CE ESTE PSIHOPEDAGOGIA SPECIALA

         Este  o  stiinta  interdisciplinara,  aflata  la  intersectia  mai  multor  stiinte.

         “Psihopedagogia speciala este o stiinta de sinteza, care utilizeaza informatiile complexe furnizate de medicină (pediatrie, neurologie infantilă, oftalmologie, otolaringologie, audiologie, ortopedie, igienă, etc.), psihologie (cu toate ramurile ei), pedagogie, sociologie, stiinte juridice, in studierea dinamică a personalitătii tuturor formelor de handicap prin deficienta si inadaptare …”.

(C-tin Păunescu, I. Musu, 1997)

         “Psihopedagogia specială sau defectologia este o stiinta ce se ocupa de persoanele handicapate, de studiul particularitătilor psihice, de instructia si educatia lor, de evolutia si dezvoltarea lor psihică, de modalitătile, corectiv-recuperative, pentru valorificarea potentialului uman existent si formarea personalit 717e49h ătii acestora, in vederea integrării socio-profesionale cat mai adecvată”.

(E. Verza, 1998)

         Scopul psihopedagogiei speciale este elucidarea cauzelor si a formelor de manifestare a anomaliilor prezente in dezvoltarea persoanelor (considerate cu deficiente), stimularea proceselor compensatorii si fundamentarea interventiei educativ-terapeutice.

         Psihopedagogia specială ar fi, după unii autori, denumirea “imblanzită” a vechiului   termen de  “defectologie”.

         “Defectologia (lat. “defectus” = lipsă, defect, deficienta si grec. “logos” = stiintă, teorie) este o disciplină in sistemul stiintelor pedagogice, care care se ocupă de legitătile dezvoltării persoanelor deficiente, in cadrul teoriei si practicii instruirii, educarii si integrarii sociale, respectiv al readaptării sociale si personale a deficientilor.”

(Walter  Roth, 1979)

         Defectologia este “stiinta care studiază legitătile dezvoltării, educatiei si instruirii copiilor deficienti”, mentionand că “prin natura sa, este o disciplină sintetică, interdisciplinară, deoarece se află la intersectia mai multor directii de cercetare  stiintifică, psihologie, medicină, sociologie.”

(Valter  Mare, 1989)

         La recomandările forurilor internationale s-a renuntat la expresiile considerate “dure”pentru pentru persoanele sau familiile persoanele cu handicap de “defect”, “deficienta”, “defectologie”.

         In concluzie, psihopedagogia speciala este o stiintă interdisciplinară la confluenta dintre psihologie, pedagogie, medicină si sociologie, care se ocupă de cunoasterea sistemului psihic al persoanelor considerate anormale sau neadaptate/inadaptate pentru a intreprinde actiuni cu caracter corectiv, formativ (educativ) sau/si de reeducare pentru o insertie/reinsertie psihosociala eficientă.

         Prin extensie, psihopedagogia specială este stiinta cunoasterii si normalizării persoanelor cu nevoi speciale.

         Domenii vizate:

·     psihopedagogia deficientilor mintal

·     psihopedagogia deficientilor auditiv

·     psihopedagogia deficientilor de văz

·     psihopedagogia deficientilor psihoneuromotori

·     psihopedagogia persoanelor cu tulburări psihice

·     psihopedagogia persoanelor cu tulburări socio-afective si de comportament

·     psihopedagogia elevilor cu tulburări de învătare

·     psihopedagogia diversitătilor etnice, culturale si lingvistice

·     psihopedagogia celor cu abilităti, talente si a creativilor (supradotati)

CADRUL CONCEPTUAL ŞI TERMINOLOGIA PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE

·        Clarificarea noţionalã şi operaţionalã a conceptului de “handicap”

1. maladia sau traumatismul iniţial, existente încã de la naştere sau dobândite;

2. deficienţa: pierderea sau alterarea unei structuri sau funcţii (leziune anatomicã, tulburare psihologicã rezultând în urma unei maladii, accident în evoluţia normalã, dar şi a unor carenţe psiho-afective (pierderea pãrinţilor sau neglijenţa pedagogicã).

         Deficienţe frecvente: auditive, vizuale, de limbaj, intelectuale, etc.

         3. incapacitatea: reducerea parţialã sau totalã a posibilitãţii  de a realiza o activitate (motricã sau cognitivã) sau un comportament. Exemple: incapacitate de comunicare, de igienã personalã, de locomoţie, etc.

