de analizat, cu evidenţierea cauzelor care le generează. Diagnoza se finalizează prin activităţi cu caracter corectiv sau de dezvoltare.

            Diagnosticarea are trei caracteristici principale. Esenţa aplicării ei constă în analiza cauză-efect atât în depistarea şi examinarea punctelor forte şi a acelor slabe, cât şi la formularea recomandărilor. În fapt, calitatea diagnosticului depinde tocmai de măsura în care s-au identificat cauzele generatoare de disfuncţionalităţi şi aspecte pozitive şi, ulterior, de corelarea recomandărilor cu cauzele respective. Specific metodei diagnosticării este şi caracterul ei participativ. Pentru utilizarea corectă a metodei diagnosticării este obligatorie parcurgerea mai multor etape:

1.      stabilirea domeniului de investigat, care este rezultatul deciziei adoptate de regula în managementul de nivel superior al firmei;

2.      documentarea preliminară, în cadrul căreia se culege ansamblul de informaţii cu caracter economic, etnic, uman, managerial etc., privitoare la domeniul de investigat. Obiectivul specific al acestei etape constă în reunirea fondului principal de informaţii privind domeniul respectiv, pentru a se putea trece la analiza problematicii implicate. În prealabil însă, se întocmeşte o listă cu simptomele pozitive şi negative privind domeniul respectiv.

3.      stabilirea principalelor puncte slabe şi a cauzelor care le generează. Prima parte a analizei este axată asupra identificării deficienţelor activităţilor investigate, cu accent asupra relevarii cauzelor care le generează şi a efectelor acestora asupra activităţii de management şi de execuţie.

4.      stabilirea principalelor puncte forte şi a cauzelor care le generează este rezultatul parţii a doua a analizei, care se desfaşoară similar cu cea din faza anterioară.

5.      formularea recomandărilor axate asupra eliminarii cauzelor ce determină punctele slabe şi asupra intensificării celor care genereaza punctele forte se realizează de membrii echipei de diagnosticare.

Principalele avantaje ale folosirii sistematice a metodei diagnosticarii în condiţiile tranziţiei sunt:

§     asigură fundamentul necesar elaborarii şi aplicării programelor de dezvoltare ale firmei;

§     preîntâmpină apariţia unor disfuncţionalităţi majore 19219l1116t datorită identificării cauzelor ce le generează în faza incipientă;

§     amplifică rapid potenţialul firmei prin acţionare asupra cauzelor generatoare de puncte forte;

§     asigură baza informaţională absolut necesară adoptării unor decizii strategice şi tactice curente şi eficace.

La fel ca diagnosticarea frecvent utilizată este şedinţa care, din păcate, este tratată adesea superficial, nefiind considerată întotdeauna ca o metodă a managementului ştiinţific. În esenţă, şedinţa constă în reunirea mai multor persoane pentru un scurt interval de timp sub coordonarea unui manager, în vederea soluţionării în comun a unor sarcini cu caracter informaţional sau decizional.

Şedinţa constituie modalitatea principală  de transmitere a informaţiilor şi de culegere a feed-back-ului concomitent de la un numar mare de componenţi ai firmei. Calitatea ei condiţionează sensibil calitatea managementului, fiind nemijlocit implicată în exercitarea previziunii, organizării, coordonării, antrenării şi control-evaluării.

În funcţie de conţinut, şedinţele se clasifică în mai multe categorii:

-         Şedinţele de informare au drept obiectiv furnizarea de informaţii managerului şi/sau colaboratorilor, referitoare la anumite domenii. Acestea se organizează fie periodic- săptămânal, lunar etc.- fie, şi mai frecvent, ad hoc în funcţie de necesităţi.

-         Şedinţele decizionale au în vedere adoptarea, cu participarea celor prezenţi la şedinţă, a anumitor decizii. Conţinutul lor constă în preponderant în prezentarea, formularea şi evaluarea de variante decizionale vizând realizarea anumitor obiective. În condiţiile proliferării managemntului participativ are loc şi multiplicarea şedinţelor cu caracter decizional, ca expresie a democratizării procesului de management.

-         Şedinţele de armonizare au drept conţinut principal punerea de accord a acţiunilor managerilor şi a componenţilor unor compartimente situate la acelaşi nivel ierarhic sau pe niveluri apropriate în careul structurii organizatorice a firmei. De regulă, sunt şedinţe operative, convocate cu o frecvenţă aleatorie în funcţie de necesităţile realizării unor obiective, planuri, programe, caracterizate prin sfera largă de cuprindere şi complexitate ridicată.

-         şedinţele de explorare sunt axate pe investigarea zonelor necunoscute ale viitorului firmei, ale unor componente ale acesteia sau ale anumitor aspecte ce influenţează desfaşurarea activităţii sale.

Pregătirea unei şedinţe are un impact sensibil asupra eficacităţii sale, reclamând un complex de decizii şi acţiuni destinate asigurării premiselor pentru desfăşurarea sa eficientă, dintre care cele mai importante sunt următoarele:

§     stabilirea unei ordine de zi judicioase, sarcină care trebuie să revină în principal managerului care organizează şedinţa ;

§     formularea problemelor înscrise pe ordinea de zi cu maximum de claritate;

§     desemnarea persoanelor care vor fi invitate la şedinţă, fiind recomandabil să participe managerii şi personalul operativ implicaţi nemijlocit în problematica abordată;

§     elaborarea de materiale cât mai scurte pentru şedinţă, rezumându-se strict la informaţii necunoscute de participanţi, formulând alternative decizionale, ipoteze de lucru, propuneri concrete etc., fiind trimise participanţilor cu cel puţin 1-2 zile înainte;

§     în cazul şedinţelor cu caracter periodic, este importantă derularea lor în aceleaşi zile şi ore, facilitând formarea la participanţi de obişnuinţe privind atât pregatirea cât şi participarea la respectivele reuniuni;

§     stabilirea locului de desfaşurare şi a ambianţei şedinţei este necesar să se efectueze în funcţie de obiectivele urmărite;

§     desemnarea persoanei care se ocupă de înregistrarea discuţiilor de la şedinţă şi anunţarea ei din timp asupra datei şi locului de desfăşurare a şedinţei.

Metoda şedinţei este recomandată în toate situaţiile manageriale, a căror solicitare implică participarea pe plan informaţional, decizional sau acţional a mai multor persoane.

Delegarea constă în atribuirea temporară de către un manager a uneia dintre sarcinile sale de serviciu unui subordonat, însoţită şi de competenţa şi de responsabilitatea corespunzătoare.

Principalele elemente componente ale procesului de delegare sunt următoarele: însărcinarea, atribuirea competenţei formale şi încredinţarea responsabilităţii

Însărcinarea constă în atribuirea de către  un manager, unui subordonat, a efectuării unei sarcini ce-i revine de drept prin organizarea formală. Aceasta implică delimitarea sa de celelalte sarcini, împreună cu precizarea perioadei în care trebuie realizată, a rezultatelor scontate şi criteriilor de apreciere a lor.

