SCURT ISTORIC AL TERAPIEI OCUPATIONALA

SCURT ISTORIC AL TERAPIEI OCUPATIONALE

          Istoria acestei discipline începe cu mii de ani în urma si se confunda cu istoria diverselor forme de ocupatii cu valente terapeutice din cadrul dezvoltarii istorice a omenirii. Astfel, munca, jocul si exercitiul, preponderent fizic, au fost folosite cu câteva mii de ani în urma pentru calitatile lor curative pentru persoanele care le practicau.

          Spre exemplu, înca din anul 2600 î.e.n. chinezii credeau ca bolile se datoreaza incapacitatii organismului si de aceea recomandau practicarea exercitiilor fizice pentru recuperarea sanatatii. 929h72j Ei utilizau anumite exercitii fizice de gimnastica medicala, numita CONG-FU, considerate ca asigurând prelungirea vietii si determinând, în acelasi timp, nemurirea sufletului.

          Mai târziu, în Grecia Antica, calitatile exercitiului fizic au fost exemplificate convingator datorita contributiilor lui Socrate si Platon. Acesti întelepti ai antichitatii au pus în evidenta relatia strânsa dintre starea fizica si sanatatea mintala. Aristotel la rândul sau afirma ca educatia corpului trebuie sa o preceada pe cea a intelectului. Atenienii foloseau exercitiul fizic, în general, în reuniuni cu caracter social si cultural, iar spartanii pentru pregatire militara.

          Medici precum Hipocrate si Galenus, recomandau pacientilor gimnastica ca forma de recuperare dupa boala. De asemenea, în Roma Antica, Asclepius pleda pentru masaj, bai si exercitii în scopul îmbunatatirii sanatatii. 929h72j

          Jocul, alta activitate voluntara importanta, reprezinta o alta parte a popoarelor primitive, fapt dovedit de desenele si sculpturile provenite de la babilonieni, chinezi, egipteni etc. Spre exemplu inscriptiile egiptene în piatra înfatiseaza scene de dansuri si jocuri practice de copii si adulti, în cadrul sarbatorilor si festivitatilor.

          Atât egiptenii cât si grecii, în perioada de dinaintea erei noastre, descriau petrecerea timpului liber cât si jocul prin mijloace de tratarea afectiunilor.

          Aurelius recomanda un program variat de recuperare pentru convalescenti, care includea plimbari, lectura, aruncarea discului, practicarea actoriei, mergând chiar pâna la participarea în calatorii pe mare, toate ajutând si grabind, în final, vindecarea celor aflati în suferinta.

          Putem observa ca savantul respectiv a prevestit cu mult timp în urma, domeniile de actiune si totodata ramurile de baza ale acestei stiinte, si anume artterapia, ergoterapia si loisirul.

          În Evul Mediu jocul a fost interzis de catre biserica , care-i reprosa un anumit caracter demonic, pentru ca ,mai târziu, în perioada Renasterii, valentele sale curative sa fie reconsiderate.

          Cu privire la munca si importanta sa, amintim ca în Egipt, spre exemplu, chiar si nobilii erau antrenati în activitati productive, cum ar fi, spre exemplu, gradinaritul, iar vechii greci recunosteau valoarea muncii pentru dezvoltarea fizica armonioasa. Socrate spunea ca "omul trebuie sa se îndemne la munca voluntara si nu sa se scufunde în rasfat si placeri, de vreme ce ele nu aduc nici un beneficiu constitutiei fizice sau bagajului de cunostinte". (Willard and Spackman`s - Ocupational Therapy, J. P. Lippincott Co. 1983)

          Mult mai târziu, în secolele XVIII- XIX, Pinel a inaugurat tratamentul prin munca (care se va numi mai târziu ergoterapie), ca prima aplicatie practica a terapiei ocupationale. Metoda sa, a fost introdusa în azilul pentru bolnavi psihici Bicetre, a fost mai târziu descrisa într-o carte din 1801, ca fiind o combinatie de "exercitii fizice si prescriptii manuale".[1]

          În aceeasi lucrare savantul francez, considera ca reîntoarcerea pacientilor sai la profesiile avute anterior bolii reprezinta proba cea mai buna a recuperarii lor.

          În Germania, Christian Reil, recomanda si el tratamentul prin munca al bolnavilor psihici, combinat cu participarea acestora la creatia artistica.

          În secolul urmator, Samuel Tuke, În Anglia, în cadrul azilului de bolnavi psihici din York, a continuat activitatea predecesorilor sai Pinel si Reil, acordând ergoterapiei un rol esential în tratarea bolnavilor psihici recuperabili.

          În 1840 apare cartea lui F. Leuret, intitulata "Despre tratamentul moral al bolilor psihice", în care exalta virtutile terapiei ocupationale sub toate aspectele sale, considerând ca "exercitiul, drama, muzica si lectura sunt surori ale muncii manuale", ale caror efecte se cumuleaza la pacient.[2]

          În S.U.A., Thomas Story Kirkbride, a dezvoltat, la spitalul din Pennsylvania, un program de tratarea pacientilor pe baza unor procedee specifice terapiei ocupationale, în care erau folosite mestesuguri, activitati de autogospodarirea spitalului, pâna la activitati distractive.

