UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIŞOARA

                 FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI PSIHOLOGIE

                                       SECŢIA PSIHOLOGIE

                            

                                   LUCRARE DE CERCETARE

 

Relaţia  dintre  atribuirea  internă – externă,  autoeficienţă  şi  stima  de                          

                                              sine

    

    

     Rotter (1966) consideră că dimensiunea fundamentală a personalităţii care influenţează comportamentele cotidiene este modul în care persoana percepe sursa unor recompense (întărire pozitivă) sau sancţiuni (întărire negativă), adică modul în care stabileşte legătura dintre acest sistem şi propriul său comportament. El arată că există două categorii de indivizi:

-   &nb 141j96b sp;   &nb 141j96b sp; cei care cred că întăririle pozitive sau negative decurg direct din ceea ce sunt sau din acţiunile proprii;

-   &nb 141j96b sp;   &nb 141j96b sp; cei care cred că întăririle pozitive sau negative depind de forţe exterioare, independente de ceea ce sunt sau de modul în care au acţionat până în momentul aplicării întăririi.

     Prima categorie de subiecţi din care fac parte persoanele care se consideră responsabile de tot ceea ce li se întâmplă, dezirabil sau indezirabil, au un locus intern al controlului , (sunt automotivaţi, controlează contextul, manifestă responsabilitate, nu se conformează fără discernământ, rezistă la presiunile externe, atribuie eşecul, spre exemplu, „muncii insuficiente”, se automotivează după înfrângere), cea de-a doua categorie, reunind persoane care identifică sursa evenimentelor ca fiind exterioară lor au un locus extern al controlului ,(sunt motivaţi extrinsec, nu au control asupra contextului, sunt însoţiţi de o responsabilitate diminuată, se supun natural „celuilalt”, cedează presiunilor externe, atribuie eşecul „destinului nedrept”, „nenorocului” şi nu-şi schimbă nivelul aspiraţiilor după o înfrângere. Astfel, Rotter face din cuplul internalitate / externalitate o dimensiune fundamentală a personalităţii, o variabilă semnificativă a comportamentului unei persoane.

     Monteil  arată că dimensiunea internalitate / externalitate a personalităţii va influenţa modul în care subiectul atribuie cauzele succeselor şi eşecurilor sale fie unor factori interni (atribuire dispoziţională), fie unor factori externi (atribuire situaţională).

     De asemenea, cercetările realizate de Monteil şi colaboratorii săi în domeniul educaţiei ajung la concluzia ca:

     „ în cazul în care un individ stabileşte o legătură între o întărire şi propriul sau comportament, aceasta va afecta probabilitatea de reproducere a acestui comportament, într-o situaţie asemănătoare”.

     Dacă persoana crede că întărirea (recompensa sau pedeapsa) ţine de acţiunea unor factori externi (persoane exterioare, ghinion, hazard), cercetările arată că această probabilitate nu este afectată.

     De exemplu, o persoană care consideră că succcesul sau eşecul acţiunilor sale, în diferite planuri sociale, se datorează propriei persoane (aptitudini, exerciţiu, efort voluntar sau absenţa acestora) dispune de un control intern, asumându-şi responsabilitatea acţiunilor şi consecinţelor acestora, la nivel personal şi social. O astfel de persoană va manifesta tendinţa de a repeta acest comportament, în situaţii similare.

     Pe de altă parte, o persoană care atribuie cauzele succeselor sau eşecurilor sale unor aspecte exterioare dispune de un control extern, având o responsabilitate mai scăzută a propriilor acţiuni. Cercetările demonstrează existenţa unor diferenţe interpersonale privind dimensiunea controlului extern sau intern al personalităţii, datorate unor modalităţi diferite de atribuire a cauzelor propriului comportament sau comportamentului altora.

     LePoultier (1986) susţine că, datorită notelor sale caracteristice (responsabilitate, asumarea riscului, autonomie decizională), norma de internalitate trebuie valorizată în dezvoltarea personalităţii, deoarece este un vector care asigură o mai bună adaptare la solocitările mediului decât norma de externalitate.