Prin atribuirea competenţei formale se asigură subordonatului libertatea decizională şi de acţiune necesară realizării sarcinii respective. Evident pentru a deveni efectivă, autoritatea formală trebuie dublată de autoritatea cunoştinţelor.

Încredinţarea responsabilităţii asigură refacerea “triunghiului de aur” al organizării pentru sarcina în speţă, în virtutea responsabilităţii acordate, noul executant este obligat să realizeze sarcina delegată, în funcţie de rezultatele obţinute fiind recompensat sau sancţionat.

De reţinut este că în cazul delegării se produce dedublarea responsabilităţii, în sensul că, deşi executantul răspunde integral de realizarea sarcinii şi de utilizarea competenţei acordate, managerul care a efectuat delegarea îşi menţine în faţa superiorilor responsabilitatea finală pentru realizarea sarcinii.

Problema cheie în utilizarea cu success a metodei delegării este soluţionarea  corespunzătoare a dilemei încredere- control.

Principalele limite ale utilizării delegării sunt: posibilitatea de diminuare a repsonsabilităţii în muncă a persoanelor implicate şi neexecutarea întocmai a sarcinilor datorită înlocuirii temporare a managerului cu un executant.

Metoda delegării are un caracter universal, utilizându-se în toate firmele şi la fiecare nivel managerial, ea nu trebuie să lipsească din arsenalul nici unui manager. Cu un plus de frecvenţă se recomandă utilizarea sa la nivelul managementului superior- director general, directori, directori adjuncţi, directori economici şi ingineri şefi.

Tabloul de bord poate fi abordat din mai multe puncte de vedere. În primul rând, este o importantă tehnică de management cu impact nemijlocit asupra eficacităţii muncii managerilor. În al doilea rând, este o modalitate principală de raţionalizare a subsistemului informaţional, contribuind decisiv la îndeplinirea de către  acesta a funcţiilor care îi revin. Prin intermediul tabloului de bord se asigură o informare completă, rapidă şi operativă a conducătorilor, ce poate fi apreciată ca suport al adoptării unor decizii de calitate superioară, eficace, fiind indispensabil în toate firmele- de stat, particulare-individuale, particulare de grup şi mixte.

Cercetările proprii, cât şi opiniile exprimate de numeroşi specialişti ne-au condus la definirea tabloului de bord ca fiind ansamblul de informaţii curente, prezentate într-o forma sinoptică, prestabilită, referitoare la principalele rezultate ale activităţilor firmei sau a unora dintre ele şi la factorii principali ce condiţionează derularea lor eficientă.

Tabloul de bord poate fi conceput, realizat şi utilizat la nivelul fiecarui manager, fară însă a exista un tablou de bord tip, valabil pentru toate funcţiile de conducere.

Volumul şi structura informaţiilor prezentate diferenţiază tablourile de bord în două categorii principale:

·        tablouri de bord restrânse, cu un volum mic de informaţii zilnice, care necesită eforturi reduse pentru culegerea de informaţii şi transmiterea lor;

·        tablouri de bord complexe, destinate unei informări mai ample, cu referiri la toate aspectele importante implicate de activitatea respectivului organism de management participativ. O asemenea categorie necesita, evident, un volum de muncă mai mare pentru completarea lui cotidiană.

Tabloul de bord, conceput ca instrument de sinteză care permite managementului să efectueze într-un timp scurt o analiza complexă a derularii activităţilor conduse, facilitând adoptarea de decizii eficiente, trebuie să satisfacă o serie de cerinţe minime după cum urmează:

-         consistenţa (integralitatea), în sensul ca tabloul de bord trebuie să cuprindă informaţii relevante referitoare la activităţile implicate, informaţii suficient de sintetice şi exacte, veridice pentru o fundamentare complexă a deciziilor adoptate la nivelul de conducere căruia i se adresează;

-         rigurozitatea, cerinţă derivată din precedenta, care constă în aceea că informaţiile incluse în taboul de bord trebuie să fie riguroase, axate pe evidenţierea reală a fenomenelor economice, concomitent cu transmiterea “în timp real” a informaţiilor necesare completării acestuia;

-         agregarea, ce decurge din posibilitatea cuprinderii unor informaţii cu grad diferenţiat de sintetizare, în raport cu nivelul ierarhic pe care se află managerul, pentru care se întocmeşte;

-         accesibilitatea, adică structura clară, explicită a informaţiilor, facilitând întelegerea şi utilizarea lor operativă şi completă pentru adoptarea rapidă de decizii şi iniţierea de acţiuni imediate pentru transpunerea lor în practică;

-         echilibrarea, în sensul inserării unor informaţii referitoare la fenomenele şi procesele economice, tehnice, sociale, politice, s.a., în proporţii rezonabile şi ponderi corespunzătoare gradului de regăsire  a acestora în viaţa firmei;

-         expresivitatea, respectiv necesitatea reprezentării informaţiilor prin forme de vizualizare adecvate, capabile să sugereze membrilor organismelor de management ori managerilor individuali elementele relevante referitoare la activităţile conduse, pozitive şi negative, într-o abordare cauzală;

-         adaptabilitatea, adică posibilitatea modificării tabloului de bord ori de câte ori intervin schimbări în activităţile firmei sau ale organului de conducere implicat;

-         economicitatea, cerinţa ce vizează realizarea unui tablou de bord eficient, prin prisma costurilor implicate de completare şi a efectelor cuantificabile şi, mai ales, necuantificabile pe care le implică utilizarea lui.

3.2. Observaţia, tehnicile sociometrice şi studiul de caz

            Observaţia este una dintre metodele cel mai des utilizate în cercetările de tip psihosocial, dat fiind faptul că este relativ uşor de organizat şi de aplicat, poate fi rapid adaptată şi folosită în cele mai diverse situaţii din evoluţia grupului, permite folosirea unor forme variate şi suple, în dependenţă nu numai de obiectivul investigaţiei, dar şi de natura grupului, dispune de nenumarate valenţe pozitive şi avantaje. Ea presupune urmărirea şi consemnarea manifestărilor de comportament (individual sau psihosocial şi interacţional) în diferite situaţii sociale, ca şi analiza particularităţilor psihologice ale individului sau ale grupului. Observaţia sistematică trebuie deosebită de observaţia ocazională. Observaţia ocazională se realizează accidental şi poate fi o premisă a observaţiei sistematizate.

            Observaţia sistematică necesită din partea celui care o realizează să aibă precizat obiectivul şi sarcina de observare, să observe pe baza unui program. Rezultatele observaţiei trebuie înregistrate în timpul observarii sau imediat ce observarea a luat sfârşit. O altă cerinţă a observaţiei este aceea de a nu altera fenomenul observat, deci de a nu interveni în desfăşurarea lui. Tehnica folosită în observaţia sistematică a fost pusă la punct de psihosociologul american Robert F Bales. El încearcă să raspunda la unele întrebări cum ar fi:

-         Ce se întâmplă în grup la nivelul microinteracţiunilor dintre membri?

