Un nou rol al managementului

Un nou rol al managementului

Freeman susţine că această perspectivă lărgită asupra responsabilităţii corporaţiilor faţă de multiple grupuri de participanţi atribuie manager­ilor un rol nou. În loc de a mai fi nişte simpli agenţi ai acţionarilor, managerii trebuie să ţină seama de drepturile şi interesele tuturor cate­goriilor legitime de participanţi. În vreme ce ei continuă să aibă o res­ponsabilitate fiduciară faţă de interesele acţionarilor, managerii din zilele noastre trebuie să găsească un echilibru între acestea şi interesele concurente ale altor grupuri de participanţi ca să asigure supravieţuirea pe termen lung a companiei mai degrabă decât maximizarea profitului şi promovarea intereselor unui singur grup. Drept urmare, 14514b19o de vreme ce compania este obligată să respecte drepturile tuturor participanţilor, rezultă de la sine că, într‑o anumită măsură, aceştia trebuie să poată participa la adoptarea acelor decizii manageriale care le afectează în mod substanţial bunăstarea şi drepturile. Într‑o formă ceva mai dez­voltată, Freeman susţine democraţia participativă, caracterizată prin faptul că fiecare corporaţie este condusă de un consiliu al participanţi­lor, ce acordă fiecărei categorii de stakeholders posibilitatea să influ­enţeze şi să controleze deciziile companiei. El mai propune şi ideea unui model sau a unui cod obligatoriu de guvernare corporatistă, care codifică şi reglementează diferitele drepturi ale grupurilor de partici­panţi. Un astfel de model pare să fie mai dezvoltat în Europa decât în America, unde a luat naştere teoria participativă a firmei.

Gândirea participativă în context european

După cum am mai arătat, poziţia dominantă a acţionarilor în modelul de management al firmei nu a fost niciodată în Europa atât de accentu­ată ca în tradiţia anglo-americană. Din acest motiv, în context european nu s‑a simţit atât de pregnant nevoia unei deplasări de accent dinspre acţionari către un cerc mai larg de stakeholders. În plus, dată fiind in­fluenţa şi chiar proprietatea statului, care joacă încă un rol considerabil în ţările europene, unul dintre „acţionarii“ majori reprezintă automat o mare varietate de „participanţi“; în consecinţă, drepturile acelor gru­puri sociale care nu au relaţii contractuale cu firmele sunt bine repre­zentate şi apărate prin reglementări statale atât în ţări occidentale bine dezvoltate, precum Franţa, Germania sau Italia, cât şi în ţările din Est, unde marile unităţi economice aflate în proprietate de stat continuă să fie conduse avându‑se în vedere tot felul de interese sociale, adesea în pofida criteriilor de eficienţă strict economică.

Într‑un anumit sens, se poate aspune că deşi terminologia teoriei participative este relativ recentă în Europa, principiile sale generale au fost aplicate de multă vreme. Crane şi Matten oferă două exemple în acest sens.

§        Viziunea lui Freeman asupra unei democraţii participative sună ca o schiţă a modelului german de relaţii industriale, unde în con­siliile de administraţie ale marilor societăţi pe acţiuni o treime din membri (în unele ramuri chiar o jumătate din voturi) reprezintă salariaţii. Drept urmare, există o legislaţie care codifică un spectru larg de drepturi ale diferitelor categorii de participanţi, interesaţi de activitatea firmelor. Chiar dacă se poate obiecta că în acest caz e vorba de o singură categorie de stakeholders, anume salariaţii, acest exemplu este reprezentativ pentru o orientare generală mai largă a corporaţiilor din Europa faţă de grupurile de participanţi. Crane şi Matten omit să menţioneze faptul că acest minunat sis­tem german, la care se referă cu entuziasm, generează multiple probleme şi dificultăţi firmelor germane, a căror competitivitate are mult de suferit din cauza frânelor puse de revendicările salari­ţilor, ale căror interese şi puteri decizionale fac din Germania un stat-problemă în cadrul UE, cu deficite bugetare mult peste nor­mele europene şi în care guvernanţii au mari dificultăţi în a modi­fica o generoasă, dar economic ineficientă legislaţie.