     Numeroase cercetări au demonstrat că dimensiunea internalitate / externalitate are numeroase implicaţii într-o suită de variabile organizaţionale. Astfel, internaliştii tind să fie mai mulţumiţi de munca pe care o fac decât externaliştii, îşi percep superiorii ca iniţiatori de structuri, relatează un stres de rol  diminuat, se percep mai autonomi şi controlori ai mediului înconjurător, sunt mai stabili pe postul de muncă şi profesional.

     Totuşi, externaliştii şi internaliştii nu pot fi consideraţi „tipuri” de personalitate întrucât pe de o parte au mai multe caracteristici comune şi puţine specifice şi pe de altă parter, credinţa în locul controlului extern / intern, constituie doar polii opuşi ai unui continuu pe care în zona mediană se situează cele mai multe persoane.

     A spune despre o persoană că are un locus of control intern sau extern fără a ne referi la contextul situaţional explicativ în care se fac atribuirile se crede că este de asemenea, o caracterizare prea generală. În construcţia sa teoretică, J.B.Rotter consideră că locus of control reprezintă o formă a expectanţei generalizate, constituie o caracteristică a personalităţii şi face parte din situaţia psihologică. Abramson (1978) susţine că indivizii diferă în privinţa modului habitual de răspuns la evenimente, fiind de părere că trebuie făcută distincţia între situaţiile în care evenimentele sunt necontrolabile pentru toţi indivizii şi situaţiile în care evenimentele sunt necontrolabile doar pentru anumiţi indivizi. În primul caz vorbim de neajutorare universală, iar în al doilea caz vorbim de neajutorare personală.

   Autoeficienţa se defineşte ca fiind credinţa persoanei că poate organiza şi executa un anumit curs al acţiunii sau că poate obţine anumite rezultate într-o sarcină specifică.

     Persoanele cu nivel crescut al auto-eficienţei sunt încrezătoare în abilităţile personale de a obţine succesul într-o activitate. Bandura atrage atenţia asupra faptului că un subiect poate manifesta o auto-eficienţă de nivel superior într-un anumit comportament sau situaţie şi un nivel scăzut, în alte situaţii. De pildă, o persoană are expectanţa succesului în profesie, dar are expectanţa eşecului în viaţa personală. Acest exemplu stă la baza diferenţierii între auto-eficienţa globală ( credinţa în obţinerea succesului / eşecului în majoritatea situaţiilor) şi cea specifică unei situaţii particulare. Auto-eficienţa poate acţiona şi ca un factor motivaţional ce orientează persoana spre atingerea scopurilor propuse, spre delimitarea intereselor.

     Individul uman, învăţând în urma observării unui comportament şi a efectelor acestuia, va reproduce comportamentul observat doar dacă are expectanţa succesului. Prin noţiunea de auto-eficienţă se evidenţiază rolul reglator al expectanţelor.

     Cercetările realizate în sfera psihologiei dezvoltării ( Skinner, 1985; Chapman, 1988) arată că, în copilărie, se pun bazele dezvoltării ulterioare a controlului asupra propriilor acţiuni, pornind de la observarea rezultatelor acestora în condiţii diferite.

     Auto-eficienţa percepută ( Bandura, 1982) se referă la convingerea unei persoane în capacităţile sale de a-şi mobiliza resursele cognitive şi motivaţionale necesare pentru îndeplinirea cu succes a sarcinilor date. Astfel, auto-eficienţa percepută poate fi definită ca o anticipare a rezultatelor pozitive în acţiunile întreprinse datorită cunoştinţelor şi abilităţilor posedate. Percepţia propriei competenţe modifică percepţia performanţei reduse sau a eşecului; în aceste situaţii, insuccesul tinde să fie atribuit efortului redus investit în sarcină sau în mai mică măsură lipsei competenţei necesare îndeplinirii sarcinii. Deci, auto-eficienţa crescută se asociază cu atribuţii autoprotectoare ale eşecului sau succesului.