         Incapacitatea depinde, dar nu obligatoriu, şi nu de o manierã univocã, de deficienţã. Atât deficienţele, cât şi incapacitãţile, pot fi vizibile sau invizibile, temporare sau permanente, progresive sau regresive;

         4. handicap: dezavantaj social, rezultat în urma unei deficienţe sau incapacitãţi care limiteazã sau împiedicã îndeplinirea de cãtre individ a unui rol aşteptat de mediu. Categorii posibile: handicapuri de independenţã fizicã, orientare, autonomie economicã, integrarea socialã, etc.

         „Handicapul este o funcţie a raporturilor persoanelor deficiente cu mediul lor. El survine atunci când aceste persoane întâlnesc obstacole culturale, materiale, sociale, care le împiedicã sã acceadã la diversele sisteme ale societãţii, disponibile pentru ceilalţi cetãţeni. Astfel, handicapul rezultã din pierderea sau limitarea posibilitãţilor de participare pe picior de egalitate, cu ceilalţi indivizi, la viaţa comunitãţii“(Ph. Wood, 1982).

         Neputând fi determinate prin repere ferme şi rigide, stãrile de handicap trebuie interpretate ca variabile dependente de situaţii sociale trãite de subiectul în cauzã.

         În concluzie, starea de handicap exprimã dezechilibrul apãrut în viaţa unui individ în tentativa sa de a-şi asuma şi îndeplini rolul social conferit de colectivitatea în care este integrat.

         Succesul sau insuccesul acşiunii sale va fi deci condişionat, pe de-o parte, de nivelul posibilitãşilor sale, iar pe de altã parte, de parametrii mediului în care se manifestã.

·       Noi concepte şi schimbări de sensuri ale unor noţiuni din sfera ştiinţelor educaţiei, cu precădere în cadrul educaţiei speciale

 

1.     Educaţia este o activitate continuă care urmăreşte dezvoltarea conştientă şi performantă a potenţialului individual în funcţie de cerinţele mediului social normat.

2.     “Educaţia specială este o formă de educaţie adaptată la modul de dezvoltare al copilului (persoanei, n.a.), sub sau peste limita normalului.

Educaţia specială pentru persoanele cu deficienţă / handicap şi a celor cu probleme de adaptare, dezvoltare, învăţare, implică un proces de intervenţie specifică concretizat în oferirea de servicii de reabilitare / recuperare de natură medicală, psihopedagogică, socioprofesională, precum şi programe care să conducă la nivele funcţionale fizice, psihice şi sociale corespunzătoare capacităţilor personale, la obţinerea unui grad mai mare de autonomie personală şi socială.” (Elena Vlad, 1999)

Educaţia specială răspunde unor nevoi (cerinţe) educaţionale speciale.

3.     Cerinţe educative speciale (CES) este un concept introdus în terminologia UNESCO în anii 1990. Expresia desemnează acele cerinţe ori nevoi faţă de educaţie derivate sau nu dintr-o deficienţă care sunt suplimentare dar şi complementare obiectivelor generale ale educaţiei pentru un copil.

“Ceriţele educative speciale (CES) exprimă trebuinţa fundamentală a unor copii de a li se acorda o atenţie şi o asistenţă educativă suplimentară, fără de care nu se poate vorbi de în mod efectiv de egalizarea şanselor de acces, participare şcolară şi socială. Această sintagmă desemnează un continuum al problemelor speciale de educaţie, cu referire la un registru larg de tulburări care se întinde de la deficienţele profunde la tulburările uşoare de învăţare.” (Gh. Radu, 1999)

“Copiii cu cerinţe educaţionale speciale (CES) sunt acei copii a căror cerinţe (nevoi) speciale sunt de natură educaţională şi derivă în principal din deficienţe mintale, fizice, senzoriale, de limbaj, socio-afective şi de comportament ori asociate, indiferent de severitatea acestora. Pot fi cuprinşi în categoria copiilor cu CES şi unii copii ocrotiţi în instituţii rezidenţiale, precum şi anumiţi copii/elevi ce prezintă tulburări/dificultăţi de învăţare şi/sau adaptare şcolară.” (I. Muşu, 1997)

4.     “Învăţământul special se organizează de Ministerul Învăţământului, pentru preşcolarii şi elevii cu deficienţe mintale, fizice, senzoriale, de limbaj, socio-afective şi de comportament, sau cu deficienţe asociate, în scopul instruirii şi educării, al recuperării şi integrării lor sociale”.

