PRINCIPIILE LINGVISTICE CARE STAU LA BAZA ORTOGRAFIEI LIMBII ROMANE

PRINCIPIILE LINGVISTICE CARE STAU LA BAZA ORTOGRAFIEI LIMBII ROMANE

Limba scrisa are in general un aspect mai ingrijit decat limba vorbita. De aceea, pentru a scrie corect elevii trebuie sa se exprime corect oral.

Punctul de plecare in scriere de catre elevi a primelor cunostinte despre limba il constituie familiarizarea acestora cu notiunea de propozitie, de care se leaga apoi toate cunostintele de morfologie si sintaxa.

Cel care scrie are posibilitatea sa cantareasca fiecare cuvant in parte, sa revina asupra formularii si sa-si corecteze greselile fara ca efortul depus in acest sens sa devina vizibil.

Rezultatul unei operatii de normare a scrierii este ortografia, care are in vedere numai ceea ce se considera a fi corect in sistemul de scriere dat, limitele mari de directiva se stabilesc in ortografie dupa anumite principii. Cuvantul "ortografie" provine de la grecescul orthos, care inseamna drept, corect si graphos, care are sensul de scriere. Deci, prin ortografie se intelege scrierea corecta sau, mai precis, totalitatea regulilor care stabilesc scrierea corecta a limbii. Ortografia nu este numai o sarcina a scolii, ci ea constituie o problema de politica culturala.[1]

Principiile ortografice asigura caracterul de interdependenta dintre compartimentele limbii: vocabular, fonetica, morfologie, sintaxa. Principiile care stau la baza ortografiei noastre actuale, deriva din structura limbii romane, care, ca si alte limbi, are un caracter sistematic. Ele au un regim de guvernare in scriere si se pot clasifica astfel:

1.     principiul fonetic, fonologie sau fonematic;

2.     principiul silabic;

3.     principiul etimologic;

4.     principiul morfologic;

5.     principiul sintactic;

6.     principiul simbolic.

1 .Principiul fonetic, fonologic sau fonematic

 

Il numim fonetic in sens mai larg, fonologic sau fonematic, pentru ca reda in sens fonemele (nu sunetele). Nu scriem sunetele lipsite de valoare logica ("producte brute ale gatlejului nostru", cum le numea Maiorescu), ci fonemele. Mai redam, in scris fonemul adica "cea mai mica unitate sonora care are o functie in limba, functiunea de a alcatui si de a deosebi intre ele cuvintele si formele gramaticale ale aceluiasi cuvant"[2] si nu sunetul ca "element al vorbirii rezultat din modificarea curentului de aer exprimat prin articulatie"^.[3]

Prin principiul fonetic urmarim sa redam, cu maxima fidelitate, rostirea literara. El s-a impus in ortografie prin simplitate si accesibilitate.

Potrivit principiului fonetic, redam in general fiecare sunet (tip sonor, fonem) prin cate o litera (clasa, mama), avand in vedere rostirea literara actuala. De aceea, se impune sa scriem asa cum trebuie sa si rostim: poet, poezie, epopee ( fara i protetic la vocala e); seara, usa, greseala, etc. Redarea sunetelor si a variatiilor de sunete cu ajutorul carora vorbim este o preocupare a foneticienilor. Pentru noi importanta ramane functia de comunicare a limbii, retinuta in scris prin litere ce redau "tipuri sonore" de sunete, adica foneme. O litera poate reda:

1.     un fonem (m, 1, o, p );

2.     doua foneme, daca i se adauga semnul diacritic(i, i, t, t, s, s );

3.     trei foneme - in acest caz, cu doua semne diacritice diferite (a, a, a: roman, lacrima, roman );

4.     un grup de consoane: de exemplu litera x poate reda grupurile consonantice cs ( excursie) si gz (examen).

Totodata, un fonem poate fi redat printr-un grup de litere : ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi.

Se evidentiaza astfel, ca principiul fonetic are unghiul cel mai deschis spre ortografie, apropiind scrierea de pronuntare.

