INVAT SA MA CUNOSC

Învăţ să mă cunosc

Fiecare om este în anumite privinţe:

ca toţi ceilalţi oameni;

ca unii oameni;

ca nici un alt om.

Allport

„Eul” estre un concept de bază în cercetările psihologice. Aceasta se datorează faptului că „eul” este văzut ca fiind cel care ghidează sau determină comportamentul persoanei, iar unul dintre scopurile principale ale psihologiei ca ştiinţă constă în a prezice comportamentul. Ideea fundamentală este că, dacă vom cunoaşte conceptul de sine al cuiva, îi vom putea prezice comportamentul. Conceptul de „eu” este considerat sediul motivaţiei sociale, care are la bază conceptul de sine şi reprezintă totalitatea informaţiilor, credinţelor şi aptitudinilor pe care cineva le are faţă de propria persoană.

„Conceptul de sine ca schemă influenţează profund procesarea, stocarea şi utilizarea datelor informaţionale ce nu se referă nemijlocit la persoana noastră” (P. Iluţ, 2001).

Ceea ce ştim şi credem despre noi înşine este diferit de la individ la indiv 626f516g id şi înglobează nu doar ceea ce sîntem în prezent, ci şi experienţele trecute şi, mai cu seamă, pentru tineri şi adulţi, proiectele a ceea ce vrem să devenim în viitor.

Indivizii diferă între ei şi prin gradul de complexitate a sinelui, unii avînd o schemă de sine săracă, dominată de un singur element sau de foarte puţine, ceea ce-i face şi mai vulnerabili în faţa circumstanţelor neplăcute ale vieţii.

Conţinutul imaginii de sine implică următoarele aspecte principale:

·    imaginea despre propriul corp şi despre calităţile fizice şi psihice de care sîntem conştienţi; identitatea socială, caracterizată prin nume, vîrstă, domiciliu, o anumită familie, profesie, statut economic;

·    modul de înţelegere a ceea ce facem, simţim şi gîndim la un moment dat, prin raportarea la anumite repere valorice şi atitudinale pe care le conştientizăm ca fiindu­‑ne caracteristice; reprezentările pe care le avem despre poziţia noastră în societate şi despre rolurile jucate în situaţii şi împrejurări de viaţă relevante;

·    sentimente faţă de noi înşine, faţă de ceilalţi şi faţă de evenimentele şi situaţiile nesemnificative în care sîntem sau am fost implicaţi;

·    istoria personală marcată de evenimente semnificative şi unice, care conferă sentimentul continuităţii şi unităţii propriei existenţe;

·    un puternic sentiment al prezentului, în care totul se focalizează pe ideea de "eu", aici, acum; un „proiect de viaţă”, caracterizat prin idealuri, scopuri şi interese de viitor, împreună cu strategiile de realizare a acestora;

· sistemul de relaţii interpersonale semnificative, trecute sau prezente, reale sau virtuale, principale sau secundare;

· spaţiul fizic şi psihosocial "personalizat” (care poartă amprenta opţiunilor, voinţei, acţiunilor şi personalităţii noastre) (D. Cristea, 2001).

Cînd se pronunţă asupra valorii propriei persoane, oamenii utilizează o apreciere globală (respectul de sine global) care este o estimare totalizatoare a raportului dintre trăsăturile lor fizice şi psihice. Paralel cu evaluarea totală, indivizii operează şi cu valorizări de sine particulare pe domenii şi potenţialităţi specifice. De exemplu, cineva se poate preţui din punctul de vedere al forţei fizice şi să admită că nu are abilităţi de şahist.

Omul îşi formează concepţia de sine prin autocunoaştere care, ca proces permanent de autoanaliză, autoapreciere, autocontrol, autocritică şi autodepăşire, clădeşte autoeducaţia prin învăţare permanentă. Drumul de la recunoaşterea schemei corporale la formarea conştiinţei de sine trece prin nenumărate obstacole interne şi externe.

Sursele şi mecanismele principale ale cunoaşterii de sine sînt:

1. Socializarea, experienţele de viaţă din copilărie, felul în care am fost trataţi de persoanele semnificative (părinţi, învăţători, profesori etc.), fiind cruciale pentru formarea identităţii de sine şi pentru răspunsul la întrebarea „cine sîntem?”;

2. Constatările şi aprecierile celorlalţi reprezintă o sursă foarte semnificativă pentru cunoaşterea noastră de sine şi încep să se acumuleze încă din copilărie, cînd părinţii îi spun copilului, de exemplu, că e prea ruşinos. Procesul continuă în faza pubertăţii, fiind preluat apoi de colegii de muncă, de membrii familiei şi de alţi apropiaţi, ale căror aprecieri se încorporează, conştient sau nu, în imaginea de sine;

3. Comparaţia socială, prin care omul îşi evaluează capacităţile şi performanţele comparîndu­‑le cu ceea ce au realizat alţii, cu modurile lor de comportament (P. Iluţ, 2001).

