Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza



























INFORMATII IN LEGATURA CU MATERIALUL DOCUMENTAR

profesor scoala











ALTE DOCUMENTE

FISA DE EVALUARE A PROFESORULUI
ACTIVITATI CUNOASTERE
Proba scrisa la limba si literatura latina BAREM DE CORECTARE SI DE NOTARE
Analiza Curriculumului National
PROGRAMA ANALITICA - ECONOMIE MONDIALA. DIMENSIUNEA POLITICA
SITUATIE PRIVIND MONITORIZAREA VIOLENTEI
FISA PSIHOPEDAGOGICA A ELEVULUI:
FISA DE AUTOEVALUARE A ACTIVITATII desfasurate de catre student in perioada in care a urmat cursurile MODULULUI PSIHOPEDAGOGIC
REGULAMENTUL de organizare si desfasurare a concursurilor scolare
Proiectia didactica a sociologiei




INFORMAŢII ÎN LEGĂTURĂ CU MATERIALUL DOCUMENTAR

III.1. Documente primare / Izvoare. tipurile si caracterul lor

a.       izvoare directe si indirecte;

b.      izvoare interne si externe;

c.       izvoare obiective si subiective;

d.      izvoare scrise si nescrise.

III.2. stiintele auxiliare ale istoriei, disciplinele stiintelor lingvistica, teologie, psihologie,

filosofie

a.        stiintele auxiliare ale istoriei (arheologia, epigrafia, numismatica, papirologia, sigilografia, paleografia, codicologia, diplomatica, muzeologia, arhivistica, genealogia, cronologia);

b.       disciplinele lingvisticii (fonetica, psihologia limbajului, semantica, gramatica, dialectologia, stilistica, istoria limbii, lexicologia, geografia lingvistica, paleontologia lingvistica, filologia);

c.        disciplinele literaturii (istoria literara, critica literara, teoria literara);

d.       teologia si disciplinele ei (sistematica: dogmatica-apologetica, polemica, irenica si morala; fundamentala-speciala: revelatia divina: VT, NT hermeneutica, exegeza; istoria Bisericii: arheologia biblica, arheologia crestina, patristica, hagiografia; practica: drept caonoic - public, privat -, pastorala - omiletica, catehetica, liturgica, hodegetica, propedeutica);

e.        filosofia si disciplinele ei (etica, metafizica, estetica, logica, ontologia, sociologia

f.         psihologia si stiintele ei auxiliare (psihologia organizationala, sociala, educationala, clinica, religioasa, psiho-fiziologie, patologie, terapie).

III.3. Documente secundare (bibliografii, repertorii)

a.       bibliografii;

b.      repertorii.

III.4. Documente secundare (lucrari de sinteza)

a.       sinteze (universale, teritorial limitate, nationale);

b.      tratate;

c.       îndreptare;

d.      indexuri.

III.5. Documente tertiare: lucrari de informare generala

a.       dictionare;

b.      enciclopedii;

c.       antologii.

III.6. Periodicele si categoriile lor

a.       reviste stiintifice cu caracter special;

b.      reviste de specialitate stiintifice;

c.       reviste stiintifice din domenii vecine cu specialitatile;

d.      presa.

III.7. Forme de condensare a documentelor

a.       liste de lucratri pe teme (cercetare bibliografica);

b.      sinteze referative;

c.       sinteze analitice.


III.1. Documentele primare si izvoare. Tipurile si caracterul lor

Materialul de informare, aspectele tehnice si practice legate de el, auf fost puse treptat în circulatie, deci nu sunt descoperiri recente. În trecut, mai mult sau mai putin în mod inevitabil, li s-a dat mai putina atentie. În prezent, cercetarea moderna le-a impus si le trateaza dupa criterii metodologice.

Materialul documentar este alcatuit din mai multe grupe de documente, care au caracter diferit în functie directa de modul în care ofera informatii: a. documente primare - surse primare - izvoare, care ofera informatii directe; b. documente secundare - cataloage, bibliografii, repertorii, care concentreaza informatii în legatura cu documentele primare; c. documente secundare - sinteze, tratate, îndreptare, indexuri, care se bazeaza pe prelucrarea izvoarelor pentru anumite domenii, anumite perioade de evolutie etc.; d. documente tertiare (dictionare, enciclopedii, antologii), care prelucreaza pe scurt, dar si interpreteaza date din izvoare; e. documente tertiare (periodice), în care se prelucreaza în mod amanuntit izvoare vechi sau noi.

Activitatea de documentare cuprinde elemente si domenii speciale interesând direct documentarea:

a. depistarea documentelor                                           bibliografie

b. colectionarea si organizarea documentelor                 biblioteconomie

c. conservarea documentelor                                         arhivistica

d.      difuzarea documentelor

e.       informarea completa

Documentul apare ca un auxiliar al cercetarii.

            În acceptiunea de azi, a documenta înseamna a depista, a colectiona, a conserva, a pune la îndemâna cercetatorului sursele tuturor cunostintelor anterior dobândite asupra problemei pe care o studiaza, fixate în documente de orice gen, pentru a-l ajuta pe cercetator sa evite ignorarea acestor cunostinte si sa economiseasca timpul necesar pentru a aduna si selecta singur sursele.

            Vom analiza pe scurt continutul fiecarei categorii de material documentar:

III.1.a. Izvoarele

          Izvoarele (vezi Ghid 1980, p. 82-88) sunt purtatoarele directe ale informatiilor despre activitatile umane, sunt surse în care este fixat direct continutul unei activitati de cercetare. Izvor este orice material nescris sau scris capabil sa transmita o informatie asupra activitati sau gândirii umane. Notiunea de izvor este definita de o multime de elemente, în asa fel încât orice urma a trecutului poate fi numita izvor. stiinta care studiaza izvoarele se numeste euristica. Termenul de izvor nu se confunda cu cel de document, ci este mai amplu. Documentul exprima numai ceea ce omul poate exprima în forme proprii. Izvorul include însasi existenta si faptul documentului. Din acest motiv, clasificarea izvoarelor este destul de dificila si pot fi deosebite mai multe tipuri:

Dupa modalitatea în care provin din realitatea trecuta, izvoarele sunt directe si indirecte.

Izvoare directe sunt materiale ramase din trecut, asa-zisele vestigii istorice: urme de locuire sau monumente arheologice (locuinte, constructii de cult, fortifica# 18218p1511s 5;ii etc.); urme ale activitatii de zi cu zi a omului (unelte, instrumente, obiecte de uz casnic etc.); obiecte legate de îmbracaminte sau mobilier casnic (mobilier, chei, nasturi, fibule, aplici etc.); podoabe (cercei, inele, bratari); urme ale vietii spirituale (totemuri, reprezentari de zeitati, simboluri religioase etc.); urme ale activitatii de schimb economic în natura (scoici, pietre pretioase) sau monete.

Izvoarele directe sunt mai ales izvoare nescrise care se refera la perioade mai îndepartate din viata omeneasca. Dar unele din aceste izvoare îsi prelungesc viata pâna aproape de zilele noastre.

Cu studiul izvoarelor directe se ocupa anumite discipline auxiliare ale istoriei (arheologia, numismatica) sau stiinte interdiscilpinare (arheozoologia, arheometalurgia etc.).

Izvoarele indirecte sunt acele materiale produse de martori oculari sau scriitori care au înregistrat traditia sau evenimentul istoric. În functie de raportul fata de eveniment sau fapt, izvoarele indirecte se împart în izvoare de prima mâna sau de mâna a doua. Martorii oculari, înregistratorii evenimentelor la care au participat si aulasat dovezi scrise, sunt izvoare de prima mâna. Cei care au înregistrat traditia sua scriu din auzite sunt izvoare de mâna a doua.

Izvoarele indirecte sunt întotdeauna izvoare scrise.

III.1.b. Izvoare interne si externe

Dupa locul unde au fost elaborate în raport cu evenimentul, faptul sau domeniul tratat, zivoarele se împart în interne si externe.

Izvoare interne sunt acelea care se refera la subiect din interiorul, din mediul subiectului.

Izvoare externe sunt cele care se refera la un subiect venind din afara lui, departe din punct de vedere geografic (cel putin).

II.1.c. Izvoare obiective si subiective

Dupa valoarea lor, izvoarele pot fi obiective sau subiective.

Izvoarele obiective apartin direct mediului din care provin. În general sunt izvoare obiective cele arheologice (nescrise), numia interpretarea lor poate di obiectiva sau subiectiva.

Izvoare subiective sunt cele care au retinut în chip mijlocit, printr-o prisma singulara, comuna, de casta, de grup a creatorului (creatorilor) faptele care au fost scrise.

II.1.d. Izvoare scrise si nescrise

Dupa felul în care se prezinta si dupa cum redau informatia, izvoarele sunt de doua feluri, scrise si nescrise.

Izvoare nescrise sunt în general izvoarele foarte vechi si vechi, fie din perioadele când scrisul nu era cunoscut sau era limitat la anumite paturi sociale, fie acele grupe care au ramas perene ca folosire arheo-etnografica (monumente - locuinte, cladiri de cult, fortifica# 18218p1511s 5;ii etc. -, unelte si instrumente legate de activitati practice, podoabe etc., reprezentari iconografice.

Ca urmare a existentei unor astfel de izvoare, sfera de actiune a stiintei auxiliare care se ocupa de ele s-a putut extinde pâna în zilele noastre. Exista astazi arheologie medievala, arheologie moderna si arheologei urbana (sau contemporana). De aspectele legate de port, forme de locuire stabila sau periodica, unelte si instrumente se ocupa si etnografia, dar mai ales pentru acele resturi care s-au pastrat mai aproape de zilele noastre.

Izvoare scrise sunt în general produse ale institutiilor oficiale sau ale scriitorilor oficiali (sau neoficiali). Într-o prima etapa constau în texte epigrafice (inscriptii pe piatra, pe obiecte ceramice, pe obeicte de metal, os, sticla, piele). Într-o faza urmatoare apar documente pe papiri, pe piele si apoi pe hârtie. Urmeaza apoi izvoarele narative, care reprezinta apoi istoria, literatura, statistica propriu-zisa.

De diferitele categorii de izvoare scrise se ocupa o serie de stiinte auxiliare ale istoriei: epigrafia (Edroiu 1992, p. 43-63), papirologia, paleografia (Edroiu 1992, 64-80), codicologia (Edroiu 1992, p. 81-100), diplomatica (Edroiu 1992, p. 101-106), sigilografia (Edroiu 1992, p. 117-131).

Cercetarea izvoarelor se împarte în doua parti:

-         studiul izvoarelor

Obiectul studiului cuprinde trei grupuri de izvoare:

-         nepublicate

-         publicate într-o prima forma

-         republicate

-         interpretarea izvoarelor

Înseamna arta de a judeca omul si rezultatele activitatii sale si a distinge valoarea de nonvaloare. Aceasta se poate face dupa:

-         antichitatea izvoarelor

-         valoarea editiei

-         critica provenientei

-         critica interna a izvorului = hermeneutica

-         interpretarea lingvistica/gramaticala

-         interpretarea logica

-         interpretarea valorica în raport cu alte date ce exista, cu valoarea

-         argumentul ex silentio - când nmu exista surse

-        

III.2. stiintele auxiliare ale istoriei, disciplinele stiintelor lingvistica,

teologie, psihologie, filosofie

S-au constituit prin perfectionarea si multiplicarea tehnicilor de lucru cu diferitele categorii de izvoare istorice.

III.2.a.stiintele auxiliare ale istoriei

          stiintele auxiliare ale istoriei pot fi împartite - asa cum am vazut partial si mai sus - în mai multe grupe, în functie de modul cum vizeaza contactul cu sursa primara. Unele dintre ele vizeaza acest contact în mod direct. Este vorba de stiintele care se ocupa cu izvoarele nescrise (arheologia, numismatica, sigilografia etc.), dar partial si scrise (epigrafia). Altele vizeaza mai putin direct contactul cu sursele primare. Este vorba mai ales de stiintele auxiliare care se refera la izvoarele scrise (epigrafia, papirologia, paleografia, codicologia, diplomatica). Alte stiinte auxiliare se refera la modalitatile de conservare si depozitare a izvoarelor scrise sau nescrise (muzeologia - muzeografia, arhivistica, biblioteconomia). Sunt stiinte auxiliare care se refrea la dimensiuniel evolutiei istorice (genealogia, cronologia, metrologia, bibliologia).