      Stima de sine reprezintă modul în care ne evaluăm pe noi înşine în raport cu propriile aşteptări şi cu ceilalţi, aceasta fiind direct proporţională cu conştientizarea valorii noastre. Fiinţa umană este unică şi are o valoare care merită să fie respectată. Valoarea unei fiinţe umane este dată de suma comportamentelor, acţiunilor şi potenţialităţilor sale trecute, prezente şi viitoare. Capacitatea fiinţei umane de a se proiecta în viitor, de a-şi conştientiza, dori şi anticipa devenirea prin raportarea la experienţele şi succesele anterioare şi credinţa despre propria eficacitate contribuie la întărirea stimei de sine.

     Nivelul stimei de sine afectează puternic performanţele în toate activităţile: cei cu o înaltă apreciere de sine au o mai mare încredere, se mobilizează mai mult şi reuşesc mai bine, ceea ce consolidează părerea bună despre sine. Dimpotrivă, o joasă stimă de sine sporeşte riscul insucceselor, determinând astfel o viziune şi mai sumbră asupra propriei persoane. S-a constatat că în timp ce indivizii cu o ridicată stimă de sine îşi interpretează succesele în moduri diferite, apelând la o gamă largă de atribuiri, şi se comportă mai variat, cei cu o stimă de sine scăzută au comportamente şi autoatribuiri mai restrânse şi deci mult mai previzibile.

     Stima de sine este profund legată de raportul dintre sinele autoperceput – conceptul de sine – şi sinele ideal (sau dorit), adică modul în care am vrea să arate, sub multiple aspecte, persoana noastră. Investigaţiile arată că nivelul stimei de sine este legat de valoarea sau importanţa şi semnificaţia pe care subiecţii o acordă calităţilor dorite, sau de frecvenţa percepută a diferitelor calităţi în rândul populaţiei. În acest sens, combinaţia care provoacă cea mai joasă stimă de sine este aceea dintre trăsăturile dorite, dar foarte comune, şi trăsături nedorite, dar rar prezente în mediul populaţional.

     Imaginea despre sine îndeplineşte un rol important în relaţiile unei persoane cu cei din jur, precum şi calitatea şi eficienţa activităţii pe care o desfăşoară. Imaginea despre sine influenţează în mare măsură chiar modul în care individul îi apreciază şi îi califică pe semenii lui; mai mult, particularităţile reacţiei unui individ în raporturile interumane reflectă adesea părerea acestuia despre sine. Orice deformare, fie în sensul exagerării unor calităţi, fie al minimalizării acestora se răsfrânge negativ asupra raporturilor cu ceilalţi.

     Stima de sine este o componentă a schemei cognitive referitoare la sine şi a fost definită în diferite moduri. Unii autori văd stima de sine ca reprezentând o evaluare globală a propriei persoane, alţi cercetători sugerează că stima de sine este determinată de  combinaţia dintre evaluarea propriei valori şi abilităţile de a atinge scopurile dorite cu sentimentele rezultate din procesele de evaluare. Robert şi Monroe văd stima de sine din punct de vedere psihanalitic şi consideră că sursele sentimentelor de autoevaluare şi autoapreciere se află în exterior, în sentimentul de iubire şi aprobare din partea celorlalţi.

     Patru factori (Simons, 1994) par mai importanţi în creşterea stimei de sine: identificarea cauzelor unei scăzute stime de sine şi definirea domeniilor importante de competenţă; suportul psiho-afectiv şi aprobarea socială; asimilarea motivaţiei de realizare, afirmare; tehnici psihologice de a face faţă dificultăţilor şi stresului.

Metodologia cercetării        

Prezentarea metodelor de investigaţie

-   &nb 141j96b sp;   &nb 141j96b sp; chestionarul de autoeficienţă personală ;

-   &nb 141j96b sp;   &nb 141j96b sp; chestionarul pentru evaluarea locusului controlului;

-   &nb 141j96b sp;   &nb 141j96b sp; scala stimei de sine Rosenberg .