„Schimbarea autoaprecierii nu se face paralel cu schimbarea aprecierii pe care o fac cei din jur, ci rămîne în urmă faţă de aceasta”, scrie D. Vrabie.

Comportamentul unei persoane poate fi stăpînit, direcţionat prin analiză substanţială, ceea ce se numeşte autocontrol sau autoreglare (self-regulation). Există în acest sens expresii ca: „nu are nici un fel de autocontrol”, „nu se poate stăpîni”, „nu se poate abţine” ş.a. Oamenii încearcă să-şi regleze conduitele în funcţie de semnalele pe care le primesc de la ceilalţi, bineînţeles, raportate la standardele sociale, la aspiraţiile şi preferinţele lor.

Persoanele cu o monitorizare de sine sporită sînt foarte atente la propriile expresii verbale şi nonverbale, precum şi ale celor cu care vin în contact, se interesează asiduu de persoanele şi posibilele contexte şi evenimente pe care le vor întîlni, au şi îşi dezvoltă abilităţi actoriceşti pentru a se adapta situaţiilor şi a se face plăcute celorlalţi. Desigur, aceste strategii de prezentare de sine, de atitudini şi comportamente nu sînt numai disponibilităţi de personalitate înnăscute, ci se află în strînsă corelaţie cu statute şi roluri sociale (de ex: politicieni, actori, chelneri, vînzători şi alte profesii ce depind decisiv de public). Prin contrast, indivizii cu o scăzută monitorizare de sine nu îşi ghidează conduitele şi afirmaţiile după parametri externi, ci după cei interni, urmîndu-şi şi exprimîndu-şi cu fermitate propriile credinţe, emoţii, atitudini şi interese. În relaţiile interpersonale, ei vor miza pe trăsături de personalitate autentice şi stabile.

Învăţîndu-se a se concepe pe sine ca pe un întreg distinct, copilul poate trăi emoţii ca ruşinea (conştientizarea incapacităţilor sale, inadecvarea), dispreţul (conştientizarea prevalării asupra altora) şi vina (conştientizarea greşelilor, încălcarea normelor şi standardelor interne). Cît priveşte alte emoţii, cauzele şi urmările apariţiei lor depind de situaţii şi condiţii. Emoţiile variază de la o cultură la alta, de la o familie la alta, de la om la om. Aceste schimbări rezultă din particularităţile individuale şi ale mediului de trai al omului şi determină varietatea reacţiilor emoţionale. Drept surse de emoţii şi sentimente servesc obiec­tele şi fenomenele real existente, activitatea întreprinsă, schimbările produse în psihicul şi organismul nostru. În intervale diferite de timp, importanţa unora şi aceloraşi elemente este diferită. Un pahar cu apă băut pentru potolirea setei îţi produce satisfacţie. Dacă însă îl forţezi să bea apă pe un om care nu simte această necesitate, poate apărea senzaţia de insatisfacţie, iritare. Este plăcut să asculţi muzică, dacă însă un concert durează prea mult, trăirile se estompează şi survine oboseala.

Specificul emoţiilor şi sentimentelor este determinat de trebuinţele, motivele, intenţiile omului, de particularităţile voinţei şi caracterului lui. Odată cu modificarea unuia dintre aceste componente, se schimbă şi atitudinea faţă de obiectul trebuinţei. În aceasta se manifestă atitudinea personală a omului faţă de realitate.

Emoţiile şi sentimentele omului sînt exprimate prin mimică (mişcările muşchilor feţei) şi pantomimă (mişcările muşchilor corpului, gesturile), care completează emoţiile, le fac mai clare şi mai accesibile percepţiei. Cu cît omul este mai în vîrstă, cu atît mai fine, mai bogate îi sînt emoţiile, cu atît mai complicate şi mai specifice sînt formele lor de exprimare. Acumulînd experienţă de viaţă, omul învaţă să dirijeze iscusit emoţiile şi manifestările lor.