Le vom prezenta foarte succint pe fiecare, dupa grupele si în ordinea mai sus enuntata:

Arheologia - stiinta auxiliara care se ocupa cu cercetarea monumentelor arheologice nescrise: asezari, locuinte, cladiri de cult, fortifica# 18218p1511s 5;ii; resturi ale culturii materiale; unelte, instrumente, obiecte de uz casnis; podoabe etc.; este strâns legata de epigrafie, numismatica. Ea a evoluat de la sondaj la sapaturi complexe, cu tehnici speciale. Are mai multe ramuri: preistorica, clasica, crestina, medievala, moderna (urbana). Are mai multe etape:

-         faza preliminara: - depistarea sitului sau a obiectului prin mijloace moderne

-         descoperirea întâmplatoare (clasica??)

-         faza propriu-zisa: - sapatura de salvare = periegheze

-         sapatura sistematica

-         studiu complex: - stratigrafic

-         orizontal

-         prelucrarea materialului

-         datarea

-         interpretarea

Istoria si stiintele ei auxiliare pe domenii de izvoare

Istorie

izvoare nescrise                        izvoare scrise                           

arheologia                                 epigrafia                       genealogia        critica istorica

numismatica                              papirologia                   cronologia        istoriografia

sigilografia                                codicologia                   metrologia

etnografia                                 diplomatica                   bibliologia

iconografia                                paleografia

heraldica                                   arheografie

                                    filogranologie

istoria artelor

Conservare/restaurare

muzeologia

arhivistica

biblioteconomia

            Epigrafia este stiinta studierii textelor vechi; consta în depistarea, transcrierea, descifrarea, clasificarea si interpretarea acestor texte; textele sunt scrise de obicei pe materiale solide (piatra, metal, sticla, ceramica, lemn), prin incizie, excizie, zgâriere; strâns legata de arheologie, prin care se descopera piesele epigrafice; realizeaza un studiu complex asupra materialului: descrierea, descifrarea textului, interpretarea lui. Ramurile epigrafiei sunt: istoria epigrafiei, epigrafia clasica (greaca si latina); epigrafia medievala. Ultimele doua ramuri pot avea în vedere mai multe limbi si sisteme alfabetice.

            Numismatica este stiinta auxiliara care se ocupa cu originea, autenticitatea, identificarea si clasarea monetelor, tehnica de batere a monetelor, circulatia monetara si scrierile referitoare la monete; este strâns legata de arheologie, prin care se ajunge la descoperirea monetelor.

            Papirologia este stiinta auxiliara care se ocupa cu originea, identificarea, clasificarea, descifrarea, transcrierea si interpretarea textelor scrise pe papiri. Este strâns legata de arheologie si de paleografie (vezi mai jos).

            Sigilografia (sfragistica) este stiinta auxiliara care are ca obiect de studiu cercetarea sigiliilor sub toate aspectele: descrierea materialelor si impresiilor sigilare, studierea lor din punct de vedere tehnic, artistic, juridic, lingvistic si istoric; interpretarea lor.

            Sigiliul constituie un semn probatoriu al unui act public sau privat, reprezentând autoritatea emitentului si consimtamântul lui la faptul scris în act. Sigiliul are doua ipostaze: 1. tiparul (negativ); 2. sigiliul ca atare, produs prin batere sau turnare. Tiparele erau confectionate de gravori din metal (otel, bronz). Dupa tipar se poate confectiona sigiliul, care se monta pe un suport, pe inel. Forma sigiliului este rotunda, ovala, octogonala, hexagonala. Sunt însa si sigilii de forme foarte variate: para, inima, triunghi, romb, patrat, dreptunghi etc. Sigiliul contine doua tipuri de reprezentari: imagine si inscriptie. Reprezentarea poate fi heraldica (stema, blazon), iconografica (figura de persoana: cap, bust, întreg, portret). Portretul poate la rândul lor de tip majestate - pe tron, razboinic (calare, echipat, înarmat), sacerdot (îmbracat în rasa).

            Detineau si emiteau (si emit) sigilii: institutii, comunitati, persoane particulare. Institutiile (stat, rege) foloseau mai mult sigilii de tip heraldic, iconografic si de tip majestate. Comunitatile folosesc mai mult tipul monumental (constructii, monumente), iar persoanele private heraldic (stema, blazon), mai rar iconografic.

            Inscriptiile de pe sigilii contineau numele si titlul persoanei, numele orasului sau comunitatii. Inscriptia poate fi legenda (dispusa circular) sau în câmpul imaginii - orizontal. Limba inscriptiilor difera în functie de regiunea lumii (dând uneori si numele: sigilografie chineza, indiana, persana, greaca, latina etc.).

            Sigiliul se foloseste la convocari, aprobari, confirmari.

            Sigiliul se pastreaza la loc special. Monopolul sigiliului în stat (puterea centrala), unitati administrative, orase, târguri etc.

            Mod de aplicare: prin apasare pe text, prin turnare cu ceara, atârnat de actul respectiv.

            Paleografia este stiinta auxiliara care se ocupa cu studiul scrierilor în stadiile lor cele mai vechi, din punct de vedere al formei. Sfera de cercetare cuprinde toate documentele vechi scrise, ceea ce duce la întrepatrunderi ale diplomaticii, codicologiei, sigilografiei cu epigrafia si papirologia. Aceste interferente au impus restrângerea domeniului paleografic la examinarea, datarea, localizarea, transcrierea si emendarea izvoarelor vechi scrise cu stil, condei sau pana pe tablite de lemn, papirus, pergament sau hârtie. S-a eliminat astfel suprapunerea cu epigrafia, sigilografia etc.

            Paleografia analizeaza grafia, prescurtarile, semnele de punctuatie, simbolurile criptografice, materialul, uneltele de scris si elaboreaza criterii de datare, localizare si stabilire a autenticitatii documentelor vechi.

            Codicologia se ocupa în special de identificarea, transcrierea, datarea, descifrarea diplomelor, codurilor de legi si constitutii care au aparut la sfârsitul epocii medievale mai ales, fiind emise atât de institutii cât si de persoane particulare.

            Diplomatica are ca obiect studierea continutului actelor juridice oficiale (publice sau private), diplome. Studiaza trasaturile lor interne, structura lor. Din punct de vedere al limbii documentelor, avem diplomatica greaca, latina, slava. Diplomatica urmareste de fapt activitatea care s-a desfasurat în cancelariile statelor sau ale institutiilor emitente de acte, organizarea acestora, functionarea lor.

            Strâns legate de aceste ultime trei stiinte auxiliare s-au mai nascut altele, acre detaliaza anumite probleme tehnice.

            Iconografia este stiinta auxiliara care are ca obiect principal de studiu identificarea si clasificarea temelor operelor de arta. Studiaza reprezentarile figurate referitoare la o tema, epoca, personalitate, precum si simbolurile vizuale ale unei culturi. Arta nu trebuie sa predice morala pentru a fi morala. Valoarea morala a artei se dezvolta? spontan, din trairea valorii estetice si din dovedirea modului în care valorile coincid si se unifica în interiorul structurii sufletesti.

            Opera de arta autentica, angajata în abordarea unei probleme sociale vii, spirituale, reale are în esenta o însemnata functie etico-pedagogica.

            Arheografia este stiinta auxiliara a istoriei care are ca scop sa depisteze, sa recupereze si sa publice scrierile vechi.

            Filigranologia este stiinta auxiliara a istoriei care studiaza marciel de hârtie pentru a le stabili provenienta, data fabricarii, calitatea si formatul hârtiei. Filigranologia vine în ajutorul paleografiei, bibliologiei si filologiei pentru localizarea, datarea si verificarea autenticitatii documentelor vechi. Filigranologia s-a conturat ca stiinta la sfârsitul secolului trecut si la începutul secolului XX, prin lucrarile iluministului Aureliu Zenghi si ale lui Ernst Kirchner.

            Heraldica este stiinta auxiliara speciala a istoriei care se ocupa cu identificarea, descrierea, interpretarea si clasarea stemelor si blazoanelor. Heraldica studiaza si identifica si modul de alcatuire a stemelor si blazoanelor.

            Un loc deosebit îl ocupa stiintele auxiliare care se îndeletnicesc cu modalitatile de conservare si depozitare a izvoarelor:

            Muzeologia = Muzeografia face parte din grupul de stiinte auxiliare care se refera la dezvoltarea si conservarea diferitelor categorii de izvoare (alaturi de arhivistica si bibliologie). Muzeologia este stiinta muzeului, respectiv a tehnicilor de depozitare si pastrare, de stabilire a valorii acestor vestigii, sistemul de expunere a lor.

            Arhivistica este stiinta auxiliara a istoriei care are ca obiect de studiu colectarea, ordonarea, conservarea si valorificarea documentelor. Se ocupa deci cu teoria si practica muncii în arhive. În epoca noastra, în evolutia unui fond arhivistic se delimiteaza arhiva istorica, arhiva de depozit si arhiva curenta. Are patru ramuri: istoria arhivisticii, dreptul arhivistic (legislatia cu privire la arhive), arhivotehnia (tehnica mncii în arhive) si arhivoeconomia (organizara si functionarea localurilor de arhive).

            Bibliologia este stiinta auxiliara care se ocupa cu cartea, vazuta într-o acceptiune mai larga: cartea depozitara de informatie, cartea ca produs tehnic si cultural al unei epoci istorice. Bibliologia are patru ramuri: istorica (istoria cartii), teoretica (teoria cartii), practica (munca cu cartea = biblioteconomie) si descrierea cartii (bibliografia). Aceasta descriere a cartii se poate face în functie de mai multe criterii: generala, speciala, tematica, analitica, de recomandare, curenta, selectiva (Edroiu 1992, 16-42).

            Biblioteconomia este o ramura a stiintei auxiliare numita bibliologie; constituie o substiinta autonoma în cadrul ei si se ocupa cu munca practica cu cartea.

            Se adauga apoi stiintele auxiliare care se refera la dimensiunile evolutiei istorice (genealogie, cronologie), metrologia si istoriografia.

            Genealogia este stiinta auxiliara care studiaza ascendenta sau descendenta unor personalitati istorice sau chiar a unor grupuri si categorii sociale, pentru a le stabili originea, gradul de rudenie si rolul istoric. Pe baza ei se poate reconstitui arborele genealogic sau tabelele genealogice (Edroiu 1992, 159-177). Mai poate fi definita si ca un repertoriu al membrilor unei familii.

            Cronologia este stiinta auxiliara a istoriei care se ocupa cu masurarea timpului istoric pentru a stabili succesiunea evenimentelor. Are doua ramuri: cronologia tehnica, care încadreaza sistemele de masura si împartire a timpului, si cronologia istorica, care se ocupa cu încadrarea în timp a evenimentelor istorice (Edroiu 1992, 201-219).

            Metrologia este stiinta auxiliara a istoriei care se ocupa cu cunoasterea unitatilor de masura (Edroiu 1992, 220-227), cu identificarea, originea, autenticitatea si clasarea pieselor care au servit ca unitati de masura.

            Etnografia este stiinta auxiliara a istoriei care se bazeaza în general pe observarea directa, dar foloseste pe scara larga si documentele scrise. Este o stiinta descriptiva si analitica. Metodele ei de lucru sunt cele ale stiintei istorice.

            Etnologia este o stiinta auxiliara de sinteza care are ca obiect de studiu cunoasterea ansamblului caracterelor fiecarui popor, cu scopul de a stabili granitele generale ale evolutiei popoarelor si structura lor. Îsi împrumuta informatiile din etnografie, sociologie, lingvistica, preistorie, arheologie si antropologie.

            Istoriografia este stiinta auxiliara a istoriei care studiaza evolutia conceptiilor si scrierilor istoriei; studiaza dezvoltarea cunostintelor dintr-un anumit domeniu, izvoarele istoriei, diversitatea de interpretari, metodele de cercetare. Mai poate fi definita si ca totalitatea scrierilor istorice dintr-o anumita tara. Studiaza si dezvoltarea cunostintelor, perfectionarea metodelor de cercetare, sursele istorice, evolutia si lupta dintre diferite curente.