Exista in ortoepie, tendinta de a scurta cuvintele. In latina populara s-a manifestat ca o lege interna disparitia consoanelor finale. Multe din substantivele romanesti deriva din forma de acuzativ singular a substantivelor latinesti. Astfel, cuvintele latinesti aurum, focum, ursum au pierdut consoanele finale, rostindu-se auru, focu, ursu - deci cu - u final, existand in rostire si scriere - o lunga perioada de timp. Cu timpul -u final s-a afonizat, apoi a fost omis din rostire, cuvintele pronuntandu-se si ortografiindu-se astfel astazi: aur, urs, foc. In cazul acestor substantive declinarea I si a III-a s-a pierdut dupa consoana finala: vulpem - vulpea, lunam - luna, fociam - fata, etc. La numerale si pronume se observa acelasi fenomen fonetic: unum - unu, unam - una, decem - zece, septem - sapte, meum - meu, meam - mea, nostram - nostru.

Nos si vos au pierdut consoana finala de la nominativ, adaugandu-se prin analogie, -i, semnul pluralului. Unele forme verbale ca prezentul, imperfectul au pierdut numai consoana finala: laudat - lauda, erat - era.

Scrierea cu -m final s-a pastrat numai in cuvintele in care acesta se rosteste: aluminiu, amfiteatru, auriu, metru; in -iu diftong, ca: artificiu, orificiu, teritoriu, tranzitoriu, etc. se manifesta tendinta de a suprima pe -u final, redand insa o pronuntare neliterara.

In limba romana, principiul fonetic a impus ortografierea neologismelor care in limba de provenienta se scriu cu consoana dubla printr-o singura consoana: professeur (fr.) - profesor. Indreptarul ortografic indica scrierea consoanelor duble numai acolo unde redau o realitate fonetica precizand, la paragraful 89 ca : "Se scriu si se pronunta consoane duble in cuvintele formate cu prefixe cand consoana finala a prefixului e aceeasi cu consoana initiala a radacinii".

Pentru a ilustra aceasta regula, se mentioneaza scrierea si pronuntarea consoanelor duble nn, rr, ss in derivate formate cu prefixul in- , respectiv inter- si trans-: ( innopta, innoi, intrregn, transsiberian).

Academicianul Alexandru Graur a subliniat tendinta generala a limbii romane de a asimila consoana finala a prefixului. Astfel, prefixul con-, existent in cuvintele: concetatean, configuratie, consemna, contemporan, etc. devine, prin asimilatie, co- in unele cuvinte ca de exemplu: conational, colocatar, corupt si in derivate de la cuvinte care incep cu o vocala: coabita, coautor, coechipier, coexista, cointeresa. Fenomenul de asimilare a prefixului con- este mai evidenta inaintea cuvintelor care incep cu bilabialele b si p , care se pronunta cu explozie a buzelor, ceea ce determina transformarea dentalei n in bilabial m :(combatere, compatimi, complace, etc.). [4]

Ortografia respecta pronuntia in cazurile de acomodare, de inraurire a fenomenelor vecine din componenta cuvantului. Astfel, consoana n aflata inaintea bilabialelor b sau p se va rosti si scrie m si nu n, deci tot o consoana bilabiala, fapt cunoscut sub denumirea de asimilare, adica transformare sub influenta sunetului vecin urmator:

Consoana m: 1. inainte de b - imbujorat, bomboane, imboboci, imbraca, etc.

2. inainte de p - deimpartit, impodobit, imprumuta, imbraca,          etc.