     ● chestionarul de autoeficienţă personală cuprinde un număr de 30 de itemi prin care se evaluează gradul de eficienţă personală sau convingerea subiectului în realizarea cu succes a unui comportament. Fiecare afirmaţie este măsurată pe o scală de la 1 (dezacord puternic) la 6 (acord puternic). Rezultatele pun în evidenţă două categorii de persoane, cu auto-eficienţă crescută şi scăzută;

     ● chestionarul pentru evaluarea locusului controlului ( „Locus of Control Questionnaire”) a fost elaborat de către Rotter pentru măsurarea dimensiunii fundamentale a personalităţii – controlul intern şi extern. Proba conţine 29 de itemi, fiecare item având două afirmaţii, a şi b, care surprind varianta internalităţii controlului şi pe cea a  externalităţii. Sarcina subiectului este de a alege una dintre cele două afirmaţii, în funcţie de acordul sau dezacordul cu conţinutul acestora. În urma aplicării acestei probe, fiecare subiect investigat va aparţine unei anumite clase, cea a internilor sau clasa externilor;

     ●  scala stimei de sine Rosenberg ( „The Self Esteem Scale” : S.E.S, 1965) cuprinde un număr de 10 itemi, fiind o scală de tip cumulativ ( Likert) în care variantele de răspuns se notează astfel: absolut de acord, de acord, nu sunt de acord şi, categoric nu. Această scală se doreşte o măsură globală a  valorii şi acceptării proprii, dispunând de fidelitate (consistenţă internă între 72-88) şi validitate concurentă semnificativă. 

Interpretarea datelor:

     ● Var 1 – stima de sine (distribuţie normală şi simetrică);

     ● Var 2 – auto-eficienţa (distribuţie normală şi simetrică);

     ● Var 3 – L.O.C. (distribuţie normală şi simetrică);

Variabila	Media (m)	Abaterea standard
Var 1	29.0750	4.74146
Var 2	111.0500	33.39810
Var 3	11.8500	3.23879

Ipotezele cercetării

     Ipoteza 1:

      persoanele cu un nivel scăzut de auto-eficienţă personală corelează pozitiv cu L.O.C. – extern, comparativ cu persoanele cu nivel crescut al auto-eficienţei la care predomină un L.O.C. – intern.

Variabila	Var 3
Var 2	p< .05 ;  r = - . 88

     Interpretare calitativă: rezultatele obţinute indică faptul că există o legătură semnificativă directă (pozitivă) între nivelul crescut al auto-eficienţei şi L.O.C. – intern şi respectiv nivelul scăzut al auto-eficienţei şi L.O.C. – extern.

     Concluzii: relaţia configurată în ipoteză se confirmă.

     Snyder (1992), într-un studiu corelaţional asupra autoeficienţei personale şi localizării controlului a arătat faptul că persoanele cu auto-eficienţă crescută au un L.O.C. intern, comparativ cu persoanele cu nivel scăzut al auto-eficienţei la care predomină un L.O.C. extern.(Macsinga, Psihologia diferenţială a personalităţii).

     Ipoteza 2:

există o corelaţie pozitivă între L.O.C. şi stima de sine

                       

                     

Variabila	Var 3
Var 1	p< .05 ;  r = - . 72

 

   Interpretare calitativă: rezultatele obţinute indică faptul că există o legătură semnificativă directă între  stima de sine şi L.O.C. : valori ridicate ale stimei de sine sunt caracteristice internaliştilor   iar valori scăzute ale stimei de sine sunt caracteristice externaliştilor .

     Concluzii: relaţia configurată în ipoteză se confirmă.

BIBLIOGRAFIE:

▪ Gavreliuc, A. (2006). De la relaţiile interpersonale la comunicarea socială: Psihologia socială şi stadiile progresive ale articulării sinelui. Iaşi: Editura Polirom.

▪ Iluţ, P. (2001). Sinele şi cunoaşterea lui. Iaşi: Editura Polirom.

▪ Macsinga, I. (2003). Psihologia diferenţială a personalităţii. Timişoara: Editura Mirton.

▪ Phares, E.J. (1976). Locus of control in personality. New Jersey: Learning Press.

▪ Secui, M. (2001). Consecinţe ale instituţionalizării asupra componentei afectiv-evaluative a sinelui la adolescenţi. Revista de Psihologie Aplicată, 3(2), 79-90.