Din contactul istoriei cu unele stiinte, contact impus de complexitatea procesului de cercetare, au rezultat stiinte de frontiera:

-         geografia istorica urmareste relatia om - cadru geografic - societate - natura

-         demografia istorica urmareste dimensiunile cantitative si calitative ale populatiei, miscarea ei

-         statistica istorica are ca scop cuantificarea istoriei, respectiv studiul statistic

Bibliografie generala pentru stiintele auxiliare ale istoriei

Ioana Burlacu                           Dictionar al stiintelor speciale ale istoriei, ESE Bucuresti 1980, 268 p.

Nicolae Edroiu                         Introducere în stiintele auxiliare ale istoriei, Cluj-Napoca 1992, 274 p.

Gheorghe Ionescu                     Introducere în stiintele auxiliare ale istoriei, Bucuresti 1974, 203 p.

Maria Dogaru                           Sigiliile, marturii ale trecutului istoric, Ed. st. Enc. Bucuresti 1976, 282 p.

Aurel Sacerdoteanu                  Arhivistica, Bucuresti 1971

Aurel Sacerdoteanu                  Introducere în cronologie, Bucuresti 1943

Dan Simionescu                        Biblioteconomie, Bucuresti 1979

Dan Simionescu                        Curs de teorie a bibliografiei, Bucuresti 1976

C. I. Andreescu                        Manual de paleografie latina, Bucuresti - Iasi 1976

Mihai Berza                              Genealogia - disciplina auxiliara a istoriei, în Hrisovul 1, nr. 1, 1930, p. 1-11

P. Damian Bogdan                    Filigranologia ca disciplina stiintifica, în Revista Arhivelor 10, 2, 1967, p. 3-40

P. Damian Bogdan                    Paleografia româno-slava, Bucuresti 1978

Ioachim Craciun                       O stiinta noua: bibliologia, Cluj 1933

Corneliu Dima-Dragan              Bibliologie generala, Bucuresti 1976

Mircea Ionescu                         Traditii în activitatea si organizarea bibliofiliei în România, în Târgoviste - cetate a culturii romanesti, Bucuresti 1976, p. 305-313

H. Dumitru-Muster                   Bibliografie - bibliologie - biblioteconomie. Lamuriri si preocupari, în Hrisovul 2, 1942, p. 107-118

            Izvoarele scrise s-au bucurat de un regim aparte, prin alcatuirea unor corpus-uri. Aceste corpus-uri, cuprinzând inscriptii, monumente de iconografie, monete, documente, au capatat un caracter general sau national, respectându-se însa principiile generale comune, astfel ca folosirea lor sa fie generala. În aceeasi categorie au intrat apoi si codurile de legi aparute în colectii pâna în zilele noastre, izvoarele narative (corespondente, descrieri de calatorii, memorii), cele cartografice, sigilografice, heraldice si statistice.

            Activitatea stiintifica este indisolubil legata de descrierea rezultatelor ei, or acest lucru nu se poate face decât exploatând ansamblul alcatuit din stiintele propriu-zise si auxiliarele lor. Mijlocul cel mai frecvent de materializare a cercetarii este scrisul. Formele de fixare în scris prezinta caracteristici diferite în functie de natura lor, tara, limba, epoca în care documentele au fost elaborate. Documentul este principala forma de transmitere a informatiei stiintifice atât în timp cât si în spatiu. Ele sunt principala sursa de idei si decizii.

            Documentele scrise pot fi grupate dupa: a. natura continutului în documente primare, secundare si tertiare; b. dupa forma de multiplicare: publicate si inedite; c. dupa frecventa aparitiei periodice si neperiodice.

            Documentele primare sunt acelea în care este fixat direct continutul activitatii de creatie.

a.       rapoarte stiintifice si tehnice

b.      disertatii

c.       proiecte si documentatii tehnice

d.      publicatiile preliminare

e.       comunicari la manifestari stiintifice

f.        periodice

g.       inventii

h.       descrieri de inventii

i.         culegeri de lucrari stiintifice cu caracter intermediar între carte si revista

j.        serii de publicatii sub forma de carte, tematica comuna, editura comuna, titlu general de serie

k.      monografii

l.         manuale

m.     standarde

Documentele secundare si tertiare sunt urmatoarele:

a.       cataloage

b.      bibliografii

c.       indexuri

d.      reviste de referate

III.2.b. Componentele lingvisticii

Lingvistica poate di definita în mai multe feluri. În primul rând ca stiinta a limbajului = glotologie = filologie = filologie comparata (MDTL p. 273; DL p. 30, 32).

Neolingvistica (MDTL p. 295) este un curent lingvistic creat de lingvistii italieni G. Bertoni si M. Bartoli. Se caracterizeaza prin importanta acordata înprumuturilor, prin negarea legilor lingvisticii si prin aplicarea cu ajutorul ariilor lingvistice a deosebirilor dintre limbile înrudite.

Lingvistica generala studiaza originea limbii, legaturile dintre limba si gândire, dintre limba si societate (MDTL p. 273).

Lingvistica sincronica studiaza faptele de limba asa cum sunt ele la un moment dat.

Lingvistica are urmatoarele ramuri:

Lingvistica matematica, care studiaza limba cu ajutorul metodelor matematice.

Lingvistica glosematica aplica teoria pozitivismului logic, considerând limba ca un sistem de relatii interne, ca obiect istoric. A fost elaborata de lingvistul danez L. L. Hjelmslev.

Lingvistica comparata studiaza comparativ mai multe limbi din punct de vedere al coordonatelor fonetice, semantice, gramaticale.

Semiologia = semiotica (MDTL p. 374) este stiinta care studiaza functiile semnelor întrebuintate în cadrul vietii sociale. Termenul a fost creat de lingvistul elvetian Ferdinand de Saussure (1916). Acesta încadra lingvistica (ca stiinta a semnelor constitutive ale limbajului) în semiologie.

Sociolingvistica (DdL p. 444-445) este acea parte a lingvisticii al carei domeniu se combina cu cel al etnolingvisticii, al sociologiei limbii, al geografiei lingvistice si al dialectologiei. Are ca scop sa scoata la lumina covariatia? fenomenelor lingvistice si sociale si ??? sa stabileasca relatia de cauza si efect.

Teoria lingvistica are ca scop sa furnizeze gramaticii particulare???. Ea comporta: a. fonologie generala; b. o teorie semnatica generala; c. o metoda încifrata? de descriere structurala; d. un corp de ipoteze despre legaturile fonologiei, semanticii si descriere structurala; e. criterii generale care sa permita sa se aleaga între descrierile diferite ale unei limbi.

Bibliografie

Alexandru Graur                       Introducere în lingvistica, Bucuresti 1965

Alexandru Graur - Lucia           Scurta istorie a lingvisticii, Bucuresti 1977

Wald

Ion Coteanu - Ion Danaila        Introducere în lingvistica si filologia româneasca. Probleme - Bibliografie, Bucuresti 1970

Adrian Marino                          Introducere în critica literara, Bucuresti 1968

Iorgu Iordan                             Limba româna. O gramatica a greselilor, Bucuresti 1947

Iorgu Iordan                             Limba româna contemporana, Bucuresti 1954

Solomon Marcus                      Bibliografia lucrarilor românesti de lingvistica matematica, Bucuresti 1966

Eugenio Coseriu                       Introducere în lingvistica, Cluj-Napoca 1995. Traducere de Elena Ardeleanu si Eugenia Bojaga

Sergiu Drîncu                            Semnele ortografice si de punctuatie în limba româna, Bucuresti 1983

x x x                                         Dictionar ortografic, ortoepic si morfologic al limbii române, Bucuresti 1982

Alexandru Graur                       Mic tratat de ortografie, Bucuresti 1974

G. Haensch                              La léxicographie. De la linguistique théorique ŕ la léxicologie pratique, Madrid 1982

Mircea Seche                           Schita d eistorie a lexicografiei românesti 1-2, Bucuresti 1966-1969

Gheorghe Constantinescu-        Mic dictionar de terminologie lingvistica, Bucuresti

Doridor                                    1980

Roman Jakobson                      Essais de linguistique générale, Paris 1963

Oswald Ducrot - Tzvetan         Dictionnaire encyclopédique des sciences du langage,

Todorov                                   Paris 1972

Lingvistica mai poate fi definita ca stiinta care studiaza din toate punctele de vedere limbajul uman articulat în general si în formele sale specifice de realizare, adica în actele lingvistice (limbi). Lingvistica se ocupa numai de studierea acelui limbaj în care semnele sunt cuvinte alcatuite din sunete, adica apartin limbajului articulat.

Lingvistica studiaza limbile, dar nu pentru a le învata, ci ca fenomene.

Limbajul este un sistem de semne simbolice folosite pentru intercomunicarea sociala, adica pentru orice sistem de semne care se foloseste pentru a exprima si comunica idei, sentimente si continuturi ale constiintei.

Lingvistica generala si disciplinele sale

-         fonetica (generala): - fonetica experimentala

-         fonologia

-         psihologia limbajului

-         semantica: - semasiologia

-         semantica propriu-zisa

-         gramatica: - gramatica generala

-         gramatica comparata

-         gramatica istorica

-         gramatica descriptiva

-         gramatica normativa

-         gramatica structurala

-         gramatica transformationala

-         morfologia

-         ortografia

-         dialectologia

-         stilistica

-         istoria limbii

-         lexicologia: - etimologia

-         onomastica

-         omonatologia

-         geografia lingvistica

-         paleontologia lingvistica

-         filologia

Disciplinele componente ale lingvisticii sunt urmatoarele:

1.      fonetica studiaza aspectul de voce al limbajului, sunetele lui. Are doua ramuri:

- fonetica experimentala, care studiaza sunetele din punct de vedere acustic si semnele din punct de vedere fiziologic

- fonologia, care studiaza sunetele unei unitati functionale. Fonologia are domenii mari: fonematica, care studiaza unitati distincte denumite foneme, care exista în numar limitat în fiecare limba; prosodia, care studiaza trasaturile suprasegmentale, adica sunete care se asociaza pentru a realiza

Fonologia mai este definita ca stiinta care studiaza sunetele unei limbi din punct de vedere al functiunii lor în sistemul de comunicare lingvistica. Studiaza elemente fonice care disting mesaje de sens diferit. Se deosebeste de fonetica, care studiaza sunetele independent de functia lor (DdL p. 275-276).

2.      Psihologia limbajului studiaza aspectul psihic al activitatii lingvistice, mai bine zis cerceteaza limbajul ca pe o forma a psihicului uman (MDTL p. 347).

3.      Semantica este stiinta care studiaza relatia dintre semnul lingvistic material si cel semnificat, sensurile cuvintelor si evolutia acestor sensuri. Mai poate fi definita ca ramura lexicologiei care cerceteaza sensurile cuvintelor, cauzele schimbarii cuvintelor, evolutia lor în timp (MDTL p. 372). Semantica este si un factor de organizare a vocabularului.

Are doua subramuri:

a.       semiologia, care studiaza semantica din punct de vedere sincronic, în opozitie cu onomasologia, care studiaza determinarea conceptului. Demersul semasiologic tip este acela al lexicologiei structurale, vizând sa reprezinte structuri.

b.      semnatica propriu-zisa este o stiinta care studiaza semantica din punct de vedere diacronic.

Bibliografie:

M. Sala                                    Contributii la fonetica istorica a limbii române, Bucuresti 1970

Em. Vasiliu                               Fonologia limbii române, Bucuresti 1965

Andrei Avram                           Bibliologia fonologica româneasca, Bucuresti 1960

            Creatorul semanticii a fost lingvistul francez Michel Bréal (1832-1915); în România Lazar Seineanu.

4.      Gramatica este stiinta care studiaza traditiile lingvistice considerate ca

sistem. Este stiinta tuturor aspectelor unei limbi, adica înglobeaza deopotriva fonetica, semantica si toate celelalte compartimente ale unei limbi particulare. Mai poate fi definita ca ramura lingvistica care studiaza regulile privitoare la modificarea formei cuvintelor si îmbinarea lor în propozitii si fraze. Este stiinta care se ocupa cu studiul partilor de vorbire, de propozitie, al propozitiilor si al frazelor.