Asimilarea a determinat si scrierea prefixelor des- si ras- ca dez- si respectiv, raz- deci prefixele terminate in s, z, primul fiind surd iar al doilea sonor. Astfel: "Ori de cate ori un prefix terminat in s este alipit la o tema care incepe cu o consoana sonora, trebuie sa ne asteptam la prefacerea lui s in z, prin asimilare, si invers, ori de cate ori un prefix terminat in z este pus inaintea unei teme care incepe cu o consoana surda trebuie sa ne asteptam la prefacerea lui s in z".[5]

Prefixul des- isi pastreaza fizionomia inaintea derivatelor de la cuvintele incepatoare cu consoanele c, f, h, j, p, t, t, z ( descoase, desconcentra, desfiinta,

Procesualitatea insusirii si dezvoltarii normelor de ortografie si punctuatie la clasele I-IV

desprimavara, destainui, desteleni, deszapezi ), dar prin asimilare devin dez- in derivatele de la cuvintele incepatoare cu b, d, g, v, m, n, 1, r (dezbobina, dezdoi, dezgradi, dezvinovati, dezmembra, dezechipa, dezinteresa, dezordine, dezumaniza).

Si prefixul ras- pastreaza ortografia inaintea consoanelor: c, f, p, t, z (rascroi, rasfoi, rasfata, rasplata, rastalmaci), dar prin asimilare devine raz- in derivatele de la cuvintele care incep cu: b, d, g, j, n ( razbate, razgandi, razjudeca). Grupul fonetic raz- exista in multe cuvinte din limba romana, fara sa putem preciza valoarea lui de prefix, intrucat il gasim in cuvinte de origine straina. Astfel, nu putem identifica radacina purtatoare de sens de cuvinte.

Cuvintele vechi si indeosebi cele provenite din limba latina se scriu cu ie sau ia, potrivit legii fonetice dupa care e initial, din cuvintele de origine latina s-a diftongat fara exceptie in ie sau ia: iesire, iarba, ieri. Astfel vom scrie cu ie si ia:

a) la inceput de cuvinte: ierta, iesean, iesire, ianuarie, iau, iarasi, etc.

b) in interiorul unui cuvant la inceput de silaba, dupa orice vocala in afara de i-: odaie, femeie, voie, baia, imbaia, inapoia, incheia.

Neologismele le scriem fara i, atat la inceputul cuvantului (ecou, educatie, etc), cat si in interiorul cuvantului, la inceput de silaba (alee, idee, feerie, procedee sau influenta, maestru, poezie etc.), intrucat diftongul ie nu apare in rostirea cuvintelor, nici in limba din care le-am imprumutat, ci numai vocala e pe care si noi o vom rosti si scrie tot e. Diftongul ie a devenit desuet, deoarece adaptarea pronuntarii limbii romane la sistemul de pronuntare slav a fost un proces care si-a pierdut forta coercitiva odata cu emanciparea limbii noastre de sub influenta limbii slavone. Desprinderea de modelul slav, in acest caz, s-a datorat afirmarii tot mai puternice, in epoca moderna, a constiintei latinitatii limbii noastre.

Motivarea ortografierii acestor cuvinte fara diftongul ie este sustinuta si de faptul ca intre vocalele duble nu se fac, de obicei, intercalari de sunete, intrucat sunt in hiat si nu formeaza diftong. Rostirea si scrierea vocalelor duble fara vocala protetica, ( de sprijin ) sau diftongarea celei de-a doua vocala sunt justificate:

aa: contraamiral, contraatac, supraaglomeratie, etc.

ee: epopee, trofee, creez, etc.

ii : stiinta, cuviinta, constiinta, etc.

oo: coopta, coopera, zoolog, etc.

uu: continuu, perpetuu, ambiguu, etc.

Prin imbogatirea limbii cu imprumuturi externe, utilizarea hiatului in pronuntie devine mai frecventa. Spre deosebire de pronuntarea populara, cea literara accepta si promoveaza hiatul, pentru ca il gasim "in structura fonetica a mai multor neologisme patrunse in limba in momentul modernizarii ei".[6]

In cazul neologismelor distingem trei situatii:

a)                        neologismele vechi, patrunse de timpuriu in limba noastra, precum si unele neologisme mai recente, dar avand o circulatie mai mare se scriu asa cum se pronunta (aisberg, manichiura, stechier, etc). La fel se scriu cuvintele care denumesc notiuni din sfera sportului (gol, tenis, ofsaid, volei) precum si altele ca: (blugi, cart, slip, etc).