§        La începutul anilor 1990, Olanda a introdus instrumentul „con­venţiilor“ în legislaţia privind protecţia mediului. Urmărind să di­minueze impactul negativ al industriei asupra mediului, guvernul olandez a fixat anumite obiective în treisprezece sectoare de acti­vitate, lăsând ca responsabilitatea realizării lor să cadă în seama auto-reglementării firmelor din sectoarele respective. Companiile au fost tratate de către guvern ca parteneri şi nu ca factori supuşi unor standarde impuse de legislaţie. Firmele astfel responsabilizate au iniţiat un amplu şi îndelungat proces de negociere cu diverşi parteneri sociali spre a găsi soluţii satisfăcătoare pentru toţi ale problemelor pe care le aveau de rezolvat.

În ultima secţiune vom trata mai detaliat obligaţiile corporaţiilor faţă de unele categorii de stakeholders. Aici este important să subliniem că există nu numai diferite modalităţi de implementare a teoriei parti­cipative, ci şi mai multe forme de articulare a teoriei ca atare. Thomas Donaldson şi Lee Preston disting trei forme ale teoriei participative:

§        Teoria participativă normativă urmăreşte să argumenteze motivele pentru care corporaţiile ar trebui să ţină seama de interesele dife­ritelor categorii de participanţi.

§        Teoria participativă descriptivă încearcă să stabilească dacă şi cum corporaţiile ţin seama efectiv de interesele participanţilor.

§        Teoria participativă instrumentală îşi propune să răspundă la în­trebarea dacă este benefic pentru corporaţii să ţină seama de inte­resele grupurilor de stakeholders.

După cele spuse până aici, se pare că primele două argumente ale lui Friedman împotriva ideii că organizaţiile comerciale ar trebui şi ar putea să îşi asume responsabilităţi sociale sunt întâmpinate de contra-argumente de luat în seamă – ceea ce, în opinia mea, nu înseamnă că acestea din urmă sunt cu totul probatorii, putând scoate din discuţie în mod definitiv abordarea clasic-liberală care continuă să se inspire din viziunea lui Friedman. Ar trebui să dea de gândit faptul că deşi inte­lec­tualii cu înclinaţii leftiste din Europa se flatează cu superioritatea morală (presupusă) a gândirii lor, pur academice, despre manage­mentul firmei, căzând în admiraţia extatică a „democraţiei participati­ve“ din capitalismul european, corporaţiile europene nu se pot măsura în proporţii şi dinamism cu cele americane, iar marile mişcări revendi­cative cu motivaţie economico-socială sunt frecvente nu în SUA, ci în Europa. Iar ideea că nevoile diferitelor grupuri sociale nu sunt satisfă­cute prin generozitatea interesată şi capricioasă a marilor companii, aşa cum se întâmplă în America, ci prin grija statului de a redistribui prin politici fiscale avuţia socială, îngrijindu‑se de educaţie, sănătate, protecţia mediului etc. este umbrită de recunoaşterea generală a faptu­lui că, datorită corupţiei şi incompetenţei, statul este un prost şi inefi­cient administrator al resurselor bugetare. În pofida unor ţâfnoase pre­judecăţi ale europenilor, nu există nici un argument care să susţină superioritatea universităţilor şi unităţilor de cercetare ştiinţifică din UE faţă de cele americane şi nimeni nu poate susţine cu argumente valide că sistemele de sănătate sau protecţia mediului ar funcţiona mai bine în Europa decât în Statele Unite.

Cel mai semnificativ rămâne faptul că însăşi discuţia teoretică privind noi forme de responsabilitate socială şi de management partici­pativ al corporaţiilor a fost lansată tot de către americani, europenilor revenindu‑le satisfacţia (destul de deplasată) de a constata că ceea ce America teoretizează este de mult monedă curentă în Europa – fără a sesiza ori fără a recunoaşte faptul că premisele pre­supusului „avans“ practic al Europei trebuie căutate nu în dinamica economiei de piaţă şi al societăţii democratice liberale, ci în sechelele unui stângism de sorginte marxistă sau ale unui populism generat de o lungă tradiţie de oportunism politicianist.

Rămâne încă un aspect al argumentaţiei lui Friedman, la care încă nu ne‑am referit – problema răspunderii corporaţiilor.⁷