            Gramatica are o serie de subcompartimente autonome ca forme de studiu si de interpretare:

a.       gramatica generala studiaza fundamentele conceptiilor gramaticale (DLRC II, p. 405); ramura a lingvisticii care se ocupa cu structura gramaticala a unei limbi.

b.      gramatica comparata sau comparativa studiaza în mod paralel sistemele reunite în grupuri sau familii de limbi conform relatiilor de înrudire. A aparut deodata cu gramatica istorica si în strânsa legatura cu ea. Studiaza originea formelor gramaticale ale unei limbi si valoarea lor pe baza comparatiei stiintifice (DLRC II, p. 405).

c.       gramatica istorica studiaza dezvoltarea unui sistem lingvistic de-a lungul timpului, adica studiaza discronic faptele unei limbi în raporturile lor interne. Ea abordeaza dinamic, evolutiv, istoric si diacronic obiectul de studiu. A fost creata de lingvistul german Jakob Grimm.

d.      gramatica descriptiva este gramatica stiintifica care înregistreaza si descrie un sistem al limbii în toate aspectele sale; descrie structura gramaticala a unei limbi; abordeaza static, neistoric, sincronic, obiectul de studiu.

e.       gramatica normativa studiaza un model de limba, clasificând formele constructiilor corecte si incorecte; este stiinta elaborata cu finalitati didactice; condamna abaterile de la normele limbii literare, recomandând legi obligatorii.

f.        gramatica structurala este o forma speciala a gramaticii descriptive care studiaza formele si functiile unei limbi ca elemelte ale unor structuri formele si functiile unei limbi ca elemente ale unor structuri, considerându-le deci din punct de vedere al opozitiilor distinctive care se stabilesc într-un sistem, ordonând formele în conformitate cu valorile lor functionale. Se mai poate defini ca stiinta care se ocupa cu studiul structurii gramaticale a unei limbi din perspectiva diferentelor si opozitiilor care-i caracterizeaza componentele la un moment dat.

g.       gramatica transformationala este o varianta a gramaticii generative care opereaza cu celel mai amanuntite, mai riguroase si mai adecvate clasificari ale unitatilor lingvistice dintr-o limba data. Ea explica majoritatea schemelor propozitionale posibile în sistemul unei limbi date prin transformarea schemelor de baza (propozitii nucleare) concepute ca tipuri structurate.

Bibliografie

E. Vasiliu - Sanda                    Sintaxa transformationala a limbii române, Bucuresti Golopentia                         1969

            Gramatica descriptiva logistica se bazeaza pe corespondenta între formele limbii si formele universale ale gândirii, între categoriile gramaticale si cele logice (MDTL p. 223).

h.       morfologia este partea gramaticii care se ocupa cu studiul partilor de vorbire sub aspect formal, semantic si functional. Morfologia poate fi descriptiva, sincronica, istorica. diacronica, comparativa si structuralista.

i.         ortografia este o parte a gramaticii care studiaza scrierea corecta a cuvintelor, a expresiilor si a locutiunilor dintr-o limba. Este un ansamblu de reguli care stabileste scrierea corecta a cuvintelor unei limbi. Ortografia poate fi de doua feluri:

-         ortografia etimologica, în care principiul scrierii se bazeaza pe etimologia cuvintelor

-         ortografia fonetica, în care principiile scrierii se bazeaza pe felul cum se pronunta

Bibliografie:

x x x                                         Ortografia limbii române. Cercetari bibliografice, Bucuresti 1970

x x x                                         Formarea cuvintelor în limba româna. Cercetari bibliografice, Bucuresti 1971

5.      Dialectologia studiaza diferentierile regionale ale unei limbi, diferentele

minore care se pot distinge în interiorul ei din punct de vedere geografic.

            Dialectologia nu se confunda cu geografia lingvistica.

            Dialectologia se diversifica în:

a.       dialectologia istorica, pe baza atestarii formelor în documente si texte istorice

b.      dialectologia sociala, referitoare la grupurile sociale

c.       dialectologia structurala, care studiaza dialectele cu ajutorul unor metode moderne structurale

Din acest punct de vedere, dialectologia mai poate fi definita ca o ramura a lingvisticii care studiaza si descrie graiurile unei limbi sau ale unui grup de limbi înrudite, formele particulare în care un idiom se diversifica geografic.

Metoda de lucru a dialectologiei este observarea si înregistrarea faptelor pe teren, interpretarea lor, cercetarea monografica a graiurilor, metoda geografiei lingvistice (atlase).

Dialectologia evidentiaza aspectul originar si fundamental de existenta al limbii.

Bibliografie:

Liliana Ionescu-Ruxandoiu        Probleme de dialectologie româneasca, Bucuresti 1973

Boris Cazacu                            Studii de dialectologie româna, Bucuresti 1966

Alexandru Rosetti                     Istoria limbii române de la origini pâna în secolul al XVII-lea, Bucuresti 1968

6. Stilistica studiaza semnele lingvistice ca simptome si semnale, adica în functiile lor de expresie si apelare; studiaza întreg materialul constitutiv al unei limbi (DLRC IV, p. 234-235); stilistica studiaza totalul mijloacelor de exprimare ale unei limbi din punct de vedere al continutului lor afectiv (MDTL p. 396); stilistica lingvistica studiaza mujloacele fonetice, morfologice, sintactice, lexicale si semantice de exprimare ale unei colectivitati, ale unui domeniu de activitate. Stilistica literara studiaza mijloacele lingvistice de exprimare ale unui scriitor (!)

            Bibliografie:

Gheorghe Bulgar                       Limba româna. Sintaxa si stilistica, Bucuresti 1969

7. Istoria limbii studiaza dezvoltarea unei limbi anume, considerata ca un tot unic în relatia cu celelalte aspecte ale istoriei vorbitorilor acelei limbi; studiaza dezvoltarea sistemului în relatiile sale externe sau în conexiune cu istoria politica, culturala, sociala a vorbitorilor

Bibliografie:

x x x                                         Dictionar explicativ al limbii române, Bucuresti 1975

G. Mihaila                                Dictionar al limbii române vechi, Bucuresti 1974

8. Lexicologia sau lexicografia studiaza istoria cuvintelor, ca sistem individual sau colectiv, sub aspect sincronic. este studiul stiintific al vocabularului (DdL p. 293). Studiaza si stabileste principiile si metodele practice de întocmire a dictionarelor (NDRL p. 264).

Are mai multe componente proprii, detaliate pe procese:

a.       etimologia studiaza istoria cuvintelor, modificarile de forme si semnificatie pe care le înregistreaza cuvintele de-a lungul timpului. Etymos = în limba greaca adevarat; logos = cuvânt, stiinta. Studiaza originea si evoluti aformala si semantica a cuvintelor. S-a constituit ca stiinta abia în prima jumatate a secolului al XIX-lea, odata cu descoperirea legilor foneticii si cu aparitia gramaticii istorice. Metoda principala de cercetare folosita în etimologie este metoda istorica, apoi metoda structuralista (structura limbii, caracterul sistematic al derivarii sale si al morfologiei).

Etimologia comporta dificultati si cere multa documentare. Are mai multe parti: etimologia interna - creatiile lexicale interne

-         etimologia externa - se ocupa cu împrumuturile externe lexicale

-         etimologia speciala - se ocupa cu calchierile lingvistice

-         etimologia populara - se ocupa cu modificarile limbii în popor

b.      onomasologia studiaza desemnarile lexicale plecând de la concepte sau de la lucrurile deosebite descrise.

c.       onomastica studiaza instrumentele proprii ale limbii: antroponomastica (antroponomia), numele de persoane, si toponomastica (toponimia), numele locurilor. Onomastica studiaza numele din punct de vedere al formei si contonutului lor (MDTL p. 306). Se mai poate spune ca studiaza originea, formarea si evolutia numelor proprii (totalitatea numelor proprii dintr-o limba, o regiune, o epoca).

Antroponimia este acea parte a onomasticii care studiaza numele de persoane din punct de vedere etimologic si istoric. Pentru a realiza acest lucru, apeleaza la studiile istorice.

Bibliografie:

Theodor Hristea                       Probleme de etimologie. Studii si articole, note, Bucuresti 1968

Mircea Seche                           Schita de istorie a lexicografiei române, Bucuresti, Editura stiintifica, I 1966; II 1969

          9.Geografia lingvistica poate fi definita în mai multe feluri:

-         stiinta care studiaza varietatile de limba pe indivizi sau grupe sociale, origini; forma prescurtata de formulare este si geolingvistica

-         parte a dialectologiei care se ocupa cu localizarea unor variatii localee ale unei limbi (DdL p. 230)

Este considerata uneori si de unii numai ca o metoda de cercetare speciala care se aplica în dialectologie si gramatica comparata, studiind limitele dialectale, difuzarea faptelor lingvistice, cauzele schimbarilor lingvistice.

            Ca metoda de lucru, ea înregistreaza pe harti variatiile dialectale ale unei limbi si le interpreteaza în perspectiva geografica. Pe baza ei se realizeaza un corpus de lucrari, atlase, studii si monografii lingvistice care constituie apoi componente ale dialectologiei.

Geografia lingvistica studiaza si raspândirea si evolutia formelor (morfologice, fonetice, lexicale, sintactice) într-o perspectiva larga. A fost folosita pentru prima data de savantul german G. Wenker (Atlasul lingvistic al Germaniei de nord si Centrale, 1881).

10. Paleontologia lingvistica studiaza aplicarea lingvisticii la preistorie. Metoda sa de lucru consta în a considera isoglosele (limbile) ca linii de civilizatie identice. Ca subramura exista arheologia lingvistica, care se ocupa cu studiul repartizarii ariilor dialectale pe un anumit teritoriu. Pentru explicarea acestor arii se iau în considerare elemente lingvistice si extralingvistice (istorice, hidrografice, de clima, sol, cai de comunicatie).

11. Filologia este stiinta lingvistica care studiaza toate informatiile care se deduc din texte, cu privire la viata culturala si relatiile sociale ale mediului din care rovin textele. Poate fi definita si ca stiinta care se ocupa cu studiul culturii popoarelor, în special cu studiul textelor vechi, transmiterea lor si al semnelor care au fost scrise (DLRC II, p. 291).

Într-un sens limitat, filologia studiaza stiintific textele în vederea unei editii critice.

Filologia este în acelasi timp si o stiinta auxiliara a istoriei, istoriei literare si lingvisticii. Lingvisticii îi furnizeaza acele date care nu se pot deduce din aspectul lingvistic.

Într-un sens restrâns se poate spune ca este stiinta care studiaza limba si literatura unor popoare.

Astazi, dupa ce definirea stiintei a parcurs mai multe întelesuri, filologia a capatat doua sensuri:

a.       stiinta care cerceteaza limba, literatura si toate fenomenele de cultura ale unui popor sau grup de popoare prin intermediul textelor scrise

b.      studiul stiintific al textelor în vederea alcatuirii unor editii critice

Filologia are mai multe discipline:

-         filologia clasica studiaza antichitatea din punct de vedere istoric, literar si arheologic

-         filologia comparata studiaza comparativ mai multe limbi

-         filologia romanica studiaza comparativ si multilateral limbil epopoarelor romanice

-         filologi germanica studiaza comparativ limbile germanice

-         filologia slava studiaza comparativ limbile slave

-         textologia este disciplina filologiei care studiaza comparativ textele unor opere literare (sau de alta natura), pentru stabilirea versiunii finale corecte în vederea punblicarii unei editii postume

Termenul filologie a aparut pentru prima data la Palton, cu sensul de pasiune pentru cultura literara.

Bibliografie:

Ioan Ghetie - Alexandru           Introducere în filologia româneasca, Bucuresti 1974

Mares

1.      Literatura

Dictionarele explicative consemneaza o multitudine de sensuri ale cuvântului literatura:

a.       ansamblul operelor scrise apartinând unui domeniu. Folosind acest sens, avem literatura istorica, medicala, juridica, teologica.

b.      bibliografia unei teme  = literatura de specialitate

c.       totalitatea operelor literare apartinând unui popor, unei tari, unei epoci

d.      arta cuvântului, ramura a artei care foloseste functia expresiva a limbii ca material de expresie

            Definirea literaturii prin limba s-a impus ca incontestabila. De aici deriva marea importanta pe care cercetarea literara o acorda problemelor limbii, cât si aparitia unei stiinte ca stilistica între lingvistica si estetica.