          În general, secolele XVIII-XIX, medicii, cu predilectie cei cu preocupari în domeniul psihiatriei, au fost specialisti care au aplicate în activitatea lor metode si procedee specifice terapiei ocupationale, destinate tratarii diverselor categorii de bolnavi psihici.

          Foarte putini autori s-au dedicat studierii si tratarii persoanelor handicapate cu metode specifice acestei discipline.

          Începând cu secolul nostru, terapia ocupationala se dezvolta spectaculos gratie progreselor substantiale ale cunoasterii umane si se constituie, în final, într-o stiinta, clar delimitata, cu teorii obiective, metode si procedee specifice.

          Contributia substantiala la procesul de transformare a terapiei ocupationale în stiinta au adus-o în mod deosebit, specialistii din S.U.A. si din tarile Europei de Vest.

          În S.U.A., fondatorii acestei stiintei sunt considerati A. Mayer, E.Tracy, H.J. Hall, W.R. Dunton, E.C. Slagle si G.E. Barton.

          A. Mayer afirma ca "petrecerea timpului în mod corespunzator, prin activitati utile si care determina recompensarea pacientului, pare a fi un aspect fundamental al tratamentului pacientului neuropsihiatric". (Willard and Spackman`s - Occupatinal Therapy - J.P.Lippincott Company, Philadelphia, 1983).

          S.E. Tracy, în manualul sau "Studiu asupra ocupatiilor indivizilor", descrie metode de învatarea unor activitati speciale spre ameliorarea unor maladii diverse, practicabile într-o varietate de situatii de desfasurare a procesului terapeutic (acasa, ateliere, spitale etc.)

          H.J. Hall, în lucrarea sa "Lucrul cu propriile noastre mâini", scrie ca "îmbinarea preocuparilor mentale cu activitatea manuala reprezinta un factor puternic în mentinerea sanatatii fizice, mentale si morale, atât pentru individ, cât si pentru comunitate." (ibidem). El diviza ocupatiile în doua categorii:

          a) ocupatii pentru amuzament sau distractii;

          b) ocupatii de remediere, cu valoare terapeutica si economica.

          W.R. Dunton, nuanteaza si aprofundeaza conceptul de activitate practica în cadrul terapiei ocupationale. Scopul principal al acesteia fiind "de a devia atentia pacientilor de la subiecte neplacute, de a pastra gândirea pacientului pe coordonate sanatoase, de a controla atentia, de a asigura odihna, de a educa procese mentale, prin educarea mâinilor, ochilor, muschilor, de a oferi o posibila noua vocatie."

          E.C. Slagle organizeaza în Chicago un curs de terapie ocupationala pentru personalul din spitale unde participantii erau învatati diverse jocuri, mestesuguri si modalitati de cultivare  a aptitudinilor pacientilor cu care lucrau. Acestea reprezentau adevarate "metode pentru a învata pacientii asa cum profesorii îi învata pe copii din scoala sa-si foloseasca împreuna mâinile si mintea." (ibidem).

          G.E. Barton renunta la terminologia diversa sub care era prezentata activitatea practica de care predecesorii si introduce, pentru prima data, în 1914 conceptul de terapie ocupationala. El defineste terapia ocupationala ca fiind "stiinta instruirii si încurajarii omului bolnav de a practica anumite activitati, ce sunt destinate implicarii acelor energii ce produc efecte terapeutice benefice." (ibidem)

          Momentul transformarii terapiei ocupationale într-o profesie este legat de perioada de sfârsit a primului razboi mondial.

          Atunci s-a constatat ca, ranitii internati în spitalele americane, care solicitau sa presteze diferite activitati, erau recuperati mult mai rapid comparativ cu cei care ramâneau inactivi. S-a demonstrat, în final, prin rezultatele eficiente obtinute în numeroase cazuri ca activitatea grabeste refacerea fizica si psihica a organismului uman traumatizat.

          Necesitatea organizarii multitudinii de specialisti interesati în a oferi, ca tratament, activitati practice tot mai diversificate, a determinat construirea, în 1917, a "Societatii Nationale pentru promovarea terapiei ocupationale".

          Obiectivele specificate în statutul organizatiei vizau, în primul rând a) dezvoltarea activitatii practice ca masura terapeutica;

b) studierea efectelor activitatii practice asupra fiintei umane,

c) popularizarea cunostintelor stiintifice asupra acestui subiect.

          În 1923 organizatia s-a transformat în ASOCIAŢIA AMERICANĂ DE TERAPIE OCUPAŢIONALĂ, nume pe care îl poarta si în prezent.

          Organizatia nou creata  a elaborat un set nou de reguli si principii, precum si o definitie generala a terapiei ocupationale. Conform definitiei adoptate terapia ocupationala este "acea metoda de tratament prin mijloace de instruire si angajare a pacientilor în activitatile productive." Aceasta definitie este folosita si în prezent de majoritatea  organizatiilor profesionale de terapie ocupationala din lume.