b)                     neologismele mai recente sau cu o circulatie mai restransa sunt simtite ca elemente straine de limba, fiind pronuntate si scrise ca in limba respectiva numai de catre cunoscatorii acelei limbi: (baby pronuntat beibi = copil mic; bowling pronuntat bauling = popicarie automata; bridge pronuntat brigie = joc de carti; folk pronuntat folc = gen de muzica; jeep pronuntat gip = automobil de un sfert de tona; snack bar pronuntat snek bar = bufet expres; team pronuntat tim = echipa).

c)                        neologisme care si-au pastrat grafica din limba engleza, dar se citesc potrivit principiului fonetic din limba romana: accident (scris si pronuntat accident, in engleza pronunta exidant) provenind in engleza din latina, barman (scris si pronuntat barman, in engleza pronuntat barmen).

Dominante in ortografia unei limbi sunt principiile fonetic si etimologic. Nici unul dintre ele nu se manifesta insa in exclusivitate, ele actionand in colaborare, completandu-se.

Preponderent in ortografia limbii romane este principiul fonetic, fonologic sau fonematic, ajutat de cel silabic, morfologic, etimologic, sintactic si simbolic. In limba franceza (tot de origine latina ca si limba romana) s-a impus principiul etimologic. Academia franceza studiaza de cativa ani posibilitatea modificarii ortografiei limbii franceze, orientandu-se spre principiul fonetic. De asemenea, principiul etimologic este dominant si in limba engleza contemporana.

2.Principiul silabic

Denumirea de principiu silabic reaminteste scrierea silabica, potrivit careia semnele nu reprezinta sunete, ci silabe. Conform acestui principiu aceeasi consoana sau acelasi grup consonantic intra in componenta unor silabe diferite, cu alte valori.

Astfel, c si g, capata valori diferite in functie de literele care le urmeaza in aceeasi silaba. De exemplu, urmate de:

a: carte, garda, capitala, garaj;

a: capra, calus, galeata, gaina;                          redau sunetul k, (c) si

a: carnati, cantec, gatlej, gand;                                  respectiv g;

u: cutie, cuviinta, guta, gura;

o: colectiv, cortina, gospodar, golas;

sau consoana: clar, clinica, glie, gnoseologic.

e: cetatean, ceata, geografie, generic;           redau sunetul c, respectiv g;

i: civil, cinste, gimnast, gimnaziu;

e: chenar, chef, gheata, ghetou;                    redau sunetul k, respectiv g;

i: chin, chibrit, ghinda, ghid.

3.Principiul etimologic

Il numim etimologic, deoarece in virtutea lui unele cuvinte se scriu tinand seama de etimon (cuvantul de baza din limba de origine, forma din care acest cuvant provine).

Etimologia, ca ramura complexa a stiintei limbii, studiaza originea cuvintelor prin explicarea evolutiei lor fonetice si semantice. Cuvantul "etimologie" e de origine greaca (etymos = adevarat + logos = cuvant) si inseamna studiul intelesului adevarat, al sensului cuvintelor.

"Pentru a stabili etimologia unui cuvant, adica originea lui - precizeaza academicianul Al. Graur - e nevoie sa cunoastem exact intelesul, raspandirea de care se bucura si, pe cat posibil, formele lui mai vechi; trebuie sa cunoastem normele de schimbare a sunetelor din diversele epoci ale limbii respective [] si felul in care se transpun in mod regulat, sunetele din aceasta limba in cea de care ne ocupam".[7]

Studiul gramaticii istorice a limbii romanice dovedeste existenta unor norme generale de schimbare a sunetelor din latina in celelalte limbi romanice. Cunoscand aceste reguli, etimonul poate fi descoperit cu destula usurinta:

a)                          Grupul consonantic ct din latina a devenit - pt - in romana, - it - in franceza, - tt - in italiana, si - ch - in spaniola: lactem - lapte; fr.lait; it. latte; sp. leche.