            Literatura este deci o arta temporara si figurativa, cu largi posibilitati de a înfatisa omul.

            Ramurile literaturii sunt: literatura istorica, memorialistica, biografia si reportajul literar. Se considera literare lucrarile în care functia estetica este dominanta.

            Literatura se împarte în trei genuri literare fundamentale: lirica, epica si drama.

            Literatura este obiectul istoriei literare, care cerceteaza si explica nivelul si fizionomia unei literaturi prin raportarea la dubla determinare externa si interna.

            Literatura ca stiinta are ca scop cercetarea fenomenului literar si ofera cunoasterea complexa a acestui fenomen prin abordarea lui din cele mai diferite puncte de vedere. Are în componenta trei discipline care se afla în raport de întrepatrundere si interconditionare: istoria literara, critica literara si teoria literara. Existenta acestor trei discipline este determinata de posibilitatea abordarii fenomenului literar din unghiuri diferite.

            Istoria literara ofera material de analiza pentru critica literara.

            Critica literara apare ca aplicare în analiza a unor notiuni fundamentale ce fac obeictul teoriei literare. Critica literara este un ansamblu de judecati de valoare formulate în legatura cu manifestari concrete de literatura. Este un tip de literatura specializata în analiza, interpretarea si aprecierea textelor literare.

            Istoria literara studiaza evolutia unei literaturi nationale sau generale de la origini pâna la zi. Este o istorie de valori care trebuie stabilite critic. Nu este o stiinta strict obiectiva. Ea presupune o participare activa, în sensul asimilarii si interpretarii proprii a fenomenului cercetat.

            Istoria literara este o ramura a filologiei.

            Din punct de vedere metodologic se împarte în istorie literara interna, care stabileste filiatii pur literare între autori; istorie literara externa, care cerceteaza factorii externi care au dus la geneza unor opere sau curente literare.

            Critica literara este stiinta care se ocupa cu operele prezentului. stiinta este aplicata la studiul operelor individuale, cu scopul de a le caracteriza, a le lega de împrejurari, a le pretui, a le impune, a face aprecieri generale dupa meritul lor.

            Legile si metodele de cercetare tin cont de particularitatile obiectului artei cuvântului. Critica literara impune si cunostinte artistice. Critica literara evidentiaza în diferite etape ale dezvoltarii sale repetate modificari de sens. Astfel au aparut numeroase scoli critice.

            Critica literara stiintifica înseamna explicarea multilaterala a operei, sinteza a intuitiei personale cu un criteriu estetic. Confruntarea între creatie si realitate asigura criticii un grad de obiectivitate necesar pentru a fi apreciata drept stiinta.

            Teoria literara este o parte a esteticii generale, cuprinde probleme de estetica generala si ale fenomenului literar. Are ca obiect termenii universali ai literaturii. Studiaza principiile, categoriile si criteriile literaturii. Sunt trei categorii de teorie literara: literatura, genul literar si opera literara.

            Teoria literara este o stiinta sistematica si tipologica, care studiaza teoretic o literatura, numai prin cercetarea unor opere concrete. Principalele izvoare ale teoriei literare sunt operele literare.

            Ca stiinta, istoria literara este legata de filosofie, lingvistica, istoria artei si cultura.

            Bibliografie:

Mihai Dragomirescu                  stiinta literaturii, Bucuresti 1926

Ilie Barbulescu                          Curente literare la români în perioada slavonismului cultural, Bucuresti 1928

Nicolae Cartojan                      Istoria literaturii române vechi I-III, Bucuresti 1940-1945

George Calinescu                     Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent, Bucuresti 1941

Mihai Gaster                             Literatura populara româna, Bucuresti 1983

Nicolae Georgescu-Tistu          Bibliografia literara româna, Bucuresti 1932

x x x                                         Dictionar de termeni literari, Bucuresti 1976

x x x                                         Dictionar de terminologie literara, Bucuresti 1970

Fernando Lazaro Carreter?       Diccionario de terminos filologicos, Madrid 1962

Silvian Iosifescu - Tudor           Teoria literaturii, Bucuresti, Editura Didactica si

Vianu                                       Pedagogica, 1965

Ion Ghetie - Alexandru             Introducere în filologia româneasca, Bucuresti 1974

Mares

G. Mihaila                                Contributii la istoria culturii si literaturii române vechi, Bucuresti 1972

III.2.c. Componentele stiintei teologice

Teologia si disciplinele ei

Teologie

pozitiva                                                                                                 naturala

1. teologia practica                              

- drept canonic: - public

-         privat

- teologie pastorala: - omiletica

-         catehetica

-         liturgica

-         hodegetica = propedeutica

-         ritualistica

2. teologia istorica

-         istoria Bisericii: - arheologie biblica

-         arheologie crestina

-         patristica

-         istoria Bisericii

-         hagiografie

-         teologia revelatiei divine: - biblic = Vechiul Testament

-         Noul Testament

-         introducere în Sfânta Scriptura

-         hermeneutica

-         exegeza

1.                  teologia sistematica

-         teologia dogmatica: - apologetica

-         polemica

-         irenica

-         teologia morala: - morala fundamentala

-         morala speciala

Teologia are mai multe definitii, în strânsa legatura cu punctul de vedere din care este analizata.

Din punct de vedere strict stiintific, teologia este stiinta care se ocupa cu studiul problemelor religioase sau stiinta care studiaza doctrinele despre zei si despre raportul zeilor cu lumea. Poate fi definita si ca stiinta despre divinitate, având ca obiect existenta, atributele si raporturile unui zeu cu lumea umana.

Poate fi definita si ca stiinta care se ocupa cu adevarurile descoperite de Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc si de tot ce priveste întelegerea si afirmarea acestor adevaruri (Brânzeu 1930, 1).

Din punct de vedere filosofic, teologia est eo parte a metafizicii care trateaza despre existenta, natura si atributele unui zeu (inclusiv Dumnezeu) si raporturile lui cu lumea.

Din punct de vedere al religiei crestine, teologia este stiinta care propune nu numai cunoasterea adevarurilor de credinta si morala relevate, ci si a ratiunii pe care se întemeiaza; arata natura si relatiile între ele, le probeaza, le apara si le ilustreaza; dovedeste prin ce se desteapta, sustine si întareste credinta în Dumnezeu.

Din punct d evedere stiintific, teologia are doua ramuri mari (vezi tabelul anexa):

1.      Teologia naturala, care este acea parte a filosofiei care se bazeaza pe principii naturale cunoscute prin ratiune.

2.      Teologia pozitiva studiaza principiile cunoscute din revelatia divina, cu ajutorul gratiei divine. Ea are ca obiect atât adevarurile religiei naturale, cât si mai ales pe cele ale religiei supranaturale.

Teologia pozitiva are trei discipline distincte: teologia sistematica, teologia istorica si teologia practica.

Teologia sistematica este disciplina teologica care studiaza în chip sistematic si organizat adevarurile de credinta si aplicarea lor în viata. Are doua subdiscipline autonome: teologia dogmatica si teologia morala.

T e o l o g i a  d o g m a t i c a este disciplina teologica care expune si motiveaza adevarurile de credinta crestina. Ea are trei stiinte auxiliare importante:

Apologetica, disciplina care studiaza si apara probele despre divinitate sau disciplina care sustine, apara si pledeaza pentru a raspunde atacurilor la o idee, un ideal sau o doctrina crestina. Foloseste probe rationale si argumente logice pentrua a demonstra si apara învatatura crestina.

Sarcinile apologeticii sunt: 1. cateheza; 2. justificarea în credinta a cunostintelor angajate în lupta cu adversarii Bisericii; 3. inserarea revelatiei divine în gândirea rationala; 4. demonstrarea continuitatii în doctrina; pregatirea psihologica a aproapelui.

Se mai poate numi tentativa sistematica si metodica de a expune obstacole care împiedica pe om sa ajunga la credinta, sa conduca pe om la credinta si sa justifice si sa fondeze credinta. Se mai poate defini si ca stiinta care încearca sa dovedeasca existenta lui Dumnezeu prin probe rationale sau argumente logice; stiinta care contine probele despre divinitatea crestinismului.

Apologetica a aparut ca stiinta sub influenta scolasticii. Ea include doua domenii diferite de cunoastere: cunoasterea rationala si o cunoastere teologica. Separarea în aceste doua domenii duce la tratarea separata a teologiei de filosofie, a stiintei de credinta, a rationalismului de metafizica, a logicii de spiritualitate.

Polemica este disciplina care studiaza lupta de idei, formele si metodele acestei lupte, explicarea ideilor. Ea este un îndemn la cautarea adevarului, caci de cele mai multe ori conflictul de idei duce la adevar.

Polemica are si un aspect negativ. Ea aprinde pasiunile, duce la invective si chiar la persecutii.

Irenica este disciplina care studiaza formele si metodele de evitare a inconvenientelor si depasirea sterilitatii unei atitudini polemice. Metoda (disciplina) irenica, ferindu-se a minimaliza doctrina (catolica), tine cont la maximum de buna credinta a partenerului de discutie.

T e o l o g i a  m o r a l a

Teologia morala este disciplina care se ocupa cu aplicarea adevarurilor de credinta crestina la modul de viata si la faptele oamenilor. Studiaza conceptiile si normele izvorâte din învatatura lui Christos si dupa care un individ crestin trebuie sa se comporte individual, în raport cu alti indivizi si în raport cu societatea.

În general, morala crestina (sau etica) are ca obiect conduita, conditiile pe care trebuie sa le îndeplineasca omul când e vorba de gândirea, vointa si actele sale libere.

Ca disciplina teologica, teologia morala se divide în doua discipline (ramuri): morala fundamentala si morala speciala.

Morala fundamentala este disciplina care stabileste principiile de conduita si moralitate fundamentale, dupa care omul poate intra în raport ideal cu ordinea morala din societate.

Morala speciala studiaza datoriile speciale ale individului în raport cu diferitele sale rosturi morale si de comportament în cazuri speciale. Ca de pilda: a. datoriile morale fata de Dumnezeu; b. obligatiile fata de el însusi (morala individuala); c. obligatiile catre oameni (morala sociala).

 

 

Teologia istorica

Teologia istorica este disciplina care studiaza în chip sistematic evolutia credintei crestine de la relevarea adevarurilor de catre Iisus Christos pâna în zilele noastre. Teologia istorica are doua ramuri: teologia revelatiei divine si istoria Bisericii.

T e o l o g i a  r e v e l a t i e i  d i v i n e  este disciplina care se ocupa cu traditia crestina care apare în Sfânta Scriptura, analizeaza si expune sistematic datele în legatura cu interpretarea, regulile care trebuie urmate în cercetarea si respectarea Sfintelor Scripturi. Are cinci discipline auxiliare: studiul Vechiului Testament; studiul Noului Testament; introducere în Sfânta Scriptura; hermeneutica; exegeza.

Studiul Vechiului Testament sau teologia biblica este disciplina care studiaza modul cum s-au format, s-au colportat si formulat textele Vechiului Testament si modalitatile de interpretare a lor.

Studiul Noului Testament include textele acestei parti a Bibliei, felul în care au fost adunate, organizate si aranjate aceste texte, datele la care s-au scris, modul de interpretare în functie de descoperirea permanenta a unor astfel de texte.

Introducerea în Sfânta Scriptura este disciplina care prezinta, analizeaza si interpreteaza toate datele în legatura cu aparitia, formarea si organizarea Scrierilor Sfinte ale Bisericii crestine.

Hermeneutica este disciplina care expune în chip sistematic regulile care trebuie urmate în cercetarea si explicarea adevaratului sens al Sfintelor Scripturi, cu principiile si regulile care sunt de urmat în interpretarea textelor sfinte, epntru a le afla adevaratul înteles. stiinta a interpretarii textelor biblice în vederea descoperirii sensului sau însemnatatii lor, hermeneutica biblica stabilesteîn ce fel valoarea textelor sacre a permis descoperirea sensului lor profund.