           Dupa primul razboi mondial, o contributie importanta la clasificarea metodologiei si a principiilor terapiei ocupationale a adus-o Bird Baldowin. Specialistul american a aratat ca, cel mai eficient tip de terapie ocupationala este acela care, necesita o serie de miscari voluntare, specifice, implicate în practicarea unor meserii obisnuite în pregatirea fizica, joc sau activitatile vietii cotidiene.

          Tot pe linia clasificarilor teoretice determinate, în special, de progresele medicinii dintre cele doua razboaie, trebuie amintite si contributiile stiintifice, deosebit de valoroase, ale lui Clare S. Spackman. Acesta arata, într-o lucrare cu privire la functia de baza a terapiei ocupationale ca, aceasta consta în tratarea pacientului în situatii stimulate de viata la domiciliu sau de munca.

          Un alt moment important în dezvoltarea acestei stiinte, în plan mondial, a avut loc în 1952. Atunci s-a constituit FEDERAŢIA MONDIALĂ DE TERAPIE OCUPAŢIONALĂ, ai carei membrii fondatori au fost, la început, specialisti din 10 tari:S.U.A., Canada, Marea Britanie, Africa de sud, Suedia, Australia, Noua Zeelanda si India. Întâlnirea de constituire a federatiei a avut loc la Liverpool si cu aceasta ocazie a fost elaborat si statutul organizatiei.

          Primul congres al federatiei a avut loc în 1954, la Edinburgh. La aceasta întâlnire au participat 400 de reprezentanti din cele 10 tari fondatoare.

          Acest eveniment stiintific deosebit a dat un nou impuls dezvoltarii acestei discipline, printr-o strânsa cooperare internationala între specialistii  ce activau în domeniu. În 1959 federatia a fost afiliata la OMS:

În anii din urma terapia ocupationala, gratie progreselor medicinii, s-a transformat tot mai mult în stiinta exacta.

          Serviciile oferite de terapia ocupationala, în spitale, s-au diversificat si au luat o amploare deosebita. Ele au început sa se adreseze nu numai handicapatilor fizici, ci si altor categorii de handicapati sau cu afectiuni medicale. Pentru acesti subiecti s-a pus accentul pe recuperarea lor profesionala si sociala si  pe gasirea unor modalitati adecvate de petrecere a timpului liber.

          În zilele noastre profesia de terapeut ocupational a evoluat datorita tehnicilor din ce în ce mai sofisticate si echipamentelor moderne folosite.

          În prezent a luat o amploare deosebita activitatea de cercetare cu privire la descoperirea si aplicarea unor noi metode si procedee de tratament.

Aceste aspecte au impus noi standarde în pregatirea sistematica a specialistilor, tinând seama de spectrul larg al adresabilitatii subiectilor, de la copii la vârstnici si la locul de desfasurarea al activitatilor preconizate, de la spitale, scoli, centre de zi pâna la camine de batrâni.

          În majoritatea tarilor lumii au fost organizate, în zilele noastre, colegii de trei ani pentru pregatirea în domeniul terapiei ocupationale, în unele dintre ele organizându-se chiar si cursuri universitare, la nivel de studii aprofundate si doctorat în acest domeniu de activitate.

          În tara noastra, dezvoltarea terapiei ocupationale se afla înca într-o faza incipienta. S-au obtinut totusi anumite progrese, gratie activitatii unor medici psihiatri sau specialisti în recuperarea fizica, ce-si duc activitate în diverse spitale sau centre de tratarea pacientilor cu afectiuni loco-motorii.

          De asemenea, terapia ocupationala figureaza printre activitatile de învatamânt ele educatorilor din învatamântul special. Cu toate aceste succese obtinute în domeniul terapiei ocupationale, în institutiile scolare, se resimte lipsa unor specialisti anume calificati pentru aceasta activitate.

          În concluzie, evolutia conceptelor legate de terapia ocupationala a suferit schimbari importante pe parcursul dezvoltarii istorice a societatii. În ciuda modificarilor intervenite, putem deosebi totusi, patru elemente comune care si-au pastrat actualitatea permanenta, implicit sau explicit în majoritatea teoriilor de care ne ocupam.

Acestea sunt, dupa Willard si Spackman:

1. utilizarea ocupatiei sau a activitatii voluntare poate influenta starea de sanatate a individului;

2. indivizii au capacitarea lor de adaptare si functionare normala si trebuie priviti în relatie cu mediul în care traiesc, iar actiunea terapeutica ce li se adreseaza trebuie sa ia în considerare factorii sociali, psihologici si fizici;

3. relatiile interpersonale reprezinta un factor important al procesului de terapie ocupationala;

4. activitatea de terapie ocupationala constituie un sprijin pentru alte tipuri de actiuni recuperatorii si trebuie desfasurata în cooperare cu alte categorii de specialisti, în echipe interdisciplinare, pentru a se putea asigura efectul maxim al unui program complex de terapie.

Pedalând pe îmbunatatirea calitativa a existentei persoanei înca din cele mai vechi timpuri, terapia ocupationala a ramas, pâna în prezent, o "stiinta" si o "arta" fundamental implicata în recuperarea si adaptarea persoanelor, aflate în dificultate, la societatea în care traiesc.