-         Cine cu cine comunică?

-         Ce comunică?

-         Care este sensul şi valoarea celor comunicate?

-         Cum participă fiecare membru şi mai ales colectivul?

-         Cum debutează şi cum evoluează comunicarea?

Pe baza observaţiei sistematice a comportamentului interacţional al membrilor diferitelor grupuri, R. F. Bales stabileşte 12 categorii interacţionale:

Categoria 1- manifestarea solidarităţii

Conţine toate manifestările care exprimă solidaritatea deschisă, adresarea unor cuvinte agreabile colectivului sau unui membru care abia a venit, invitarea lui să ia loc, să se simtă bine, să se facă comod, felicitarea sau compătimirea unor membri din colectiv, ajutorarea sau concilierea membrilor grupului.

Categoria 2- manifestarea destinderii

Conţine acte ce vizează diminuarea sau înlaturarea tensiunilor din cadrul colectivului, manifestarea bucuriei, voioşiei, plăcerii, emiterea de glume lipsite de ironie la adresa unui coleg, în general reacţiile de bucurie şi mulţumirile atât la propunerile colectivului cât şi la glumele făcute.

Categoria 3- aprobarea pasivă

Exprimă acordul dat de un membru al colectivului faţă de  ceea ce se discută, la soluţiile la care s-a ajuns la un anumit moment, făra însă de a fi însoţite de tendinţa acestuia de a se afirma, de a se pune în valoare; este mai mult un accord pasiv, exprimat printr-un “Da”, “Sunt de accord”, “Am aceeaşi parere” etc.

Categoria 4- emiterea de sugestii

Conţine sugestiile aduse de un membru al colectivului, care respectă autonomia celorlalţi interlocutori şi care vrea să direcţioneze discuţiile, să le scoată din impas, să le facă să avanseze, dar fără a-şi impune propriul punct de vedere, fără a deprecia sau pune în inferioritate alte persoane sau alte puncte de vedere emise de colectiv.

Categoria 5- emiterea de informaţii

Se referă la actele prin care se aduc informaţii noi sau suplimentare, care să faciliteze înţelegerea, la cele prin intermediul cărora, se explică, se confirmă; cuprinde acte care sunt neutre din punct de vedere afectiv, interacţiuni care nu sunt imperative, care se vor a fi obiective, cu caracter mai ales constatativ; expresii de tipul: “Vreau să vă informez că…”, “Trebuie să ştiţi că…”, “Au trecut deja 30 de minute de când discutăm şi nu am ajuns la nici un rezultat”.

Categoria 6- solicitarea de informaţii

Cuprinde actele care solicită aducerea în grup a unor informaţii noi sau suplimentare, menite a facilita înţelegerea, pe cele care cer clasificări, confirmări; exprimă de regulă un deficit de informare şi de cunoaştere, este neutră din punct de vedere afectiv, nu cuprinde evaluări; pentru această categorie sunt specifice formulări de tipul: “Cum?”, “Ce vreţi să spuneţi cu asta?”, “Ce aţi mai aflat în legatură cu…” etc.

Categoria 8- solicitarea de opinii

Se referă la acele acte prin care se cere celorlalţi membri ai grupului să-şi expună părerea lor, propria lor opinie, să facă aprecieri, evaluări, judecăţi de valoare. Întrebări specifice: “Ce gândiţi despre asta?”, “Ce părere aveţi despre această soluţie?”, “Cum apreciaţi modul lui de  a se exprima?”, “Nu înţeleg de ce reacţionaţi aşa, aţi putea să îmi spuneţi?”.

Categoria 9- solicitarea de sugestii

Presupune solicitarea de noi direcţii de acţiune, indicarea unor mijloace de rezolvare a unor situaţii, fixarea unor scopuri noi, prin întrebări de genul: “Ce credeţi că ar trebui făcut?”, “Ce v-aţi propus?”, “Ce aţi propune pentru a ieşi din impas?”. Pentru ca aceste întrebări să poată fi introduse în această categorie nu trebuie să conţină o tentă emoţională evidentă.

Categoria 10- dezaprobare pasivă

Cuprinde actele de dezacord pasiv ale unor membri ai grupului faţă de ceea ce se petrece în grup sau faţă de soluţiile avansate; ei ramân reci, îmbufnaţi, indiferenţi, zâmbesc ironic; formulările “Nu sunt de acord”, “Argumentul dumneavoastră nu mă convinge”, dacă nu sunt spuse cu furie, ci, placid, cu indiferenţă, se încadrează în această categorie.

Categoria 11- manifestarea tensiunii

Cuprinde actele care induc tensiuni în grup, cresc anxietatea, frustrarea, sentimentele de vină, dau naştere la atmosfere grupale greu de suportat; subiectul se umileşte, se acuză, acţionează cu exces de scrupule, cedează în favoarea altora, exagerează unele atitudini pentru a demonstra că el este umilit, ignorat; cuprinde expresii de tipul: “Întotdeauna m-aţi batjocorit”, “Ascultaţi-l pe el că-i mai deştept decât mine”, “Sunt vinovat, întotdeauna eu am fost vinovatul”.

Categoria 12- manifestarea antagonismului

Presupune prezenţa opoziţiei nete, deschise, dezacordul activ, violent, afirmarea de sine prin înjosirea altora, tendinţa de a comanda şi dirija fără a ţine cont de personalitatea altora; dorinţele, motivaţiile şi aspiraţiile altora, agresivitatea, ironia sarcastică, aroganţa, furia, ameninţarea, blamarea, sunt tot atâtea fenomene cuprinse în aceasta categorie.

Tehnica sociometrică, iniţiată de J. L. Moreno, psihosociolog american de origine română, are o largă răspândire în investigarea şi cunoaşterea relaţiilor interpersonale dintre oameni, îndeosebi a relaţiilor afectiv-simpatetice, de preferinţă sau de respingere. Relaţiile afectiv-simpatetice dintre membrii unui grup sunt mai importante decât s-ar părea la prima vedere. Ele acţionează ca un catalizator, ca un factor ce dinamizează permanent comportamentul membrilor grupurilor, introducând direcţii diverse şi uneori imprevizibile de evoluţia ale acestuia.