b)                         Grupul consonantic rs s-a transformat in - ss, redus apoi la s: sursum - sus; fr. sus; it. su; sp. suso.

c)                         Grupul consonantic ns s-a redus la s: mensis in aromana mes (cu sens de luna); fr. mois; it. mese; sp. mes.

d)                         Grupul consonantic cs s-a transformat in ss si s-a redus la s; exire - a iesi; it. uscire.

e)                          Diftongul au neaccentuat se reduce la a cand in silaba urmatoare se afla u accentuat. Disparitia lui u se datoreaza actiunii de disimilare

exercitat de u din silaba urmatoare: ascultare - asculta; fr. ascouter; it. ascoltare; vechea spaniola ascuchar.

Metoda de baza a principiului etimologic ramane cea traditional - istorica. Ea are in vedere traditia, adica deprinderea de a scrie cuvintele dupa originea sau istoria lor grafica, dupa cum au fost pronuntate si eventual scrise intr-un moment istoric mai indepartat si nu cum se pronunta astazi. Formele isi au si ele istoria lor.

Multe cuvinte latinesti pastreaza etimonul si ultima forma a evolutiei istorice, uneori chiar si sensul mentinut prin traditie:

lat. passer (vrabie) in romana si-a extins sfera semantica la pasare;

lat. animalia (animal) in romana veche avea forma namaie, cu sens de oaie; lat. calidum - rom. cald (- i - era scurt si s-a afonizat);

lat. integer - rom. intreg, prin metastaza (schimbarea ordinii cuvintelor).

Uneori la scrierea unor cuvinte se tine seama de traditia grafica. Astfel, numeralele compuse de la douazeci si unu pana la douazeci si noua si celelalte in aceeasi situatie grafica se scriu fara linioara, iar compusele cu zeci (treizeci, saptezeci, etc.) se scriu intr-un singur cuvant. Ortografia numerelor compuse prin juxtapunere urmeaza prima alternativa grafica (cincizeci si doi), iar cele prin contopire pe cea de-a doua (optzeci).

La ortografierea unei ortograme au conturat legi fonetice specifice etimologiei. In acest sens, vorbim de "ramasitele etimologice" prin care se pastreaza etimonul de baza si ultima forma a evolutiei istorice a cuvantului. Uneori sensul acestuia s-a mentinut prin traditie in evolutia lui istorica. Astfel, cuvinte ca: oameni, oala, oaspete (homo, olla, hospes - toate latinesti) se scriu cu o - initial, desi sunt pronuntate cu u.

Aceasta inconsecventa ortografica a limbii romane - lipsa de concordanta intre pronuntare si scriere - este mai ilustrativa in cazul pronumelor personale eu lat ego) el, ei, ele sau a formelor verbului a fi: esti, este, e, erai, eram, erati, erau, toate provenite din latina, care se rostesc cu i proteic - ce se adauga, in pronuntie, la inceputul unui cuvant, fara a-i schimba sensul - si formeaza diftong cu e. Deci scriem eu si rostim ieu, scriem el si rostim iel, scriem ele, esti, e, eram, erai, si le rostim cu i in fata. In aceste cazuri, e initial marcheaza diftongul ie.

In cazul pronumelui personal de persoana a III-a feminin, ea se scrie cu e initial, dar se pronunta, la nominativ si acuzativ singular, ia (deci cu i in loc de e),

pentru ca actioneaza acceasi lege fonetica ca si in cazul diftongului oa; ea nu se poate rosti la inceputul cuvantului, decat precedat de consoana: ceata, mearga, deal, dar scriem si rostim ia, iata, iarna, etc. Pentru genitiv - dativ avem forma ei care se scrie astfel dar se pronunta iei, deci cu -i proteic care formeaza in pronuntare triftong cu ei (iei = o silaba). Pronuntarea este, eram, erai,el, fara i- proteic nu este proprie rostirii romanesti si apare ca fortata, artificiala, pretentioasa.

