PSIHOTERAPII DE ORIENTARE COMPORTAMENTALĂ

PSIHOTERAPII DE ORIENTARE COMPORTAMENTALĂ

Orientarea comportamentală a apărut ca o reacţie faţă de psihoterapiile bazate pe „insight" (iluminare) care puneau un accent deosebit pe forţele ascunse, de natură inconştientă ale psihicului uman.

Baza teoretică a terapiilor comportamentale îşi are originea în teoriile învăţării, care considerau că personalitatea umană se structurează şi funcţionează în raport de stimulii exteriori, de situaţiile, rolurile şi interacţiunile so 353p1519d ciale şi nu de forţele psihice interne, abisale, fn formele sale extreme, orientarea com­portamentală neagă total existenţa factorilor psihologici de natură interioară. Terapeuţii comportamentalişti se ocupă de comportamentul observabil şi de condiţiile de mediu care îl modelează, psihoterapia fiind înţeleasă ca un proces de învăţare. Conform acestei orientări nevroza este considerată ca un fenomen învăţat şi prin aceasta îşi pierde carac­terul misterios.

Reacţiile, emoţiile şi deprinderile dezadaptative au fost achiziţionate în cursul vieţii individului şi ele s-au fixat deoarece au permis cândva su­biectului să evite anumite experienţe trau­matizante. Ele tind să fie repetate nu numai în prezenţa stimulilor aversivi care le-au generat ci şi într-o serie de situaţii cu caracter similar. Aceste reacţii nedorite fac obiectul psiho-terapiei care îşi propune să le elimine. Deci, în concepţia comportamentaliştilor psihoterapia

98

nu mai vizează o restructurare şi reconstrucţie a personalităţii, ci doar reducerea şi eliminarea simptomelor.

Astfel, R e y n a (cit. L a z a r u s, 1987) arată că psihoterapia este considerată ca un set de procedee menite să elimine o multitudine de reacţii emoţionale cu caracter dezadaptativ, de comportamente nedorite şi să elaboreze modele de comportament mai eficiente, care să permită individului să facă faţă sarcinilor coti­diene, să interacţioneze adecvat cu alte per­soane şi situaţii.

Conceptele de bază ale psihoterapiei compor­tamentale sunt cele de întărire socială şi de control al comportamentului. Principiul întăririi se referă la utilizarea şi manipularea stimulilor ambianţei astfel încât anumite categorii de com­portamente să fie recompensate şi în felul aces­ta să crească probabilitatea lor de manifestare. Psihoterapia devine astfel un proces logic de control al comportamentului bazat pe cunoaşterea condiţiilor care permit modificarea acestuia.

Decondiţionarea ca principiu terapeutic nu re­prezintă o noutate în terapie, fncă înainte ca teoriile învăţării să capete în psihologie o am­ploare atât de mare, a fost utilizată aşa-numita tehnică a „practicii negative" (Du ni ap, 1917; 1932) în tratamentul logonevrozelor şi nevro­zelor motorii (mai ales în terapia ticurilor). A-ceastă tehnică solicită pacientul să practice în mod deliberat deprinderea greşită astfel încât aceasta să se supună controlului voinţei. Aceste procedee sunt cunoscute sub denumirea de de-condiţionare, desensibilizare sau reeducare. După anul 1950 aceste practici psihotera-peutice au luat amploare, astfel încât la ora actuală orientarea comportamentalistă a

99

devenit una din direcţiile prioritare în psiho­terapia contemporană.

Terapeuţii de orientare comportamentalistă citează adesea unul din celebrele experimente ale lui Watson şi Rayner (1920) în cursul cărora un copil de 11 luni a fost condiţionat să dezvolte o reacţie de frică în prezenţa unui şobolan alb, prin asocierea prezentării animalului cu un zgomot foarte puternic. Treptat teama s-a generalizat, ea apărând şi la alte animale sau obiecte fabricate din blană sau pluş.

Watson şi Rayner au anticipat principiile psihoterapiei comportamentale afirmând că dacă stimulul generator de teamă ar fi asociat cu un stimul agreabil, teama ar putea fi eliminată.

Astfel, dacă pacientul este instruit să-şi ima­gineze o experienţă anxiogenă într-o situaţie terapeutică relaxantă şi securizantă el va con­stata curând că experienţa respectivă nu este urmată de consecinţele negative aşteptate, reacţia de evitare având un caracter nevrotic. Prin intermediul unor procedee de acest tip pacientul învaţă să discrimineze între pericolele reale şi fricile sale iraţionale. Această interpre­tarea pune accentul pe înţelegerea semnificaţiei stimulilor de către pacient ea depăşind limitele stricte ale conceptului de condiţionare. Din acest motiv mulţi psihoterapeuţi contempo­rani tind să interpreteze în felul acesta condiţi­onarea, ei generând orientare denumită „psiho­terapie cognitiv-comportamentală" (G o I d-fried şi Goldfried, 1975;Meichenbaum, 1974).

Această abordare reduce discrepanţa dintre psihoterapiile dinamice şi cele comportamen-

100

tale. Diferenţa esenţială între cele două orientări terapeutice menţionate constă în modalitatea lor diferită de abordare a simptomelor. Orien­tarea dinamică este de părere că simptomul nu este important prin el însuşi, el fiind un simbol al unui proces nevrotic cu caracter mai profund. Acest proces psihopatologic trebuie,scos la lumină şi numai în felul acesta pacientul va deveni mai adaptat la existenţă. Pentru terapeuţii comportamentalişti această orientare este un non-sens. Simptomul nu sim­bolizează nici o problemă mai profundă, ci re­prezintă el însuşi o problemă care trebuie eliminată fără pretenţia de a modifica altceva din structura personalităţii pacientului. Dacă simp­tomul a fost achiziţionat prin învăţare, efortul terapeutic trebuie orientat în direcţia inversării procesului de învăţare.

In concepţia terapeuţilor de orientare dinamică înlăturarea simptomului nu este considerată vin­decare. Mai mult, această eliminare fără ata­carea procesului nevrotic de bază este considerată periculoasă pentru că simptomul este doar expresia superficială a unui proces psihopatologic profund, care poate genera noi simptome adesea mai severe decât cel abor­dat.

Terapeuţii comportamentalişti nu-şi pun astfel de probleme, scopul psihoterapiei constând în decondiţionarea subiectului de comportamente nedorite şi în înlocuirea lor cu comportamente dezirabile.

fn perspectiva behavioristă persoana de-zadaptată este diferită de cea normală prin aceea că a eşuat în dobândirea unor abilităţi de a face faţă evenimentelor cotidiene şi în acelaşi timp a achiziţionat modele de comportament greşite.