Comportamentle cotidiene ale partenerilor dintr-un grup, informaţiile suplimentare căpătate despre unul sau altul dintre membrii grupului, părerile personale ale unui membru din grup despre un altul făcute publice sau impărtăşite în taină nu ne lasă indiferenţi din punct de vedere afectiv. Dimpotrivă, ele confirmă sau infirmă propriile noastre păreri, ne răscolesc profund ne determină să ne schimbăm atitudinea faţă de unii membri din interiorul grupului, în sensul că unele simpatii sau antipatii se adâncesc, în timp ce altele îşi modifică conţinutul, se convertesc în opusul lor. În aceste condiţii, cunoaşterea relaţiilor afectiv-simpatetice dintre membrii grupurilor sociale capătă o deosebită semnificaţie. Tehnica sociometrică, expusă de J L Moreno a cunoscut o impresionantă răspândire, fiind utilizată în investigarea celor mai diverse tipuri de grupuri sociale.

Concepută ca un ansamblu de subtehnici sau procedee articulate între ele (testul sociometric, sociomatricea, sociograma, indicii sociometrici), tehnica sociometrică şi mai ales aplicarea ei necesită respectarea unor rigori metodologice, dar şi capacitatea de a descifra fenomenele relevate.

Testul sociometric este un instrument relativ simplu prin care se încearcă măsurarea relaţiilor afectiv-simpatetice dintre membrii grupului. El conţine întrebări de tipul: “Dacă echipa ta de muncă s-ar restructura, cu cine ţi-ar plăcea să lucrezi în continuare dintre actualii membri ai echipei?”, “Cu cine nu ţi-ar place?”

În faza aplicării testului se atrage atenţia subiecţilor asupra următoarelor aspecte:

·        să nu comunice între ei;

·        să răspundă la toate întrebările;

·        să răspundă prin nominalizări, nu prin formulări generale, de tipul: “Cu toţi”, “Cu nici unul”, “Nu este cazul”;

·        să-i ia în considerare pe toţi membrii grupului, chiar dacă unul dintre ei nu este prezent în momentul aplicării testului;

·        să fie sinceri în răpsunsuri.

Sociograma este reprezentarea grafică a relaţiilor afectiv-simpatetice dintre membrii grupului. Graţie sociogramei putem şti dacă relaţiile de alegere sau de respingere sunt reciproce (impărtăşite) sau unilaterale, dacă preferinţele sunt întâmpinate de respingeri. Sociograma poate fi individuală (redă situaţia relaţiilor afectiv-simpatetice doar a unui singur individ din cadrul grupului) sau colectivă (redă situaţia relaţiilor dintre absolut toţi membrii grupului). Aceasta din urmă poate fi de două feluri:

-         sociogramă colectivă în spaţiul funcţional al grupului (ia în considerare asezarea spaţială a membrilor grupului, în virtutea relaţiilor funcţionale dintre aceştia, deci a relaţiilor necesitate de specificul sarcinii de muncă);

-         sociogramă colectivă liberă (porneşte de la valoarea psihosocială a fiecărui membru în grup).

Sociomatricea este un tabel cu dublă intrare, în care se trec toţi membrii grupului investigat, cu alegerile sau respingerile emise şi primite de fiecare. Pe orizontală, în dreptul fiecarui subiect, se figurează alegerile făcute de el, iar pe verticală alegerile şi respingerile primite de fiecare subiect de la toţi ceilalti membri ai grupului. Însumarea datelor de pe orizontală ne va indica gradul de expansivitate afectivă a fiecarui subiect, în timp ce cele de pe verticală - locul ocupat de fiecare subiect în cadrul grupului, deci statutul său sociometric.

            Indicii sociometrici se calculează pornind fie de la datele înscrise în sociomatrice, fie de la cele ce sunt figurate în sociograma. Pe baza lor putem afla informaţii despre individ sau grup, cum ar fi:

-         locul individului în cadrul grupului;

-         poziţia ocupată de el în grup (statutul sociometric  al individului);

-         expansivitatea sa afectivă (câte alegeri face în cadrul grupului);

-         gradul în care preferinţele unui subiect sunt cunoscute de ceilalţi membri ai grupului (transparenţa relaţiilor).

„Născut” în anul 1908, odată cu înfiinţarea Şcolii de administrare de la Harward şi utilizat într-o manieră personalizată până în anul 1935, studiul de caz a cunoscut o largă răspândire şi utilizare sistematică de la acea data şi până azi, în cele mai diverse domenii. „Caz” poate deveni orice situaţie concretă, trecută sau prezentă, în care este vorba de contexte, detalii reale, personaje, fapte şi evenimente, opinii şi atitudini, înlănţuite între ele, astfel încât să dea naştere la o problemă ce se cere a fi analizată, înţeleasă, diagnosticată sau rezolvată. Diversele incidente semnificative din viaţa unui individ sau grup care deschid o problemă; derularea şi acumularea unor evenimente în decursul timpului; situaţii tensionale, dramatice sau chiar limită, în care se află un individ sau un grup la un anumit moment dat; anumite momente de suspans profesional din viaţa grupurilor pot constitui tot atâtea tipuri de cazuri.

Roger Mucchielli considera că un caz bun trebuie să îndeplinească câteva condiţii care să exprime validitatea cazului:

-         să fie autentic, adică situaţia să fie concretă, luată din realitate, din viaţa  personală, profesională, familială, socială, economică etc., aşa cum s-a petrecut ea, cu toate detaliile;

-         să presupună urgenţa intervenţiei, adică să fie realmente o situaţie problemă, un incident cu caracter dramatic, care să necesite analiză, diagnostic sau rezolvare, deoarece cele care sunt comune, banale, indiferente nu suscita interesul, nu pot fi analizate;

-         să fie centrat pe preocupările subiecţilor, adică să conţină probleme ale mediului de viaţă  sau profesional bine cunoscute subiecţilor, în legătura cu care ei să deţină  informatii şi mijloace de acţiune ;

-         să fie complet, total, adică să conţină absolut toate informaţiile de care este nevoie pentru rezolvarea lui; aşa zisele cazuri proiective, care lasă la libera alegere a participanţilor anumite aspecte, evenimente, particularităţi care nu sunt date, nu contribuie la angajarea subiecţilor sau se soldează  cu multiplicarea perspectivelor de analiză, fapt care duce la soluţionarea inadecvată a cazului.

Studiul unui caz tinde spre realizarea mai multor obiective, dintre care esenţiale sunt:

-         comprehensiunea sau întelegerea cazului, a caracteristicilor lui generale şi particulare, a semnificaţiei elementelor, contextelor, întâmplărilor şi personajelor lui. Este cunoscut faptul că situaţiile umane, indiferent de locul unde se petrec, sunt foarte complexe, deoarece conţin diferite tipuri de elemente: psihologice, sociologice, morale, tehnice, psihosociale, organizaţionale, formale sau informale, etc.;

-         diagnosticarea cazului, adică identificarea, determinarea, şi definitivarea lui concretă în vederea stabilirii unor masuri de intervenţie pe direcţia ameliorării sau rezolvarii situaţiei respective;

-         alegerea, optarea pentru o alternativă sau alta de acţiune, de rezolvare a cazului, deci intervenţia deciziei. Optarea pentru o anumită variantă acţională sau rezolutivă presupune nu doar întelegerea sau diagnosticarea cu exactitate a situaţiei respective, ci şi judecarea şi evaluarea aspectelor pozitive şi negative ale fiecărei alternative şi mai ales anticiparea consecinţelor aplicării ei. Studiul diferitelor cazuri contribuie mult la formarea capacităţii de decizie a membrilor grupului;

-         conceptualizarea cazului, adică extragerea unor concluzii generale, a unor teze cu caracter mare de generalitate, care pot fi utilizate în explicarea sau rezolvarea şi a altor situaţii, a altor cazuri, mai mult sau mai puţin asemănătoare cu cel discutat, întâlnite în viaţa cotidiană, cât şi întelegerea cât mai exactă a dinamicii şi evoluţiei generale a grupurilor.