Influente grafice asupra ortoepiei apar si in cazul articolului hotarat -l , care se reda in scriere dar nu se rosteste. "Acest articol a disparut de mult din pronuntarea obisnuita sau naturala, asa ca putem sa rostim in mod normal. Omu, copilu, elevu, studentu, etc. nu omul, elevul, studentul, copilul etc., care constituie pronuntari artificiale si, uneori, chiar pedante. Subliniem ca normele gramaticale si ortoepice in vigoare recomanda pronuntarea lui -l (articol masculin) numai in exprimarea solemna, adica intr-o conferinta publica, intr-un curs universitar etc. nu si in vorbirea obisnuita. Indiferent daca este pronuntat sau nu, articolul in discutie este obligatoriu in scris (omul, lupul, etc.)"[8]

Potrivit noilor precizari ortografice ale Academiei Romane revenirea la ortografia traditionala, incepand din anul 1993 - 1994, respectiv scrierea cuvintelor cu "i", "a", "s", "sunt" s-au intampinat multe dificultati, deoarece exista neconcordanta dintre tiparirea manualelor si ceea ce se cerea copiilor.

Principiul etimologic a impus ortografierea cuvantului roman si a derivatelor sale romanca, romaneste, Romania.

Unele cuvinte imprumutate din alte limbi se scriu potrivit grafiei din limba respectiva:

kripton (element chimic) - ca si in franceza cu k;

kilometru, kaki - ca si in franceza - kilometre,kaki;

box, taxi se scriu cu x ,ca in franceza, de unde sunt imprumutate.

Litera x cu valoare fonetica dubla: cs si gz nu este proprie limbii noastre.

Cuvintele care contin aceasta litera (si deci una din valorile ei fonetice) sunt provenite din imprumuturi ale limbii, iar noi redam in scris imaginea grafica din limba din care provin: franceza, germana, engleza. De notat ca in aceste limbi, cuvintele respective provin, in cele mai multe cazuri, din latina, ori au fost create in baza unor componente latine.

Litera x reda valori fonetice numai pentru fonemele cs (excursie, extemporal, excentric) si gz (exemplu, examen, exema). Se scriu insa cu cs, tot potrivit traditiei, unele cuvinte de origine necunoscuta sau greaca di fondul vechi al limbii (din care amintim: micsandra, ticsi, imbacsi) sau neologisme care in limba de provenienta se scriu cu cs rucsac, (germana - rucksak); cocs (germana -koks, provenit din enleza coke, pronuntat kouk).

Substantivele masculin, precum si adjectivele cu doua terminatii, dintre care cea masculina este la nominativ singular nearticulat x, fac pluralul csi. Aceasta este situatia substantivelor: fox - focsi, index - indecsi (pentru pluralul neutru vom avea forma indexuri) si a adjectivelor (care pot avea si alte valori): anex, anexa, anecsi, anexe; complex - complexa, complecsi - complexe; conex - conexa, conecsi - conexe. In toate aceste cazuri valoarea lui x este cs. Motivarea ortoepica si ortografica a formularii pluralului cu -csi, in aceste cazuri, prin analogie cu adjectivele care la singular se termina cu -s, acestea formeaza pluralul prin adaugarea desinentei -l si realizarea alternantei consonantice s/s: osos - ososi; veninos - veninosi. Si in cazul cuvintelor ortografice cu x cu o valoare fonetica -cs, ultimul sunet al grupului este tot -s, asa incat e firesc sa apara ca si in cazurile discutate -s - inainte de i.

Linia traditional - istorica a principiului a impus si alte norme din care retinem;

* Pastrarea grafiei normelor personalitatilor literare, artistice, stiintifice, politice etc. asa cum au semnat acestea: I. Agarbiceanu,V. Alecsandri, Al. Macedonski, M. Zotta etc. In cazul numelor proprii straine, ele se scriu "cu ortografia limbilor de origine, atunci cand acestea folosesc alfabetul latin: Bordeaux, Munchen, Racine, Shakespeare, Wall Street, Quintilianus si se pronunta ca in limba din care provin (aproximativ: Bordo, Munhen, Rasin, Secspir, Ualstrit, Cvintilianus").[9]

* Pastrarea grafiei unor cuvinte folosite pe plan international, adoptate si in limba romana fara modificari in scriere si in pronuntare: auto-service, mass-media (mijloace de informare in masa), marketing (stiinta pietii, a raportului dintre cerere si oferta), cow-boy, watt, diesel, ohm, etc. Observam aici ca se mentin literele w si y, mai putin frecvente in scrierea romaneasca.

