ISTORICUL ABORDĂRILOR PSIHOTERAPEUTICE PRIN INTERVENŢIE PARADOXALĂ

ISTORICUL ABORDĂRILOR PSIHOTERAPEUTICE PRIN INTERVENŢIE PARADOXALĂ

începuturile psihoterapiei prin intervenţie paradoxală au fost făcute de grupurile din Palo Alto, din cadrul Institutului de cercetări mentale,

120

şi s-au concretizat în lucrarea: „Aspectele prag­matice ale comunicării umane" a lui W a t z I a-wick, BeavinşiJackson (1967). Cu toate acestea este o eroare să spunem că tehnicile bazate pe paradox s-au născut o dată cu cercetările acestor specialişti, deoarece ele­mente ale acestor tehnici figurau fn mod implicit în diferite sisteme de 12312y2423m psihoterapie. Astfel, încă A I f r e d (1914) a fost primul care a scris despre strategiile bazate pe paradox (Mazdzierz, Macchitelli şi L i s i e c k i, 1976).

D u n I a p (1928; 1930) a dezvoltat în psihoterapie procedeul denumit „practica negativă"care consta din prescrierea simptomului şi era utilizat pentru simptome ca onicofalogia, enurezisul sau balbismul Principiul „practicii negative" a fost aplicat şi de psihologii behawiorişti. Astfel, Huli (1943) a elaborat un sistem teoretic pentru a explica aceste practici, el punând la baza lor conceptul de „inhibiţie reactivă".

Saţietatea de stimul i este o tehnică behavioristă mai recentă, tehnică ce se aseamănă cu metodele bazate pe paradox. Ea implică o ex­punere repetată şi intensivă la acţiunea stimulului dezirabil pentru pacient. Astfel, A y 11 o n, 1963 (cit. W e e k s şi L' A b a-t e, 1982) relatează cazul unui pacient care avea obiceiul să sfâşie prosoape. Personalul medical a fost instruit să-i pună la dispoziţie cât mai multe prosoape timp de 5 săptămâni, până când comportamentul simptomatic a dispă­rut.

Unul dintre cei mai reprezentativi precursori ai psihoterapiei prin paradox a fost F r a n k I (1939), care a pus la punct un demers terapeutic bazat pe principii existenţiale, pe care l-a de-

121

numit logoterapie. Scopul logoterapiei era să-l determine pe pacient să-şi accepte în mod conştient responsabilităţile personale. Una din tehnicile de bază ale logoterapiei este „intenţia paradoxală" care constă în a solicita pacientului să facă să apară în mod voluntar simptomul. Intenţia paradoxală se bazează pe principiul că nevroza anxioasă şi reacţiile de tip fobie se caracterizează prin anxietate anticipatorie, care, la rândul ei generează condiţiile de care pacientul se teme. Intenţia paradoxală are rolul de a întrerupe cercul vicios în care se mişcă pacientul prin reducerea sau eliminarea anxietăţii de anticipare. F r a n k I sublinia faptul că el nu trata numai simptomul, ci modifica atitudinea pacientului faţă de nevroza sa. R o s e n (1953) este un alt terapeut care a contribuit la dezvoltarea terapiei prin intervenţia paradoxală. El a pus 1a punct un sistem de psihoterapie în care se pune accent pe re ju­cărea unor aspecte ale compoprtamentului psi hotic (când pacientul are tendinţa să se comporte bizar, terapeutul îi va recomanda să joace episodul morbid într-o manieră cât mai floridă, să „audă vocile" sau să „vadă vedeniile"). Această strategie avea drept scop descurajarea apariţiei simptomului şi ideeade a-l ajuta pe pacient să-şi elimine simptomul ca fiind „nebunesc".

Gestalt - terapeuţii utilizeză adesea tehnica exagerării care presupune a cere clientului să repete şi să amplifice anumite gesturi în ideea că un gest poate fi o încercare incompletă de a comunica (LevitskyşiPearls, 1970). E m r i g h t (1970) prezintă un caz deosebit de sugestiv de amplificare a tehnicii exagerării: o

122

pacientă prezenta un tic caracterizat prin aceet* că făcea un gest rapid cu degetul pe braţ. Când mişcarea a fost amplificată, a rezultat că, de fapt, femeia făcea semnul crucii. Farrely(FarrelyşiBrandsma, 1974) a pus la punct psihoterapia provocată, care utilizează şi ea metode de intervenţie prin paradox. Acest tip de terapie are drept scop să producă un răspuns emoţional foarte puternic la pacient. Autorul utilizează mult tehnica exagerării simptomului. Elementul cheie al acestui tip de terapie este umorul, care a generat prin tehnici ca exagerarea, grimasele, distorsionarea, ridicolul, sarcasmul, ironia şl anecdotele.

Poate cel mai important precursor al psihoterapiei prin paradox a fost talentatul hip-noterapeut Mitton Erickson. Influenţa acestuia asupra dezvoltării domeniului psihoterapiei prin paradox este oarecum indirectă, majoritatea lucrărilor sale fiind prezentate de discipolul său H a I e y (1973) care a subliniat faptul căEricksona fost un maestru în utilizarea paradoxului atât în hipnoză, cât şi în psihoterapie în general. Erickson şi R o s i (1 975) identifică o serie de solicitări de tip conflictual utilizate în hip-noterapie, ca de pildă:

-  oferirea unei alegeri libere între alternative comparabile („doreşti să intri în transă acum sau mai târziu?");

- solicitarea nivelului conştient cu efecte asupra nivelului subconştient („dacă subconştientul tău doreşte să intre în transă se va ridica mâna dreaptă, altfel se va ridica mâna stângă");

- utilizarea timpului ca agent al alternativei con­tradictorii (ex.: „doreşti să scapi de această

123

deprindere săptămâna aceasta sau săptămâna viitoare?").

Stephen LanktonşiCarol Lariton (1985) studiind lucrările lui E r i c k s o n sin­tetizează obiectivele terapiei de tip ericksonian astfel:

1. Abordarea structurală a sistemului din cadrul căruia face parte pacientul (psihoterapie de familie).

2.  Inducerea unor modificări durabile în com­portamentul individual.

3.  Trasarea unor sarcini şi dezvoltarea unor comportamente adecvate nivelului de vârstă al pacientului.

4.  Restructurarea atitudinală (modificarea sis­temului de percepţii, atitudini şi convingeri ale pacientului).

5. Dezvoltarea la pacient a unei flexibilităţi afec­tive şi emoţionale.

6.  Modificarea gândirii legate de imaginea de sine (Se dezvoltă capacitatea pacientului de a anticipa modul în care va folosi noile soluţii în situaţii variate; este vorba de a se imagina pe sine competent şi capabil de a rezolva anumite situaţii).

7.  Utilizarea paradoxului conform căreia bu­curia de viaţă are la bază un mare efort de autodisciplină.                      •

fn terapiile sale, E r i c k s o n utiliza frecvent sistemul de inducţie hipnotică dublă, cu doi terapeuţi, care dădeau adesea sugestii con­tradictorii pacientului.

Studii interesante şi recente asupra psiho-terapiei prin paradox au prezentat şi Pallozolli, Cecchin, Prata şi Boscolo (1978) Week şi UAbate (1982); 1985), Watson (1985), Cade (1985) Frankl (1985), Lankton (1985), Rohrbaugh (1985), Madanes (1984) ş.a.