Se ştie că procesul instruirii şi educaţiei decurge cu mai mult succes dacă pedagogul îi conferă emoţionalitate. Încă I.A.Comenius scria, în a doua jumătate a secolului XVI: „A face ca oamenii să înveţe totul cu plăcere”. Stările de interes şi bucurie condiţionează cogniţia nonverbală. Deşi interesul este înnăscut, socializarea influenţează dezvoltarea lui, prin urmare şi formarea personalităţii. Condiţiile social-economice nefavorabile împiedică dezvoltarea şi socializarea interesului, pe cînd condiţiile mai favorabile, răbdarea şi suportul părinţilor contribuie la dezvoltarea acestei emoţii. Interesul joacă un rol important în motivarea succesului. Tendinţa spre succes poate fi măsurată prin intermediul nivelului de evidenţiere a interesului. Interesul este, de asemenea, necesar pentru dezvoltarea deprinderilor, el motivează activitatea omului îndreptată spre perfecţionarea aptitudinilor ereditare. Fiind într-o stare de vioiciune, de dispoziţie bună, simţim că sîntem mai ingenioşi, mai creativi, ideile noastre curg mai liber, iar productivitatea intelectuală creşte. Emoţiile pozitive apărute în procesul de atingere a scopului se memorează şi, într-o situaţie corespunzătoare, pot fi extrase din memorie pentru a primi un rezultat pozitiv asemănător. Emoţiile negative extrase din memorie ne avertizează asupra repetării greşelilor şi blochează formarea reflexelor condiţionate. De emoţiile pe care le simte şi le manifestă copilul depinde succesul lui în relaţiile cu cei din jur şi succesul în dezvoltarea lui socială şi intelectuală. Dacă este în permanenţă abătut, trist sau deprimat, copilul nu va fi la fel de dornic de cunoştinţe ca semenii săi bine dispuşi. Tomkins (1962) consideră că, în dezvoltarea intelectuală a omului, curiozitatea joacă acelaşi rol ca şi exerciţiile în dezvoltarea lui fizică.

Pentru ca influenţa pedagogului sau a învăţătorului să devină importantă pentru copil, ea trebuie corelată cu emoţia (condiţionată de situaţie) trăită de copil în acel moment. Atunci conţinutul şi cuvintele educatorului vor căpăta pentru copil un colorit emoţional.

Aprecierea de către individ a abilităţilor sale, a capacităţii de a rezolva anumite sarcini, de a-şi atinge scopurile propuse, de a înfrunta şi a depăşi anumite dificultăţi şi obstacole stă la baza eficacităţii de sine (self-efficacy). Încrederea în propria eficienţă reprezintă, aşa cum arată viaţa de zi cu zi, ca şi numeroase studii pe teren, un factor important în obţinerea de succese, deoarece, dacă este adevărată expresia „dacă vrei, poţi”, atunci expresia: „dacă crezi că vei reuşi, o vei şi face” vine ca o completare.

Încrederea în eficienţa propriilor trăsături de personalitate diferă de la individ la individ şi de la sarcină la sarcină. Unii oameni au o încredere în sine diminuată în raport cu orice acţiune în general, la alţii eficacitatea de sine variază de la domeniu la domeniu: poţi crede că vei trece cu succes un examen, dar nu ai aceeaşi încredere că vei reuşi să obţii slujba dorită. Construirea unui sine pozitiv, a sentimentului că poţi realiza cele propuse poate fi comparată cu sportul de echipă: îţi trebuie aptitudini fizice şi intelectuale, dar şi abilităţi de cooperare şi competiţie, care pot fi învăţate.

Eficacitatea de sine nu reprezintă convingerea că nu putem greşi. Este convingerea că sîntem în stare să gîndim, să judecăm, să conştientizăm şi să ne corectăm greşelile. Este încrederea în capacităţile noastre mentale şi, în consecinţă, predispoziţia de a ne aştepta la succes în urma eforturilor făcute. Eficacitatea de sine poate fi schimbată prin terapie.

Eficacitatea de sine şi felul în care îţi vezi propria persoană în viitor, dorinţa de autoperfecţionare (sinele posibil) constituie puternice forţe motivaţionale de dezvoltare a personalităţii. Sinele posibil se referă nu numai la schimbări sociale radicale sau la modificarea unor caracteristici ale personalităţii, dar şi la îmbunătăţirea sinelui actual, la creşterea şi la întărirea acestuia. Îmbunătăţirea de sine are mai mari şanse de a se realiza efectiv dacă viziunea despre felul în care vrei să arăţi în viitor este coerentă (şi realistă) şi dacă eşti mereu în căutarea informaţiilor necesare. Comparaţia la nivel social este un factor decisiv în respectivele procese.