Exegeza este disciplina care expune întelesul sau interpretarea unui text dupa principiile enuntate de hermeneutica. Exegeza biblica sau interpretarea Sfintelor Scripturi trebuie sa fie conforma cu doctrina Bisericii, care este infailibila, cu consensul textelor din Parintii Bisericii, cu rezultatul contemplarii adevarurilor divine din punct de vedere supranatural. Exegeza biblica reprezinta un efort metodic pentru a patrunde adevaratul sens al scrierilor crestine. Ea se distinge de lucrarile de introducere si de sinteza prin aplicarea stricta a unui comentariu dintr-un singur punct de vedere (conform cu regulile hermeneuticii).

I s t o r i a  B i s e r i c i i  este o ramura a istoriei universale care se ocupa cu studiul aparitiei, originilor, dezvoltarii si raspândirii Bisericii crestine si institutiilor sale.

Istoria Bisericii are cinci ramuri, care functionaeza ca stiinte auxiliare autonome ale ei: arheologia biblica, arheologia crestina, patrologia (patristica), hagiografia si istoria Bisericii propriu-zisa.

Arheologia biblica este stiinta care studiaza monumentele si obiectele din epoca biblica, permitând o întelegere mai buna a Vechiului Testament, dar partial si a Noului Testament.

Arheologia crestina este stiinta care se ocupa cu monumentele si obiectele legate de nasterea, dezvoltarea, elementele Bisericii crestine. Din punct de vedere istoric se ocupa cu trei epoci mari: a. epoca originilor crestinismului (Biserica primara, raspândirea în lume), b. epoca medievala si c. Renasterea.

Patrologia (patristica) este stiinta care se ocupa cu vietile, opera si interpretarea teologica a persoanelor numite Parintii Bisericii, deci cei care au completat si interpretat textele sfinte în epoca conciliara a Bisericii. Este stiinta care studiaza istoria si continutul doctrinei parintilor Bisericii, doctrina închegata sub numele de traditie si acceptata de cele doua Biserici istorice. Patristica cuprinde istoria si continutul doctrinei consemnate de parintii Bisericii. Aceasta doctrina s-a constituit ca traditie si a fost acceptata în comun de Biserica.

Doctrina patristica este continuarea directa si o dezvoltare a predicarii apostolice.

Traditia patristica este un patrimoniu al Bisericii universale.

Istoria bisericeasca este stiinta care prezinta istoria institutiei divine (Biserica) ca o realitate creata si dirijata de Dumnezeu. De multe ori istoria bisericeasca se numeste teologia istoriei. Istoria Bisericii poate fi interpretata sub trei directii principale: a. teologia istoriei sau structura esentiala; b. aspecte particulare; c. istoria teologiilor în istorie.

Hagiografia este stiinta care are ca obiect vietile sfintilor sia ctiunile sacre (minunile) savârsite de acestia. Desi hagiografia cuprinde îndeobste o literatura religioasa recunoscuta si patronata de Biserica, unii cercetatori considera o parte din vietile sfintilor ca având un caracter legtendar si le cuprind între cartile populare apocrife.

Teologia practica

Teologia practica este stiinta care se ocupa cu aparitia, dezvoltarea si analiza sistematica a principiilor si normelor de organizare a institutiei Bisericii, a slujitorilor ei, precum si cu regulile care trebuie respectate în relatiile cu comunitatea si membrii ei.

Teologia practica are doua stiinte auxiliare (discipline): dreptul canonic (bisericesc) si teologia pastorala.

D r e p t u l  c a n o n i c  ( b i s e r i c e s c )  este o parte a stiintei dreptului general, care cuprinde: dreptul public, dreptul asministrativ, dreptul international, dreptul penal, dreptul de procedura civila, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptuld e avere (comercial, cambial) si dreptul bisericesc. Corpul de legi al Bisericii Catolice este cel mai vechi în functie.

Dreptul canonic are doua subdiscipline distincte: dreptul canonic public si dreptul canonic privat.

Dreptul canonic public studiaza si cuprinde suma normelor prin care se regleaza tinuta Bisericii fata de societate si tinuta societatii fata de Biserica, raporturile dintre diferitele Biserici, raporturile Bisericii cu membrii ei, normele referitoare la averile bisericesti.

Dreptul canonic privat cuprinde si studiaza în evolutie istorica suma normelor prin care se reglementeaza raporturile oamenilor (crestini) între ei în cursul dezvoltarii sociale.

T e o l o g i a  p a s t o r a l a  este stiinta (disciplina) care studiaza principiile si normele fereritoare la administrarea oficiului pastoral-bisericesc. Ea fixeaza regulile dupa care se îndeplinesc sarcinile de administrare a sfintelor sacramente, sarcinile conducatorului pastoral fata de comunitate, regulile de viata privata a preotului.

Teologia pastorala este stiinta care se ocupa de normele si modul dupa care se pot duce sufletele la mântuire.

Teologia pastorala are patru ramuri care se constituie ca discipline (stiinte) independente).

Omiletica este disciplina teologica care expune principiile si regulile dupa care trebuie sa se orienteze oratoriul sacru în cuvântarile publice. Omiletica este retorica elocintei sacre. Mai simplu spus, este disciplina teologica privitoare la regulile si principiile predicilor bisericesti (retoricii).

Catehetica este disciplina teologica care stabileste normele si principiile dupa care se învata învataturile crestine. Termenul cateheza defineste, într-o forma particulara, începând cu secolul al III-lea, învatatura pregatitoare pentru botez. Progresele pedagogiei profane (laice) bazate pe lucrarile de psihologie experimentala s-au repercutat si asupra pedagogiei religioase si în special a pedagogiei catehetice, impunându-i metode noi de lucru, fie în legatura cu vârsta elevilor, fie cu metodele de predare.

Mai simplu si sintetic, catehetica este disciplina care studiaza si expune normele de credinta si învataturile morale ale religiei crestine; disciplina a teologiei pastorale care are ca obiect instruirea sau reinstruirea credinciosilor în vederea cunoasterii, practicarii si difuzarii învataturilor lui Christos.

Teologia liturgica este disciplina teologiei pastorale care trateaza sistematic formele, riturile si dispozitiunile dupa care se îndeplineste serviciul religios în Biserica. Are doua ramuri:

-         liturgica generala - care prezinta esenta si conditiile externe generale pentru savârsirea cultului divin;

-         liturgica speciala - se ocupa cu istoria, descrierea si explicarea celor trei sfinte liturghii si a celorlalte servicii divine ale cultului crestin.

Hodegetica sau propedeutica este disciplina teologica care se ocupa cu pregatirea pentru introducerea în elementele de baza ale teologiei.

Ritualistica este disciplina teologica privind modul de desfasurare a rânduielilor bisericesti (Stoian).

Bibliografie:

Dr. Isidor Marcu                      Teologia pastorala I, Blaj 1902

Claudiu Dumea             Liturgica, Iasi 1992

Etienne Gilson                           La philosophie et la théologie, Paris 1960

Dr. Nicolae Brânzeu                 Pastorul si turma (Hodegetica), Lugoj 1930

V. Kihn                                    Encykklopaedie und Methodologie der Theologie, Freiburg 1892

           

III.2.d. Psihologia si componentele (disciplinele) ei auxiliare

Psihologia si disciplinele ei auxiliare

-         domeniul muncii: - psihologia muncii

-         psihologia personalului

-         psihologia factorilor ???

-         psihosociologia

-         domeniul educatiei: - psihologia copilului

-         psihologia scolara

-         psihologia educationala si a dezvoltarii

-         domeniul patologic: - psihologia clinica

-         psihoterapia

-         psihiatria

-         asistenta sociala

            Psihologia generala este stiinta starilor, proceselor si însusirilor psihice ale omului adult si dezvoltarea nromala si a obiectivarii acestora în variate forme de activitate prin manifestari de comportament.

            Psihologia generala se ocupa cu procesele, sistemele si însusirile psihice, integrând si problematica generala a personalitatii. Obiectul de studiu este psihicul uman sub raportul determinarilor generale.

            Psihologia generala este stiinta personalitatii fenomenelor psihice, stiinta desfasurarii laturilor personalitatii sub aspect general.

            Psihologia generala este o stiinta teoretica si fundamentala pentru toate celelalte ramuri ale stiintelor psihologice.

            Psihologia a aparut ca stiinta în a doua jumatate a secolului al XIX-lea. La început a facut parte din filosofie. Primul laborator de psihologie a fost înfiintat în anul 1879.

            Psihologia generala s-a dezvoltat la intersectia dintre stiintele naturii si stiintele sociale. Între psihologie si sociologie s-a format psihologia sociala. Între fiziologie si psihologie s-a format psihofiziologia. Are legaturi strânse cu filosofia.

            Generalizarea rezultatelor obtinute în domeniul psihologic, elaborarea multidisciplinara cu conexiuni la filosofie, logica, antropologie, sociologie, cibernetica, biologie, genetica etc. au generat aparitia unor subramuri, dintre care unele functioneaza tot mai mult ca stiinte auxiliare autonome.

            Metodele de cercetare fundamentale sunt: observarea, experimentul, ancheta, convorbirea, anamneza, analiza activitatii.

            Etapele de dezvoltare sunt: introspectia, experimentul de laborator, observatia clinica si analiza factoriala.

            stiintele auxiliare ale psihologiei sunt: psihologia copilului, psihologia pedagogica, psihologia muncii, psihologia artei, psihofiziologia, psihopatologia, psihologia animala, psihologia defectionala, psihologia medicala, psihologia juridica, psihologia militara, psihologia sportiva.

            Domeniul educatiei

            Psihologia copilului studiaza legile dezvoltarii psihologice a copilului.

            Psihologia pedagogica

            Psihologia educationala si a dezvoltarii

            Domeniul muncii

            Psihologia muncii

            Psihologia personalului

            Psihologia factorilor umani

            Psihofiziologia este o ramura a psihologiei care studiaza procesele psihologice în raport cu procesele fiziologice din organism, în special cele din sistemul nervos central.

            Psihologia sociala

            Psihologia industriala

            Domeniul patologic (psihopatoligia) studiaza tulburarile activitatii psihice; este în acelasi timp si o stiinta medicala.

            Psihologia clinica

            Psihoterapia este o metoda de tratare a bolnavilor prin influentarea psihicului lor, utilizându-se persuasiunea, sugestia, hipnoza.

            Psihiatria

            Asistenta sociala

            Domeniul artistic

            Psihologia artei studiaza particularitatile psihice ale creatiei artistice, ale perceperii operelor literare si artistice, ale educatiei artistice.

            Psihologia religioasa

            Bibliografie:

Ioan Radu - Valeriu Mare -     Psihologie I-II, Cluj-Napoca 1991

Horia Pitaru - Theodor Podar

- Vasile Preda

P. P. Neveanu                          Dictionar de psihologie, Bucuresti 1978, 783 p.

Ana Tucicov-Bogdan                Psihologie generala si psihologie sociala I, Bucuresti 1982

Alexandru Rosca - Anatoli       Psihologia, Bucuresti 1957

Chircev - Maria Rosca -

Valeriu Mare

I. Fratila                                   Psihologie generala si educationala I, Bucuresti 1993, 252 p.

V. Pavelescu                            Drama psihologiei. Eseu asupra dezvoltarii psihologiei ca stiinta, Bucuresti, Editura stiintifica, 275 p.

Alexandru Rosca                      Psihologia ca stiinta si locul ei în sistemul stiintelor, Bucuresti 1966

           

III.2.d. Filosofia

          Filosofia poate fi definita în mai multe moduri:

a.       stiinta care se ocupa cu legile cele mai generale ale dezvoltarii naturii, societatii si gândirii = studiul spiritului uman si al gândirii

b.      stiinta care studiaza totalitatea principiilor metodologice care stau la baza unui anumit domeniu al stiintei (filosofia matematicii, filosofia istoriei, filosofia dreptului)

c.       stiinta care studiaza principiile lucrurilor, ale cauzelor si efectelor lor

Filosofia are mai multe ramuri: etica, metafizica, sociologia, estetica.

Filosofia si disciplinele ei

-         etica

-         metafizica: - logica - teoria cunoasterii

-         ontologia - teoria existentei

-         estetica

-         sociologia

E t i c a  (de la cuvântul grecesc ethikos, având aceeasi semnificatie cu latinescul mores) este o parte a filosofiei care se ocupa cu studiul principiilor practice si teoretice ale moralei, cu legile lor de dezvoltare istorica, cu continutul lor de clasa; mai poate fi definita si ca totalitatea normelor de conduita morala corespunzatoare ideologiei unei societati, clase, domeniu de activitate.