Studiul de caz clasic, realizat în grupuri mici de 5-6 persoane sau 10-12 persoane, presupune parcurgerea mai multor etape:

o       Etapa 1: Prezentarea cazului scris, înregistrat sau filmat. Cazul scris are avantajul că poate sta sub ochii participantului tot timpul, el putând să-l parcurgă în ritmul său propriu sau să revină asupra unor aspecte mai puţin înţelese.

o       Etapa 2: Suscitarea de către animatorul discuţiei a opiniilor, impresiilor, judecăţilor din partea participanţilor.

o       Etapa 3: Revenirea la faptele şi la informaţiile disponibile pentru analiza lor propriu-zisă. Ipotezele formulate sunt reţinute şi urmează a fi verificate sau infirmate, rând pe rând, în analiza propriu-zisă a cazului. Se procedează în felul acesta până la epuizarea tuturor informaţiilor de care dispunem şi până la stabilirea diagnosticului.

o       Etapa 4: Extragerea unor concluzii generale, cu valabilitate şi în alte situaţii.

3.3. Utilitatea metodelor şi tehnicilor sociologiei manageriale

Munca modernă productivă este din ce în ce mai mult pregatită, desfasurată şi finalizată în grup. În condiţiile vieţii actuale, relaţiile dintre oameni capată o pondere fără precedent; stilul de conducere al grupurilor şi mai ales stilul de viaţă  al acestora se schimbă şi apare tot mai mult nevoia de căldură şi înţelegere umană, de atitudine de receptivitate şi disponibilitate din partea celor din cadrul grupului în care îşi desfaşoară activitatea. Pentru ca aceste nevoi să poată fi satisfăcute în cadrul unui grup de muncă, crescând astfel satisfacţia în muncă şi ataşamentul faţă de organizaţie, este necesar ca organizatorii şi conducătorii grupurilor să deţină  informaţii despre caracteristicile grupului, despre funcţionalitatea şi dinamica lor.

a)                  Începerea activităţii în cadrul unui grup oarecare impune deţinerea unor informaţii despre el.

Exista grupuri şi climate de grup care pot pune în valoare competenţa profesionala a cuiva, la fel cum există grupuri care o pot inhiba sau anula. Numai cunoscând particularităţile grupului se poate anticipa manifestarea concretă a competenţei profesionale. În acest caz, al începerii activităţii în cadrul unui nou grup, este necesară cunoaşterea nu numai a perspectivelor individuale asupra unor fenomene din grup, felul cum s-au filtrat ele prin paritcularităţile fiecărui membru al grupului, dar şi fenomenele care au avut loc şi care au suscitat interesul membrilor şi cum i-a influenţat. Cunoscând profilul psihosocial al grupului, punctele lui tari sau nevralgice, cei care lucrează în grupuri sociale şi-ar putea organiza mai bine propria activitate, ar putea asigura mai bine condiţiile în care acestea se desfaşoară, astfel încât să se obţină cele mai bune rezultate.

b)                  Utilitatea unora sau altora dintre metodele de cunoaştere a grupurilor sociale este evidentă şi în alte grupuri sociale este evidentă şi în alte tipuri de situaţii sociale. Una dintre acestea este şi cea care presupune aprecierea gradului de participare a oamenilor sau chiar a grupului ca întreg la activitate. .

c)                  Sunt foarte numeroase şi situaţiile în viaţa  sociala care presupun aprecierea eficienţei grupului în funcţie de relaţiile dintre membrii acestuia, în atmosfera creată şi existentă în grup.

d)                  Situaţiile de selecţie şi promovare a oamenilor, ca şi cele de formare sau de reconstrucţie a grupurilor de muncă sunt la fel de des întâlnite în viaţa  cotidiană. Fără îndoială că în selecţia oamenilor sunt luate în considerare o serie de criterii obiective (varsta,vechime în muncă, rezultatele obţinute, competenţa profesională etc. dacă este vorba de promovare; particularităţile sarcinii de munca, aşa numitele „relaţii funcţionale” dacă este vorba de formarea sau reconstrucţia grupurilor de muncă) dar n-ar trebui neglijate criteriile de ordin psihologic şi psihosocial, deci cele legate de trăsăturile de personalitate, de relaţiile din cadrul grupurilor de psihologia şi atmosfera de grup.

Rolul aplicarii metodelor de cunoaştere a grupurilor este acela de a-l ajuta pe organizatorul sau conducătorul acestui grup de a culege cât mai multe informaţii despre grupul de muncă, de a ajunge la un alt nivel de luciditate în întelegerea relaţiilor umane, a caracteristicilor şi funcţionalităţii grupului, a dinamicii lui concrete, a conduitelor de grup şi îndeosebi a efectelor acestora asupra planului productiv şi relaţional al grupului, adică atât asupra randamentului activităţii cât şi asupra tipurilor de relaţii existente între membrii grupului care decide atmosfera existenta în grup.

LECTURĂ

METODA CONSTRUCŢIILOR IMAGINARE

Ludwig von Mises

Metoda specifică a teoriei economice şi sociologice este metoda construcţiilor imaginare[1]. Aceasta este metoda praxeologiei. Faptul că ea a fost elaborată şi perfecţionată în contextul studiilor economice în sens restrâns se datorează împrejurării că, cel puţin până acum, teoria economică a fost partea cea mai bine dezvoltată a praxeologiei. Oricine doreşte să exprime o opinie despre problemele numite îndeobşte economice recurge la această metodă. Întrebuinţarea acestor construcţii imaginare nu este, aşadar, o procedură specifică analizei ştiinţifice a acestor probleme. Şi omul de rând recurge la aceeaşi metodă când are de a face cu ele. Dar, în vreme ce construcţiile omului de rând sunt mai mult sau mai puţin confuze şi lipsite de acurateţe, teoria economică urmăreşte să le elaboreze cu cea mai mare grijă, scrupulozitate şi precizie, şi să le examineze critic condiţiile de existenţă şi presupoziţiile.