Iluziile pozitive despre tine însuţi, sinele posibil – care însă să nu se îndepărteze prea mult de realitate – au, de asemenea, funcţii adaptive în ceea ce priveşte creşterea de sine. S-a constatat că afirmarea de sine este un mecanism important pentru autoîntărire şi creştere de sine.

Adolescenţii din familiile dezintegrate se confruntă cu un şir de probleme pe planul constituirii unei imagini de sine favorabile, ceea ce se reflectă şi în structura generală a personalităţii. Conform datelor studiului asupra imaginii de sine şi a personalităţii adolescenţilor din familiile dezintegrate, prezentate de către Victoria Gonţa (2004), 46,8% din elevii investigaţi au o imagine de sine defavorabilă (autocunoaştere deficitară, autoapreciere inadecvată, inadaptare socială), 32,9% au o imagine de sine lacunară (autocunoaştere fragmentară, autoapreciere inadecvată) şi doar 20,3% au o imagine de sine favorabilă integrării lor eficiente în societate. Deşi tabloul imaginii de sine a adolescenţilor din familiile dezintegrate nu diferă prea mult de tabloul general al imaginii de sine a adolescenţilor contemporani, cifrele obţinute sînt destul de îngrijorătoare, susţine A. Gonţa. Lipsa unuia dintre părinţi duce la deteriorarea imaginii de sine, adolescenţii demonstrînd o autopercepţie lacunară, caracterizată de predominarea "eului" fizic sau psihologic, iar în multe cazuri – filozofic, aceste rezultate indicînd inacceptarea statutului social şi dificultăţi de integrare socială, precum şi o autocunoaştere fragmentară asociată unei tensiuni interne puternice.

Nivelul respectului de sine afectează puternic performanţele în toate activităţile, mecanismul circularităţii cauzale funcţionînd aici deosebit de pregnant: cei cu un nivel înalt al aprecierii de sine au mai multă încredere în propriile forţe, se mobilizează într-o măsură mai mare şi reuşesc mai bine, ceea ce le consolidează părerea bună despre sine. Dimpotrivă, un respect de sine scăzut sporeşte riscul insucceselor, adică duce la alegerea greşită a prietenilor, la căsătorii care nu aduc decît frustrări, la cariere care nu duc nicăieri, la idei promiţătoare care mor în faşă, la o misterioasă incapacitate de a se bucura de succese, la obiceiuri proaste în ceea ce priveşte alimentaţia şi stilul de viaţă, la visuri care nu se vor împlini niciodată, la o permanentă rezistenţă diminuată în faţa maladiilor, la o nepotolită foame de iubire şi de aprobare. Persoanele cu un respect de sine sporit pot fi şi ele copleşite de prea multe necazuri, însă reuşesc să-şi revină mai repede.

Respectul de sine este o nevoie similară mai degrabă celei de calciu decît celei de hrană şi de apă. Dacă ducem lipsă de acesta într-o măsură importantă, nu înseamnă neapărat că murim, ci doar că se diminuează capacitatea noastră de funcţionare. A spune că respectul de sine este o nevoie înseamnă, totodată, a spune că acesta:

·   contribuie în mod esenţial la procesul vieţii;

·   este indispensabil pentru o dezvoltare normală şi sănătoasă;

·   are o mare importanţă pentru supravieţuire.

Deoarece respectul (şi încrederea) de sine este un element cheie al sistemului personalităţii şi al comportamentelor interpersonale şi sociale ale indivizilor, mai cu seamă în cultura euro-americană, acesta a devenit obiectivul principal al acţiunilor psihopedagogice (şi psihoterapeutice). Cultivarea respectului de sine vizează, în primul rînd, mediul familial şi şcolar, pentru că, pe de o parte, personalitatea copiilor este mai plastică, mai pregnant expusă la asimilări, iar, pe de altă parte, fiindcă aici se pot institui cu mai multă uşurinţă metode organizate şi eficiente de realizare a respectivului lucru. Psihologi, pedagogi, asistenţi sociali şi experţi din alte domenii, precum şi o parte a opiniei publice insistă că trebuie să se acorde mult mai multă atenţie formării la elevi, la copii şi la tineri, în general, a unei concepţii de sine pozitive şi a unei încrederi în propria persoană active în vederea angajării în viaţa socială. Stilurile educaţionale excesiv de autoritare şi adesea însoţite de umilirea copiilor au efecte dezastruoase asupra personalităţii în formare, mai cu seamă în ceea ce priveşte respectul de sine.