M e t a f i z i c a  este ramura filosofiei care trateaza despre primele principii ale cunostintelor, despre ideile universale; mai simplu spus, este o ramura a filosofiei care se ocupa cu problemele care ies din cadrul experientei.

Are doua subramuri: teoria cunoasterii (logica) si teoria existentei (ontologia).

Logica este stiinta formelor si legilor gândirii; mai exact spus, este stiinta care ne învata cum sa actionam.

Ontologia este acea parte a metafizicii care se ocupa cu fiinta umana în genere; este o teorie a existentei - despartita arbitrar de teoria cunoasterii, care studiaza categoriile si formele gândirii.

E s t e t i c a  este stiinta care se ocupa cu legile artei, cu problemele privitoare la esenta artei, cu raportul dintre arta si realitate; mai poate fi definita si ca stiinta care determina caracetrul frumosului în produsele naturii si ale artei.

S o c i o l o g i a  este stiinta care are ca obiect studiul conditiilor de existenta si de dezvoltare a societatilor omenesti; mai pe scurt spus, se ocupa cu studiul societatii si al fenomenelor sociale.

III.3. Documente secundare (bibliografii, repertorii)

Necesitatea facilitarii accesului la sursele primare a dus la multiplicarea activitatilor de documentare. Una dintre aceste activitati este producerea de instrumente de orientare asupra surselor primare (bibliografii, repertorii, cataloage); alta este organizarea de servicii de documentare; ultima este formarea de persoane destinate activitatilor acestora (bibliotecari, bibliografi, documentaristi).

Astfel de documente sau sruse secundare de informare generala pot fi publicatii (cataloage, bibliografii, repertorii) sau pot fi sub forma nepublicata (cataloage si fisiere) sau ca referinte si indicatii.

III.3.a. Bibliografii

Se numeste bibliografie o lista de semnalare a scrierilor primare referitoare la o anumita problema, cu date indicând locul si anul tiparirii, formatul etc. Se mai poate numi o lista de semnalare a unor lucrari selectate dupa un anumit criteriu: valoare, tematica, categorie de documente, perioada de timp, autor etc.

Bibliografiile sunt un auxiliar pretios al cercetarii. Ele sistematizeaza informatii cu continut istoric, formeaza deprinderile si tehnicile de informare si documentare.

Cunoasterea bibliografiei a devenit o necesitate impusa de amploarea informatiei si diversificarea cercetarii în general. Aceasta diversificare, aceasta amploare a reclamat operativizarea informatiei si scurtarea perioadei de informare.

Se mai numeste bibliografie si stiinta care se ocupa cu tipariturile vechi (editii, format, dimensiuni), respectiv disciplina bibliografului. Fiind o ramura a stiintei cartii, aceasta bibliografie se încadreaza în teoria cartii, fiind paralela cuistoria cartii, cealalta ramura a stiintei cartii.

Lucrarile semnalate într-o bibliografie pot apartine literaturii (ca produs stiintific de domeniu) nationale, regionale, internationale sau literaturii într-o anumita limba.

Bibliografia poate semnala lucrari pe masura aparitiei si atunci se numesc bibliografii curente sau deschise; pot semnala lucrari aparute anterior si se numesc retrospective. Bibliografiile pot aparea sub forma de carti, periodice sau la sfârsit de lucrari.

Bibliografiile pot fi împartite în mai multe grupe (categorii), dupa scopul pentru care au fost întocmite, extindere, genul publicatiilor cuprinse, data aparitiei, locul editarii etc.

A.     Dupa scopul pentru care au fost produse, avem:

-         bibliografii de evidenta si înregistrare, care cuprind totalitatea publicatiilor pe un teritoriu dat (tara, regiune, centru) îtr-un timp dat

-         bibliografii informative, care semnaleaza publicatiile noi

-         bibliografii critice, care prezinta publicatiile cu o analiza a cuprinsului sub forma de microrecenzie, deci cu aprecieri

-         bibliografii de recomandare, care indica lucrari reprezentative pentru diferite domenii

B.     dupa extinderea tematicii cuprinse:

-         bibliografii generale sau universale, care prezinta publicatii din toate domeniile pe un teritoriu dat, într-o perioada de timp

-         bibliografii speciale, care prezinta publicatiile pe domenii

-         bibliografii personale, care prezinta lucrarile pe autori

C.     dupa genul de publicatii pe care le cuprinde

-         bibliografie de carte

-         bibliografie de periodice

-         bibliografie de recenzii

-         bibliografie de traduceri

-         bibliografie de note muzicale, foi volante, standarde

D.     dupa data aparitiei

-         bibliografii curente, cu lucrarile cele mai recent aparute

-         bibliografii retrospective, cu lucrari aparute într-un trecut mai putin îndepartat

E.      dupa locul de editare

-         bibliografii internationale

-         bibliografii nationale

-         bibliografii locale sau regionale

Exemple:

generale

Bibliografia istorica a României (pe perioade de cinci ani) (I. cadru general: tara si locurile; II. economia poporului român; III. istoria politica si organizarea de stat; IV. viata culturala; V. biografii)

speciale

x x x, Bibliografia generala a etnografiei si folclorului românesc I 1801-1891, Bucuresti 1968, 738 p.

x x x. Bibliografia militara româneasca I-III, Bucuresti 1975: I. 1831-1913, 231 p.; II. 1914-1944, 375 p.; III. 1944-1978. 181 p.

cronologice

C. Daicoviciu - M. Macrea, Bibliografia Daciei romane 1920-1935, în AISC II, 1933-1936, p. 259-283

M. Macrea, Bibliografia Daciei romane 1936-1948, în AISC V, 1944-1948, p. 353-413

tematice

stefan Metes, Bibliografia lucrarilor lui Nicolae Iorga, în Închinare lui N. Iorga, Cluj 1933, p. .......

stefan Metes, Bibliografia scrierilor lui N. Iorga. Viata si activitatea sa, Bucuresti 1913, 155 p.

Bogdan Teodorescu, Nicolae Iorga si Biserica. Studiu bibliografic, în BOR 52, 1934, p. 686-711

Dupa modalitatea de prezentare a titlurilor incluse, bibliografiile sunt:

-         signaletice, care se rezuma la înregistrarea lucrarilor, cu descrierea lor bibliografice: numele autorului, titlul lucrarii, anul si locul aparitiei, editura, formatul, numarul de pagini, tabele, ilustratii;

-         analitice, care cuprind pe lânga informatia bibliografica si note asupra continutului.

III.3.b. Repertoriile

            Cuvântul repertoriu vine de la reperire, în latineste = a gasi. Repertoriile sunt deci inventare, liste, tabele, în care materiile sunt asezate în asa fel încât pot fi gasite cu usurinta. Repertoriile desemneaza scopul functionarii si utilitatea instrumentului de îndrumare catre documente.

            Repertoriile sunt de mai multe categorii:

-         de manuscrise, care cuprind si descrierea amanuntita a documentului. Exemplu: Documente privind istoria României

-         repertoriu de foi volante, brevete, standarde

-         repertoriu de surse medicale

Din punct de vedere al continutului, ele pot fi de mai multe feluri:

-         repertorii bibliografice (liste de titluri referitoare la teme diferite, aranjate dupa criterii si în forme diferite)

-         repertorii de obiecte (arheologice, de cult, cartivechi etc.)

-         repertorii de localitati (descrierea sistematica si unitara a unei localitati)

Repertoriile pot fi din punct de vedere cronologic periodice si retrosepctive; din punct de vedere al continutului pot fi universale sau speciale.

III.4. Lucrari de sinteza

III.4.a. Lucrarile de sinteza

Lucrarile de sinteza sunt acele opere scrise care înmanunchiaza la un moment dat tot sau aproape tot ce se stie într-un anumit domeniu. Este expunerea stiintifica a unei parti importante sau însemnate a unei discipline sau materii. Se deosebeste de manual (destul de greu), care cuprinde o materie mai vasta, dar nu totdeauna tratata într-o maniera vasta???. De pilda, în istorie astfeld e lucrari sunt: sitneze generale de istorie, care înglobeaza toata istoria omenirii de la începuturi pâna la data scrierii respectivei sinteze. Mai exista sinteze pe perioade bine delimitate de timp sau pe arii bine definite de spatiu: istoria universala veche, istoria universala medievala, istoria universala moderna. istoria veche a României, istoria moderna a României. Mai pot exista si sinteze regionale: istoria veche a Europei.

Acelasi sistem îl putem întâlni si în domeniul istoriei Bisericii: istoria universala a Bisericii, respectiv istoria religiilor; istoria Bisericii crestine în Europa - sinteza regionala; istoria Bisericii crestine în România - sinteza nationala.

Lucrurile pot fi extinse astfel la diversele stiinte sau domenii (discipline, ramuri) ale stiintelor, ca literatura, psihologia, filosofia etc.

Lucrarile de sinteza înglobeaza totalitatea cunostintelor la un moment dat, atât pe baza cunoasterii tuturor izvoarelor cât si pe baza comentariilor asupra lor.

Lucrarile de sinteza sunt alcatuite de obicei de colective de specialisti, coordonate sau nu de un grup mai restrâns de coordonatori. Aceeasi situatie se repeta de obicei si în cazul sintezelor cu caracter regional. Lucrarile nationale de sinteza sunt scrise mai ales de autori individuali.

-         colectiv: Cambridge Ancient History; Cambridge Medieval History

-         colectiv: Propyläen zur europäischen Geschichte

-         autor: C. C. Giurescu, Istoria românilor 1-2, Bucuresti 1938, 1946

    N. Iorga, Istoria românilor I-X, Bucuresti 1922-1928

           

III.4.b. Tratatul

            Manualul stiintific este un instrument de studiu si orientare stiintifica, care ofera expunerea completa a unei discipline sau materii. Se numeste stiintific pentru a se deosebi de un manual scolar.

           

III.4.c. Indexurile

          Indexurile fac si ele parte din documentele secundare. Ele sunt publicatii de semnalare, modele de nuclee informationale, care cuprind titluri, cuvinte cheie, nume de autori, institutii, subiecte, referinte bibliografice, surse. Deci pot fi grupate în mai multe grupe:

-         indexuri de titluri;

-         indexuri de cuvinte cheie;

-         indexuri de referinte bibliografice;

-         indexuri de surse (în ordinea alfabetica a autorilor si descrierea completa a lucrarilor).

III.5. Lucrari de informare generala

Se numesc lucrari de informare generala acele documente secundare rezultate din prelucrarea analitica a informatiilor cuprinse în documentele primare, cu scopul semnalarii acestora.

Lucrarile de informare generala sunt cataloagele, enciclopediile si dictionarele.

III.5.a. Cataloagele

 Cataloagele sunt acele lucrari care cuprind semnalari ale existentei documentelor primare. Cuvântul catalog indica liste de carti descrise în ordinea cuvintelor.

În completarea indexurilor functioneaza si revistele de referate, care sunt publicatii de informare sub forma de referat, adnotare, al care se adauga o succinta descriere bibliografica. Referatul este o recenzie scurta. Într-o biblioteca, ele se clasifica astfel:

-         dupa sursa reflectata: a. cumulative - cuprinzând mai multe categorii de surse; b. colective - cuprinzând date din mai multe biblioteci

-         dupa natura semnalarii:

a.       alfabetice: dupa numele autorilor sau denumirea institutiei, de obicei grupate alfabetic în articole

b.      sistematice, dupa domeniile stiintei

c.       pe subiecte (notiuni, termeni cheie), în ordinea alfabetica a civuntelor caracteristice

d.      metodic, dupa necesitatile de cercetare ale unei institutii

e.       cronologic (dupa data publicarii documentelor)

f.        topografic (dupa asezarea în biblioteca)

g.       geografic

h.       pe titluri (dupa regulile celor anonime)

Mai exista si alte categorii de cataloage:

a.       cataloage editoriale, care anunta noile publicatii aparute sau în curs de aparitie. Sunt publicate de edituri si tind (ca si editurile) spre o specializare tot mai stricta. Ele au valoarea unor bibliografii speciale.

b.      cataloage de anticariate (generale sau tematice)

Cataloagele nepublicate de arhive sau biblioteci cuprind descrierile pe fise ale documentelor grafice de toate felurile.