O construcţie imaginară este o imagine conceptuală a unei secvenţe de evenimente, rezultate logic din elementele de acţiune intervenite în formarea sa. Este un produs al deducţiei, derivat, în ultimă instanţă, din categoria fundamentală de acţiune, actul de a prefera şi de a lăsa deoparte. Când elaborează o asemenea construcţie imaginară, economistul nu este preocupat de întrebarea dacă ea reflectă sau nu condiţiile reale, pe care-şi propune el să le analizeze. Nu-l preocupă nici întrebarea dacă un sistem ca cel pe care-l presupune construcţia să imaginară poate fi conceput ca existând şi funcţionând în realitate. Chiar şi construcţiile imaginare care sunt de neconceput, care sunt contradictorii sau irealizabile, pot furniza servicii utile şi chiar indispensabile pentru înţelegerea realităţii, cu condiţia ca economistul să ştie cum să le întrebuinţeze corect.

Metoda construcţiilor imaginare este justificată de succesul ei. Spre deosebire de ştiinţele naturale, praxeologia nu-şi poate întemeia rezultatele pe experimente de laborator şi pe percepţii senzoriale ale unor obiecte externe. [p.237] Ea trebuie să elaboreze metode complet diferite de cele ale fizicii şi biologiei. Ar fi o eroare gravă să se caute analogii ale construcţiilor imaginare în domeniul ştiinţelor naturale. Construcţiile imaginare ale praxeologiei nu pot fi nicicând confruntate cu vreo experienţă a lucrurilor externe şi nu pot fi niciodată evaluate din punctul de vedere al experienţelor de felul acesta. Funcţia lor este de a permite omului un tip de cercetare în care nu se poate bizui pe simţuri. Când confruntăm construcţiile imaginare cu realitatea nu putem pune întrebarea dacă ele corespund experienţei şi descriu corect datele empirice. Trebuie să ne întrebăm dacă presupoziţiile construcţiei noastre sunt identice cu condiţiile de existenţă ale acţiunilor pe care dorim să le concepem.

Formula de bază pentru elaborarea de construcţii imaginare este de a face abstracţie de existenţa anumitor condiţii prezente în cazul acţiunii efective. Atunci suntem în măsură să sesizăm consecinţele ipotetice ale absenţei acestor condiţii şi să concepem efectele prezenţei lor. Aşa concepem categoria de acţiune, construind imaginea unei stări în care nu există acţiune, fie pentru că individul este pe deplin mulţumit şi nu simte nici un fel de neplăcere, fie pentru că nu cunoaşte nici un procedeu de pe urma căruia să poată anticipa o ameliorare a bunăstării sale (sau a stării sale de satisfacţie). Tot aşa concepem noţiunea de dobândă originară, cu ajutorul unei construcţii imaginare, în care nu se face nici o distincţie între satisfacţiile care se manifestă pe durate de timp egale ca lungime, dar inegale din punctul de vedere al distanţei la care se situează faţă de momentul acţiunii.

Metoda construcţiilor imaginare este indispensabilă pentru praxeologie; ea este singura metodă adecvată cercetării praxeologice şi economice. De bună seamă ea este dificil de manevrat, deoarece poate da naştere cu uşurinţă la silogisme eronate. Ea ne poartă pe o muche ascuţită; de ambele părţi se cască hăurile absurdului şi al nonsensului. Doar autocritica nemiloasă ne poate feri de a cădea iremediabil în aceste prăpăstii fără fund.

Construcţia imaginară a unei economii de piaţă pure sau neobstrucţionate presupune că există diviziune a muncii şi proprietate privată (control privat) asupra mijloacelor de producţie şi că, în consecinţă, există schimburi de bunuri şi servicii pe piaţă. Ea presupune că funcţionarea pieţei nu este obstrucţionată de factori instituţionali, că guvernul – aparatul social de constrângere şi coerciţie – urmăreşte prezervarea bunei funcţionări a sistemului de piaţă, se abţine de la a-i stânjeni funcţionarea şi oferă protecţie împotriva agresiunilor. [p.238] Piaţa este liberă; nu există nici un amestec al factorilor străini de piaţă în domeniul preţurilor, al ratelor salariale şi al ratelor dobânzii. Pornind de la aceste presupoziţii teoria economică urmăreşte să elucideze funcţionarea unei economii de piaţă pure. Abia într-un stadiu ulterior, după ce va fi epuizat tot ce se poate învăţa din studiul acestei construcţii imaginare, ea se întoarce la studiul diverselor probleme ridicate de amestecul în procesul pieţei al guvernului şi al altor organe, care nu întrebuinţează coerciţia şi constrângerea.

Este uimitor că această metodă logic incontestabilă, singura în măsură să rezolve problemele în discuţie, a fost atacată cu furie. Oamenii au etichetat-o drept o idee preconcepută în favoarea politicii economice liberale, pe care o stigmatizează ca reacţionară, regalism economic, manchesterism, negativism, ş.a.m.d. Ei neagă posibilitatea de a câştiga ceva în domeniul cunoaşterii realităţii ca urmare a studiului acestei construcţii imaginare. Însă aceşti critici turbulenţi se contrazic pe ei înşişi îndată ce recurg la aceeaşi metodă, pentru avansarea propriilor lor aserţiuni. Solicitând salarii minime ei evocă presupusele condiţii nesatisfăcătoare de pe o piaţă liberă a mâinii de lucru, iar cerând tarife ei descriu presupusele dezastre provocate de liberul schimb. Bineînţeles, nu există o altă cale de elucidare a efectelor unei măsuri ce limitează liberul joc al factorilor care intervin pe o piaţă neobstrucţionată, decât aceea de a studia iniţial starea de lucruri existentă în condiţii de libertate economică.

Este adevărat că din investigaţiile lor economiştii au tras concluzia că ţelurile pe care majoritatea oamenilor, practic toţi oamenii, urmăresc să le atingă, trudind şi muncind şi recurgând la politicile economice, pot fi cel mai bine realizate acolo unde sistemul de piaţă liberă nu este împiedicat de decrete guvernamentale. Însă aceasta nu este o judecată preconcepută, rezultată dintr-o insuficientă atenţie acordată funcţionării intervenţiilor guvernamentale în afaceri. Dimpotrivă, ea este rezultatul unei cercetări atente şi nepărtinitoare a tuturor aspectelor intervenţionismului. De asemenea, este adevărat că economiştii clasici şi epigonii lor obişnuiau să numească sistemul economiei neobstrucţionate “natural”, iar amestecul guvernului în fenomenele de piaţă “artificial” şi “perturbator”. Însă această terminologie era produsul cercetării atente de către ei a problemelor intervenţionismului. Atunci când numeau o stare socială de lucruri indezirabilă “contrară naturii”, ei se conformau uzanţelor semantice ale epocii.