Patru factori par a fi mai importanţi pentru sporirea respectului de sine:

·   identificarea cauzelor unui nivel scăzut al aprecierii (respectului) de sine şi definirea domeniilor mai importante de competenţă;

·   suportul psihoafectiv şi aprobarea socială;

·   asimilarea motivaţiei de realizare, de afirmare;

·   tehnicile psihologice de depăşire a dificultăţilor şi a stresului (Simon et al., 1994).

Pedagogul cu un respect de sine sporit este capabil să educe elevi cu un respect de sine sporit şi invers.

Dacă omul este permanent expus stresurilor, respectul de sine este expus riscului.

Recomandări pentru depăşirea stresului (pentru profesori):

·    Gîndeşte-te că poţi înfrunta stresul prin simplul fapt că eşti pedagog.

·    Fă o listă a zonelor de stres. Nu poţi face faţă stresului negîndu-le pe acestea.

·    Ai grijă de propria ta persoană, găseşte timp liber pentru relaxare şi distracţie.

·    Învaţă să spui „nu” atunci cînd oamenii cer prea mult de la tine.

·    Fii asertiv/ă şi fă-i şi pe ceilalţi să-ţi cunoască necesităţile.       

·    Încredinţează, dacă e posibil, şi altora unele sarcini, atît acasă cît şi la şcoală.

·    Ascultă-ţi corpul şi recunoaşte că energia ta nu este nelimitată.

·    Fă exerciţii şi alimentează-te cu regularitate.

·    Învaţă tehnici de relaxare.

Dezvoltarea omului înseamnă, în fapt, dezvoltarea aptitudinilor sale şi, viceversa, dezvoltarea aptitudinilor reprezintă dezvoltarea personalităţii. Condiţionate de existenţa unor premise ereditare, aptitudinile se constituie, se structurează, se dezvoltă şi se afirmă ca structuri sintetice complexe ale personalităţii, ca sisteme efectoare ale individului, întotdeauna în procesul activităţii, în raport cu o anumită activitate concretă, în care dispoziţiile naturale sînt intens exercitate. Aptitudinea nu poate apărea în afara unei activităţi concrete corespunzătoare; aptitudinea se formează în activitate şi se manifestă în activitate.

Nici o aptitudine nu se poate forma fără o motivaţie adecvată faţă de respectivul domeniu, fără imbold intern, fără interes, fără o atitudine pozitivă faţă de o anumită activitate. La rîndul ei, motivaţia este dependentă de aptitudine, de nivelul acesteia, la fel cum un anumit nivel de dezvoltare al aptitudinii condiţionează formarea şi menţinerea interesului.

Scopuri şi raţionamente în vederea sporirii încrederii de sine a elevilor:

1. A permite copiilor să-şi exprime sentimentele de care ei se cred incapabili din cauza fricii de a fi pedepsiţi sau din cauza sentimentului de vină.

    Copiii cu un respect de sine redus sînt adesea lipsiţi de spontaneitate. Le este întotdeauna frică să nu fie dezaprobaţi sau respinşi (neacceptaţi) dacă îşi vor exprima anumite sentimente, idei sau gînduri. Prin exerciţii structurate, copilul învaţă că este normal să aibă emoţii şi idei diferite de ale altora şi că nu este sfîrşitul lumii dacă şi le va expune. Treptat, el învaţă principiile individualităţii. Copilul care simte frică poate obţine suportul grupului şi poate descoperi, pentru prima oară, că nu este unica persoană cu această frică. Ar fi foarte bine ca el/ea să realizeze acest lucru.

2. A-i da copilului experienţă şi feedback pozitiv.

    Pentru un copil cu un respect de sine scăzut, poate fi o adevărată revelaţie să audă pe cineva exprimîndu-se pozitiv despre el. Un astfel de copil nu este obişnuit să audă asemenea lucruri. Datorită acestui tip de exerciţii, el începe treptat să se perceapă pe sine într-o lumină mai pozitivă.

3. A oferi copiilor posibilitatea de a-şi asuma anumite riscuri.

    Un copil cu un respect de sine scăzut nu-şi poate asuma unele riscuri fizice sau pe planul descoperirii personalităţii sale. Asemenea copii demonstrează adesea lipsă de încredere în toate domeniile vieţii lor.

La sfîrşitul fiecărei activităţi, este util să fie rostite unele afirmaţii. Copiilor li se solicită să închidă ochii şi să spună:

·    Eu sînt o persoană fericită.

·    Eu sînt o persoană sigură de sine.

·    Mie nu-mi este frică.

·    Oamenii au încredere în mine.

·    Eu mă plac aşa cum sînt.

·    Alţi oameni mă plac aşa cum sînt eu.