Documentele tertiare sunt forme complexe de prelucrare a informatiilor prin evaluare, comparare sau sinteza, cu un grad crescut de specializare si veridicitate.

III.5.b. Dictionarul

Dictionarul este o lucrare stiintifica cuprinzând cuvintele unei limbi, asezate de obicei în ordine alfabetica si explicate. Tot dictionar este însa si o culegere în ordine alfabetica a unor termeni privitori la o anumita stiinta, arta, ramura a tehnicii si explicati fie în aceeasi limba, fie tradusi dintr-o limba straina. Avem astfel dictionare istorice, geografice, medicale, teologice etc.

III.5.c. Enciclopedia

Enciclopedia este un tip de dictionar, de obicei de mari proportii, care da indicatii precise si ample în legatura cu toate domeniile de cunostinte sau numai într-un anumit domeniu. Titlurile si subiectele sunt ordonate tot în ordine alfabetica sau urmând o ordine logica si organica. Se deosebeste de dictionarul enciclopedic, care are un riguros caracter analitic (contine si lexicul, înregistreaza toti termenii stiintifici si de limba), dare se limiteaza la definitia lor si indicarea folosirii lor.

Termenul enciclopedie înseamna educatie, formare ciclica a cunostintelor. A fost utilizat prima data de Rabelais (1532) pentru a defini complexul de cunostinte umane. Spre deosebire de dictionar, enciclopedia nu explica legatura dintre semnificant si continutul acestuia, ci cunostinte generale, de obicei grupate alfabetic în articole. Enciclopedia poate fi universala (trateaza toata cunoasterea umana) sau speciala (trateaza o materie sau un grup de materii înrudite).

Dictionarele si enciclopediile sunt surse secundare, dar de importanta deosebita în activitatea de informare, prin bogatia de date pe care o ofera. Cunoasterea dictionarelor si enciclopediilor este o necesitate.

Diversificarea dictionarelor si enciclopediilor impune o evidenta si o sistematizare tot mai riguroasa a lor. Ele sunt surse deosebite în activitatea de informare, datorita continutului bogat în informatii, caracterului sistematic în care sunt expuse acestea, datorita operativitatii cu care pun în fata cautatorului date, evenimente, personalitati, bibliografie.

Dictionarele si enciclopediile sunt importante mai ales pentru faza depistarii bibliografiei si informatiei.

Dictionarele si enciclopediile sunt de mai multe fleuri:

-         generale, care ofera date în legatura cu viata întregii lumi

-         nationale - care ofera date în legatura cu viata unei natiuni

-         tematice - care ofera date în legatura cu anumite domenii (biografii, institutii, geografice)

-         speciale, care ofera date în legatura cu un anumit domeniu.

Exemple:

-         generale: Enciclopedia americana, 30 vol., 1903-1964

Enciclopedia britannica I-XXXII, Chicago 1972, + 2 volume de indici

Meyers Neues Lexikon I-VIII, Leipzig 1961-1964

Enciclopedia italiana I-XXXV, Milano 1929-1933

Enciclopedia Universala Ilustrata hispano-americana, 93 vol., Barcelona 1905-1906

La grande encyclopédie I-XXXI, Paris 1886-1902

-         nationale: C. Diaconovici, Enciclopedia româna I-III, Sibiu 1898-1904

x x x, Dictionar enciclopedic român I-IV, Bucuresti 1962-1966

x x x, Enciclopedia României -IV, Bucuresti 1938-1943

-         tematice: I. Bria, Dictionar de teologie ortodoxa, Bucuresti 1981

F. Cabrol - H. Leclercq, Dictionnaire d'antiquité chrétienne et de liturgie I-XXVIII, Paris

L. Reau, Dictionnaire polyglot des termes d'art et d'archéologie, Paris 1953, 247 p.

Du Cange, Charles de Fresne, Dictionnarium mediae et infimae latinitatis I-X, Niort le Favre 1867-1883

x x x (Pauly-Wissowa-Kroll), Realencyclopädie der klassischen Altertumswissenschaft, Stuttgart, I (1893) -

x x x, Reallexikon für Antike und Christentum I-IV, Stuttgart 1950-1962

x x x, Dictionar al stiintelor speciale ale istoriei, Bucuresti 1982, 268 p.

-         tematice nationale: Mircea Anghelescu - Emil Boldan - Ioan Oana - Paul

Ruxandoiu, Dictionar de terminologie literara, Editura stiintifica, Bucuresti 1970

G. I. Lahovari - C. I. Bratianu - Gr. G. Tocilescu, Marele dictionar geografic al României I-V, Bucuresti 1888-1902

Coriolan Suciu, Dictionar istoric al localitatilor din Transilvania I-II, Bucuresti 1967

- speciale: Gaetano Moroni, Dizionario di erudizione storico-ecclesiastica da S. Pietro fino ai nostri giorni. Tipografia Emiliano, Venezia 1840-1861, 106 volumi, 6 volumi di indici, 1878-1879

                                   Dictionnaire d'archéologie chrétienne et de liturgie de F. Cabrol et H. Leclercq. Publié sous la direction de H. Marrou, 1907-1953, 15 tomes en 30 vol.

                                   Vasile Dragut, Dictionar enciclopedic de arta medievala, Bucuresti 1976, 332 p.

                                   M. Mihalache, Ghidul muzeelor din România, Bucuresti 1974

                                   x x x, Dictionar de economie politica, Bucuresti 1974, 864 p.

                                   x x x, Dictionarul literaturii române de la origini pâna la 1900, Bucuresti 1900

                                   (biografii)

                                   Dim. R. Rosetti, Dictionarul contemporanilor (secolul al XIX-lea), Bucuresti 1897, 207 p.

                                   (învatamânt)

                                   M. Bordeianu - Florin Bârsanescu, Învatamântul românesc în date, Iasi 1979

                                   (stiinta)

                                   x x x, Dictionar cronologic al stiintei si tehnicii universale, Bucuresti 1979, 813 p.

                                   x x x, Dictionar cronologic de medicina si farmacie, Bucuresti 1975, 367 p.

a.       sunt mai ales cu caracter popular; valoarea stiintifica a articolelor e mica, pentru informare generala

b.      articole multe, nu prea consistente, scrise de specialisti; informatii sigure, sustinute cu bibliografie

c.       c. articole lungi, facute de specialistide seamna; cadru stiintific si critic complet; bibliografie la zi

Dupa marime avem:

a.       enciclopedii mici 1-5 volume in8

b.      enciclopedii medii 10-25 volume in8

c.       enciclopedii mari peste 30 de volume in8

III.5.d. Antologii

Antologiile sunt culegeri de lucrari alese, caracteristice, în versuri sau în proza, dintr-unul sau mai multi autori pentru o perioada a unei literaturi, pentru o anumita orientare, pentru o anumita tema, pentru anumite idei. Antologiile pe criteriu caloric s-au bucurat de o întinsa circulatie în literatura noastra. Antologie este sinonim cu florilegiu = culegere de texte alese.

Când antologia are o destinatie didactica, se numeste crestomatie. Crestomatia poate fi deci o selectie dupa criterii functionale, nu dupa criterii artistice sau gusturi personale.

Se mai numeste crestomatie si o culegere de texte din diferiti autori reprezentativi pentru valoarea lor filologica, istorica, documentara.

Exemple:

x x x, Antologia poetilor de azi, de I. Pillat si Perpessicius

Aron Pumnul, Lepturariu românesc I-IV, Viena 1862-1865

Boris Cazacu, Pagini de limba si literatura româna veche. Texte alese, Bucuresti 1964

Iorgu Iordan, Crestomatie romanica I-III, Bucuresti 1962, 1965, 1968

x x.x, Antologia poetilor rezistentei, Bucuresti f.a.

III.6. Periodicele (si categoriile lor)

Se numeste periodic o publicatie nelimitata, care apare regulat, în continuare, la date fixe, intervale regulate de timp (sau chiar neregulat, dar cu numerotare consecutiva) (anual, bianual, trimestrial, lunar, saptamânal) (cf. Ghid 1980, 147-182). Periodicele au continut variabil, însa cu titlu constant (Avram-Cândea 1960, p. 187-193).

Caracteristic pentru periodic este nu numai modul de aparitie, ci si valoarea informativa a cuprinsului, fie ca ne referim la ziare (care publica informatii de interes temporar) sau la reviste (care publica materiale stiintifice, tehnice, cu caracter de ipoteze, fapte, ovbservatii, rezultate noi, discutii critice.

Datorita rapiditatii cu care apar, al tirajului relativ mare, al difuzarii rapide, periodicele sunt documentele grafice cele mai cautate, principalele raspânditoare ale informatiilor politice, stiintifice si tehnice.

Periodicele difera ca format, de la 5?? (38 x 48 cm) pâna la marimea unei carti; ele difera si dupa modul de prezentare si cuprins.

Cuprinsul unui periodic stiintific de tip curent este în general urmatorul:

-         editorial: articol introductiv din partea redactiei

-         articol de fond

-         articole stiintifice (studii, contributii, articole critice)

-         note, însemnari, documente

-         bibliografii

-         cronica activitatii institutiei editoare

-         discutii, recenzii

-         informatii diverse

În cadrul periodicelor întâlnim mai multe grupe de publicatii.

a.       reviste stiintifice

Revistele stiintifice se împart în trei categorii:

-         revistele stiintifice de specialitate (limba româna, literatura si critica literara, istorie, arheologie, teologie, numismatica, sociologie, psihologie, matematica etc.) sunt forma cea mai raspândita de periodic stiintific.

            Revistele stiintifice de specialitate contin note, articole, studii, recenzii si au profil tematic prestabilit. Ponderea cea mai mare în reviste revine articolelor.

Revistele stiintifice de specialitate pot fi trimestriale, bianuale, anuale.

Revistele stiintifice de specialitate sunt publicatii periodice (deosebite de ziare, de reviste culturale etc.) prin format, numar de pagini (mai mare), periodicitate. Scopul acestor reviste este sa instruiasca si sa propage anumite conceptii, orientari, idei din domeniul respectiv (specialitatea respectiva). Principalele domenii stiintifice îsi expun programul printr-o revista reprezentativa.

Revistele stiintifice de specialitate sunt cele mai importante între periodice (exemple: Studii si cercetari de istorie veche; Studii clasice; Revista de Teologie)

-         reviste stiintifice din domenii vecine cu specializarea

-         reviste stiintifice cu caracetr general

Mai pot exista si reviste cu caracter mixt, cu articole tehnice si stiintifice si articole de popularizare selecte.

Prima revista stiintifica a fost Le journal des Savants, aparuta la 5 ianuarie 1866 la Paris, editata de Denis de Sallo.

b.      presa

Prin termenul de presa se întelege totalitatea publicatiilor (periodice sau cotidiene) considerate ca mijloc de informare al publicului. Presa mai poate fi definita ca un ansamblu de procedee servind la difuzarea ideilor prin scris, imprimare, imagine si sunet. Presa reprezinta un important mijloc de informare si influentare a opiniei publice în principalele aspecte ale vietii sociale, economice, culturale. Presa reprezinta o modalitate de comunicare a opiniilor si atitudinilor diverselor clase si grupari sociale, fata de problemele actuale. Dupa orientare si scop, presa poate fi politica, literara.

1.      Ziarul este o publicatie periodica, de obicei cotidiana, în care se tiparesc stiri si informatii politice, sociale si culturale. Ziarul urmareste în primul rând informarea operativa a opiniei publice asupra evenimentelor actuale.

III.7. Forme de condensare a documentelor

          III.7.1.Liste de lucrari pe teme.Cercetare bibliografica de specialitate. De obicei se utilizeaza pentru a stabili stadiul cercetarilor intr-un domeniu.

          III.7.2.Sinteze referative.Au scopul de a stabili studiul cercetarilor si sunt strâns legate de testele de lucrari pe teme.

          III.7.3.Sinteze anlitice.Subiectele si temele sunt desfacute pe domenii mici analizate fiecare separat.


Document Info


Accesari: 5103
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

 


Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2014 )