Teismul şi deismul din epoca luminilor priveau regularitatea fenomenelor naturale drept o emanaţie a decretelor Providenţei. Când filozofii iluminişti descopereau că şi în sfera acţiunii umane şi a evoluţiei sociale se manifestă o regularitate a fenomenelor, ei erau gata să o interpreteze şi pe aceasta ca pe o dovadă [p.239] de grijă părintească din partea Creatorului universului. Aceasta era adevărata semnificaţie a doctrinei armoniei predeterminate, aşa cum a fost ea expusă de anumiţi economişti. [4] Filozofia socială a despotismului paternalist punea accentul pe misiunea divină a regilor şi a autocraţilor predestinaţi să conducă popoarele. În replică, liberalul afirma că funcţionarea unei pieţe neobstrucţionate, pe care consumatorul – i.e., fiecare cetăţean – este suveran, produce mai multe rezultate satisfăcătoare decât decretele conducătorilor miruiţi. Observaţi funcţionarea sistemului de piaţă -- spuneau ei -- şi veţi descoperi în ea amprenta degetului lui Dumnezeu.

Odată cu construcţia imaginară a economiei de piaţă pure, economiştii clasici au elaborat opusul ei logic, construcţia imaginară a unei societăţi socialiste. În procesul euristic care a dus, în cele din urmă, la descoperirea funcţionării unei economii de piaţă, această imagine a unei ordini socialiste a avut chiar prioritate din punct de vedere logic. Întrebarea care îi preocupa pe economişti era dacă un croitor poate fi alimentat cu pâine şi încălţăminte, atunci când nu există decrete guvernamentale care să-l silească pe brutar şi pe cizmar să-i satisfacă nevoile. Primul lor gând a fost că amestecul autoritar este necesar pentru a face ca fiecare specialist să-şi deservească concetăţenii. Economiştii au fost surprinşi când au descoperit că nu este necesară nici o astfel de constrângere. Punând în contrast productivitatea şi profitabilitatea, interesul propriu şi bunăstarea publică, egoismul şi altruismul, economiştii trimiteau implicit la imaginea unui sistem socialist. Mirarea lor în faţa funcţionării aşa-zicând “automate” a sistemului de piaţă, se datora tocmai faptului că ei realizaseră că modul “anarhic” de producţie reuşeşte să-i aprovizioneze mai bine pe oameni decât ordinele unui guvern centralizat omnipotent. Ideea de socialism – un sistem de diviziune a muncii în întregime controlat şi gestionat de către o autoritate planificatoare – n-a apărut în mintea reformiştilor utopişti. Aceştia urmăreau mai degrabă coexistenţa autarhică a unor mici entităţi autosuficiente; să ne gândim, de pildă, la falansterul lui Fourier. Radicalismul reformiştilor a apucat-o pe panta socialismului în momentul în care au adoptat ca model pentru noua lor ordine imaginea unei economii gestionate de un guvern naţional, sau de o autoritate mondială.

Se consideră îndeobşte că economiştii, în analiza pe care o fac problemelor unei economii de piaţă, sunt mai degrabă nerealişti în adoptarea ipotezei că oamenii sunt întotdeauna dornici să obţină cele mai mari avantaje cu putinţă. Se afirmă că ei construiesc imaginea unei fiinţe perfect egoiste şi raţionale, pentru care nu contează decât profitul. Un asemenea homo oeconomicus poate că seamănă cu misiţii şi speculatorii. Dar imensa majoritate a oamenilor sunt foarte diferiţi. Din această imagine înşelătoare nu se poate învăţa nimic folositor pentru cunoaşterea realităţii. Nu este necesar să procedăm din nou la o respingere a tuturor confuziilor, erorilor şi distorsiunilor implicate în această afirmaţie. Primele două părţi ale acestei cărţi au demascat erorile respective. Aici va fi suficient să ne ocupăm de problema maximizării profiturilor.

Praxeologia în general şi teoria economică în particular nu presupun, cu privire la motivaţiile acţiunii umane decât că omul care acţionează doreşte să îndepărteze neplăcerea. În condiţiile particulare ale tranzacţiilor efectuate pe piaţă, acţiune înseamnă a cumpăra şi a vinde. Tot ce afirmă teoria economică despre cerere şi ofertă se referă la orice cerere şi ofertă şi nu doar la cererea şi oferta rezultate din anumite împrejurări care ar necesita o descriere sau o definiţie particulară. A spune că un om confruntat cu alternativa de a obţine mai mult sau mai puţin pentru o marfă pe care doreşte să o vândă alege – ceteris paribus – preţul mai ridicat, nu necesită presupoziţii suplimentare. Un preţ mai ridicat înseamnă, pentru vânzător, o mai bună satisfacere a dorinţelor sale. Mutatis mutandis, acelaşi lucru se poate spune despre cumpărător. Suma economisită în procesul de cumpărare a mărfii respective îi permite să cheltuiască mai mult pentru satisfacerea altor nevoi. A cumpăra pe piaţa cea mai ieftină şi a vinde pe cea mai scumpă nu este, ceteris paribus, un comportament care să necesite vreun fel de presupoziţii speciale, cu privire la motivaţiile şi moralitatea actorului. Nu este vorba decât despre rezultatele necesare ale oricărei acţiuni, în condiţiile schimbului de piaţă.

În capacitatea să de om de afaceri, o persoană este servitorul consumatorilor, ţinut să se conformeze dorinţelor acestora. Ea nu se poate lăsa în voia propriilor ei capricii şi fantezii. Însă capriciile şi fanteziile clienţilor săi sunt pentru ea lege, dacă aceşti clienţi sunt dispuşi să plătească pentru satisfacerea lor. Omul de afaceri este constrâns să-şi adapteze comportamentul cererii consumatorilor. Dacă aceştia din urmă, lipsiţi de gust pentru ceea ce este frumos, preferă lucruri urâte şi vulgare, el trebuie să le furnizeze asemenea lucruri, chiar împotriva convingerilor sale. Dacă consumatorii nu doresc să plătească un preţ mai mare pentru produsele autohtone decât pentru cele străine, atunci el trebuie să cumpere produsul străin, presupunând că acesta este mai ieftin. Un patron nu poate acorda favoruri pe seama clienţilor săi. El nu poate plăti rate salariale mai mari decât cele determinate de piaţă, dacă cumpărătorii nu sunt dispuşi să plătească preţuri corespunzător mai mari pentru bunurile produse în fabricile în care ratele salariale sunt mai mari decât în altele.

Nu la fel stau lucrurile cu omul în calitatea să de cheltuitor al veniturilor sale. Cu acestea, el este liber să facă ce doreşte. El poate da de pomană. Motivat de diverse doctrine şi prejudecăţi, el poate discrimina împotriva bunurilor cu o anumită origine sau provenienţă, preferând produsul de mai slabă calitate sau mai scump celui superior din punct de vedere tehnologic şi mai ieftin.