4.Principiul morfologic.

Principiul fonetic este intregit de principiul morfologic in realizarea scrierii ca act constient, sistematic si unitar. Morfologia, ca parte constructiva a structurii gramaticale, cuprinde totalitatea regulilor de modificare a formei cuvintelor in diferitele lor intrebuintari. Scrierea trebuie sa tina seama de aceste modificari, deoarece "se realizeaza o simetrie sau regularitate formala in cursul flexiunii si al derivarii, se creeaza intr-o mai mare masura posibilitatea recunoasterii unor unitati morfologice (ca: radacina, sufixe, desinenta,etc.)" asigurand ortografiei norme unitare si precise capabile sa exprime organic sistemul limbii. Numai astfel ortografia devine un mijloc adecvat de insusire constienta a acestui sistem.[10]

Modificarea formei cuvintelor se realizeaza:

·        in radacina acestora sau

·        in sufixe si desinente, prin alternante vocalice, impuse de legi fonetice.

1.     Alternante vocalice sau forme fixe (neschimbatoare) in radacina cuvintelor.

2.     Alternante vocalice sau forme fixe in sufixe lexicale si gramaticale si desinente.

Principiul morfologic asigura distinctia necesara si in cazul omofonelor, prevenind asupra identitatii aparente rezultate din pronuntare. Este cazul pronumelor personale si al omofonelor acestora: ea (ia - verb), ei (iei - verb), ele (iele - substantiv), al pronumelor si adjectivelor demonstrative: aceea (feminin singular) si nu aceia (masculin plural), aceeasi (feminin singular) si aceiasi (masculin plural) a caror distingere in pronuntare e greu perceptibila, dar care trebuie redata in scris.

Normele ortografice proprii principiului morfologic s-au impus si in ortografierea cuvintelor compuse. Scrierea acestora se face intr-un cuvant, impreuna sau cu liniuta. La ortografierea lor tinem seama de principiul unitatii de sens a elementelor componente, de principiul morfologic - sudarea elementelor componente din punct de vedere morfologic - si de principiul sintactic - contextul in care apar. Astfel distingem doua situatii:

a)     Cuvintele "in care partile componente nu-si mai pastreaza individualitatea morfologica" si semantica: bunavoie, dacoroman, hidrocentrala, nemaipomenit, subdiviziune etc. In acest caz termenii constructivi au realizat unitatea morfologica, si-1 scriem legat (se scriu si se declina ca un singur cuvant.)[11]

b)    Cuvintele in care partile componente isi pastreaza individualitatea semantica: buna - credinta, buna - cuviinta, bun - simt, ciubotica - cucului, medico - legal etc. Termenii constructivi n-au realizat unitatea morfologica, de aceea il scriem cu cratima, si in unele cazuri, se declina ambele elemente componente.

Cuvintele formate din prefixul in + un cuvant a carui radacina incepe cu n vor fi scrise cu n dublu acolo unde formatia este analizabila. Deci vom scrie: innoda (in +nod); innegri (in+negri).

5.Principiul sintactic

 

Conform principiului sintactic, cuvintele se scriu separat sau impreuna, tinand seama de sensul lexical (intelesul pe care-1 au intr-un anumit context) si de criteriile gramaticale (functia sintactica si valoarea morfologica).