De regulă, când fac cumpărături, oamenii nu oferă cadouri vânzătorilor. Dar uneori se întâmplă şi aceasta. Linia de demarcaţie între cumpărarea de bunuri şi servicii de care este nevoie şi facerea de pomeni este uneori dificil de identificat. Cel ce cumpără la o licitaţie organizată în scopuri caritabile combină, de regulă, o achiziţie cu o donaţie caritabilă. Cel ce dă un bănuţ muzicantului orb de pe stradă nu plăteşte în nici un caz pentru spectacolul de calitate îndoielnică; el dă pur şi simplu de pomană.

Omul este unitar când acţionează. Omul de afaceri care deţine întreaga firmă poate şterge uneori linia de demarcaţie dintre afaceri şi caritate. Dacă doreşte să-şi ajute un prieten aflat în dificultate, delicateţea sentimentelor îl poate face să recurgă la procedee care feresc prietenul de jena pe care i-ar provoca-o dependenţa de pomană. El îi oferă prietenului o slujbă la firma sa, deşi nu are nevoie de ajutorul acestuia, sau şi-ar putea angaja un ajutor echivalent la un salariu mai mic. Riguros vorbind, acesta este consum şi nu o cheltuială destinată sporirii profiturilor firmei. O serie de greşeli jenante trebuie puse pe seama tendinţei de a acorda atenţie numai lucrurilor tangibile, vizibile şi măsurabile, şi de a le neglija pe toate celelalte. Consumatorul nu cumpără doar hrană şi calorii. El nu doreşte să se hrănească asemenea unui lup, ci să mănânce ca un om. Hrana satisface cu atât mai mult pofta unor oameni cu cât este gătită mai apetisant şi mai gustos, cu cât masa este pusă mai frumos şi cu cât mediul în care este consumată hrana este mai agreabil. Asemenea lucruri sunt lăsate deoparte în consideraţiile care privesc exclusiv aspectele chimice ale procesului de digestie. Însă faptul că ele joacă un rol important în determinarea preţurilor hranei este perfect compatibil cu afirmaţia că oamenii preferă, ceteris paribus, să cumpere pe pieţele cele mai ieftine. Oridecâteori un cumpărător, care alege între două lucruri perfect identice din punct de vedere chimic şi tehnologic, îl preferă pe cel mai scump, el are un motiv. El nu se înşală, ci plăteşte pentru servicii pe care chimia şi tehnologia, cu metodele lor specifice de investigaţie, nu le pot percepe. Putem să surâdem pe seama vanităţii ridicole a unei persoane care preferă o locuinţă mai scumpă uneia mai ieftine pentru că-i place să-şi soarbă cocktailurile în vecinătatea unui duce. Însă nu trebuie să afirmăm despre conduita persoanei respective că nu urmăreşte îmbunătăţirea propriei sale stări de satisfacţie.

Ceea ce face un om urmăreşte întotdeauna îmbunătăţirea propriei sale stări de satisfacţie. În acest sens – şi în nici un altul – suntem liberi să utilizăm termenul de egoism şi să subliniem că acţiunea este întotdeauna, în mod necesar, egoistă. Chiar şi o acţiune care urmăreşte direct ameliorarea situaţiei altora este egoistă. Actorul consideră mai satisfăcător pentru el însuşi să le asigure altora hrana, mai degrabă decât pe a să proprie. Neplăcerea să provine din conştiinţa faptului că alţi oameni sunt nevoiaşi. Este adevărat că numeroşi oameni se comportă altfel şi preferă să-şi umple propriul lor stomac, mai degrabă decât pe cel al concetăţenilor lor. Dar aceasta n-are nimic de a face cu teoria economică; este un dat al experienţei istorice. În tot cazul, teoria economică se referă la orice fel de acţiune, indiferent dacă această este motivată de imboldul unui om de a mânca sau de a-i face pe alţii să mănânce.

Dacă maximizarea profiturilor înseamnă că omul urmăreşte să-şi sporească la maximum avantajele dobândite în toate tranzacţiile de piaţă, atunci expresia este o circumlocuţie, pleonastică şi perifrastică. Ea nu afirmă decât ceea ce este implicat în însăşi categoria de acţiune. Dacă înseamnă altceva, atunci este expresia unei idei eronate.

Unii economişti consideră că sarcina teoriei economice este de a stabili cum se poate atinge cea mai mare satisfacţie cu putinţă a întregii populaţii, sau a celui mai mare număr de oameni, din întreaga societate. Ei nu înţeleg că nu există nici o metodă prin care să măsurăm starea de satisfacţie a diverşilor indivizi. Ei interpretează greşit caracterul judecăţilor care se bazează pe comparaţii între gradele de fericire ale diverşilor oameni. Ei consideră că stabilesc fapte, când de fapt exprimă judecăţi arbitrare de valoare. Oricine poate spune că este drept să se fure de la bogaţi pentru a face cadouri săracilor. Însă a numi ceva drept sau nedrept este întotdeauna o judecată subiectivă de valoare şi, ca atare, ceva strict personal, care nu se pretează la nici o verificare sau falsificare. Teoria economică nu urmăreşte pronunţarea unor judecăţi de valoare. Ea urmăreşte cunoaşterea consecinţelor anumitor moduri de a acţiona.

S-a spus că nevoile fiziologice ale oamenilor sunt asemănătoare şi că această egalitate ne furnizează un etalon pentru măsurarea gradului lor de satisfacţie obiectivă. Cei ce exprimă asemenea opinii şi recomandă utilizarea unor asemenea criterii de ghidare a politicilor guvernamentale, propun în fond ca oamenii să fie trataţi aşa cum îşi tratează crescătorul de animale vitele. Acestor reformatori le scapă faptul că nu există [p.243] nici un principiu universal de alimentaţie, valabil pentru toţi oamenii. Alegerea unuia dintre diversele principii depinde în întregime de ţelurile urmărite. Crescătorul de animale nu-şi hrăneşte vitele în scopul de a le face fericite, ci pentru a atinge scopurile pe care le-a stabilit în ce le priveşte, conform propriilor sale planuri. El poate prefera mai mult lapte, mai multă carne, sau alte lucruri. Ce fel de oameni doresc crescătorii de animale să obţină -- atleţi sau matematicieni? Războinici sau muncitori în uzine? Cel ce ar face din om materia primă a unui sistem deliberat de creştere şi hrănire şi-ar aroga puteri despotice şi şi-ar întrebuinţă concetăţenii ca mijloace pentru atingerea propriilor sale ţeluri, care diferă de acelea pe care le urmăresc ei înşişi.

Judecăţile de valoare ale unui individ fac diferenţieri între ceea ce îl satisface mai mult şi ceea ce îl satisface mai puţin. Judecăţile de valoare pe care le face un om în legătură cu satisfacţiile altui om nu spun nimic despre satisfacţiile acestuia din urmă. Ele ne spun numai ce situaţie a omului acesta îl satisface pe cel ce formulează judecata. Reformatorii aflaţi în căutarea unui maximum de satisfacţie generală nu ne spun decât ce stare a treburilor altor oameni îi satisface cel mai mult pe ei.