Acest principiu se numeste sintactic deoarece functia sintactica a cuvantului sau a grupului de cuvinte omofone corespunzator (cuvinte, grup de cuvinte, silabe,

care se pronunta la fel cu alt cuvant fara a se scrie identic) ne indica mai precis ortografierea. Distingem doua situatii:

1)     Se separa prin cratima pronumele personale sau reflexive neaccentuate, cand sunt atasate la un cuvant: daruieste - mi, amintindu - si etc.

2)     Situatii de omofonie intre adverbe, adjective, conjunctii, pe de o parte, si alte clase gramaticale, pe de alta parte. In aceste cazuri vom fi atenti la stabilirea sensului lexical, al functiei sintactice si a valorii morfologice.

Exemple: altadata - odinioara, candva;

alta data - timp precis exprimat in termini calendaristici; cuminte - cu purtari bune, linistit, calm, asezat; cu minte - cu judecata sanatoasa, intelept, cumpatat.

6.Principiul simbolic

Potrivit principiului simbolic, scriem acelasi cuvant alcatuit din aceleasi foneme cu initiala mica sau majuscula, dupa continutul sau national. Regula care s- a impus precizeaza ca atunci cand cuvantul are un sens obisnuit se ortografiaza cu initiala mica, iar atunci cand are valoarea unui simbol mai putin obisnuit sau un sens cu totul special, se scrie cu initiala mare.                                       1)Astfel, cuvantul facultate se scrie cu initiala mica ori de cate ori are sensul binecunoscut de "aptitudine" si cu majuscula cand apare intr-o sintagma care denumeste o institutie, cum este, de exemplu: Facultatea de limba si literatura romana sau altele. In aceeasi situatie sunt si numele punctelor cardinale, pe care le scriem cu litera mica: est, vest, nord, sud sau rasarit, apus, miazazi si miazanoapte. Cand exprimam notiunea de "tinut", deci cand are sensul de "toponimice" ele trebuie scrise cu majuscula, ca in exemplul, adeseori citat:                               "Tu te lauzi ca Apusul nainte ti s-a pus?                                                    Ce-i mana pe ei in lupta, ce-au voit acel Apus?"                                                                                                      Mihai Eminescu Scrisoarea III

         

          2) Tot cu litera mica se scriu si numele zilelor si ale lunilor anului, insa cand e vorba de sarbatori nationale sau internationale se foloseste intotdeauna initiala majuscula (de exemplu: 1 Decembrie, 1 Mai, 1-24 Ianuarie)

          3) Principiul simbolic se aplica si in scrierea denumirilor unor mari evenimente si epoci istorice a caror semnificatie este bine cunoscuta. Este vorba de: Unirea (Principatelor), Revoluutia din 1917, etc. Denumirile epocilor istorice si geologice se scriu insa cu initiala mica, deoarece nu au semnificatia unor "evenimente": antichitate, capitalism, evul mediu, feudalism, mezozoic, etc.

           4) Daca e cat se poate de normal sa scriem: pamant, luna si soare, cu initiala mica, la fel de firesc este ca aceleasi cuvinte sa fie scrise cu initiala majuscula atunci cand sunt intrebuintate ca denumiri de astri (in special in operele stiintifice) si cand se comporta ca nume proprii: Pamant (sinonim cu Terra), Soarele, Luna.

          5) Desi indreptarul ortografic, ortoepic si de punctuatie nu ne da nici un fel de indicatii in acest sens, este in afara de orice discutie ca o dubla grafie trebuie sa mai folosim si in cazuri ca: semiluna, fata de Semiluna (Imperiului otoman - turci), poarta, fata de Poarta otomana si catedra (mobila) fata de Catedra cu sensul de unitate intr-o institutie de invatamant (Catedra de istorie a limbii romane).

               6) O diferenta se face, de obicei si intre capitala (din imbinarile sintactice: pedeapsa, greseala sau reparatie capitala) si Capitala cu sensul pe care il are intr-un context ca: Delegatia guvernamentala s-a inapoiat in Capitala, (adica in Bucuresti), in schimb intr-un context ca: Bucurestiul este capitala tarii, cuvantul trebuie scris neaparat cu litera mica.[12]