(Legea Învăţământului nr.84/1995, art. 41)

Se asigură accesul la educaţie fie în structurile învăţământului special (segregat), fie în diversele forme de integrare şcolară (în grup sau individual), în şcolile obişnuite. Pentru a realiza integrarea şcolară s-au organizat diverse forme de şcoklarizare: clase speciale în şcoală obişnuită, grupe de elevi cu CES în clasă obişnuită, integrare individuală. Elevii cu CES beneficiază complementar de sericiile unui profesor de sprijin în clasă, profesor itinerant, servicii de compensare-corectare specifice desfăşurate in cabinete şi centre din şcoală sau în afara şcolii obişnuite (logopedie, reeducare neuro-motorie, psihoterapie, etc), în funcţie de nevoi.

5.     “Normalizarea, după B. Nirje - 1969, reprezintă procesul prin care se asigură accesul la tiparele existenţiale şi la condiţiile de viaţă obişnuite, pentru toate categoriile de persoane”.

După L. Kebon, 1982, normalizarea are patru nivele funcţionale:

-         Normalizarea fizică reprezintă posibilitatea de a avea acces la mijloacele fizice (obiectuale) pentru satisfacerea nevoilor fundamentale, primare.

-         Normalizarea funcţională constă în asigurarea accesului la serviciile publice ale societăţii.

-         Normalizarea socială se referă la posibilitatea de a avea contacte sociale spontane şi regulate, la dreptul de a se simţii şi a fi percepute ca făcând parte dintr-un context social.

-         Normalizarea societală se referă la nivelul util, productiv, în cadrul diferitelor organizaţii şi asociaţii, având responsabilităţi, influienţă şi beneficiind de încredere. (ap. D. Popovici, 1999)

6.     Integrarea semnifică faptul că relaţiile dintre indivizi sunt bazate pe o recunoaştere a integrităţii lor, a valorilor şi drepturilor comune ce le posedă. Adică nu sunt priviţi exclusiv prin prisma deficienţelor dintre ei şi normali, atitudine ce duce la segregare şi handicapare, ci este necesară o atitudine, o privire asupra întregii personalităţi ce posedă şi calităţi şi posibilităţi compensatorii ce le pot oferi posibilitatea ducerii unei vieţi cât mai apropiată de cea a normalilor şi în interiorul comunităţii normalilor, dacă beneficiază de servicii şi facilităţi speciale.

B. Nirje spunea că “integrarea înseamnă să ţi se permită să fi capabil să fii tu însuţi printre ceilalţi”. Integrarea se referă la relaţiile dintre individ şi societate.

         În învăţământ, integrarea se referă la asigurarea serviciilor de educaţie specială în cadrul şcolilor obişnuite.

Alegerea dintre mai multe alternative de integrare posibile va ţine seama exclusiv de dorinţele şi nevoile celor implicaţi şi nu se va rezuma la o decizie arbitrară şi dureroasă de ordin administrativ.

7.     “Educaţia integrată este o replică a sistemului de învăţământ clasic, bazat pe instituţiile tradiţionale, incapabile să satisfacă, prin modul de organizare şi alte caracteristici, nevoile educaţionale ale tuturor copiilor cu CES (…). S-a impus ca necesitate abandonarea practicii izolării elevilor cu dizabilităţi în instituţii segregate , care formează indivizi insuficient adaptaţi pentru a face faţă exigenţelor societăţii.” (D. Popovici, 1999)

La baza constituirii acestei forme de educaţie, care funcţionează peste tot în lumea occidentală şi S.U.A., stau:

-         respectarea “Drepturilor fundamentale ale copilului”;

-         principiul “educaţiei pentru toţi copiii” prin crearea de “şcoli incluzivive;

-         principiul “integrării” şi “normalizării”;

-         principiul “individualizării educaţiei” şi “egalizarării şanselor de acces la educaţie a tuturor copiilor” indiferent de CES, etc.;

8.     “Incluziunea - după S.J. Pijl, 1969 - se referă la faptul că oricine, indiferent de deficienţa sa sau de deficienţele pe care le întâmpină în învăţare, trebuie tratat ca un membru al societăţii, iar diversele servicii speciale de care are nevoie trebuiesc furnizate în cadrul serviciilor sociale, educaţionale, medicale şi celelalte servicii puse la dispoziţia tuturor membrilor comunităţii.” (D. Popovici, 1999)

9.     Incapacitate (dizabilitate) desemnează un număr de limitări funcţionale cauzate de deficienţe intelectuale, fizice, senzoriale, de condiţii de sănătate ori de mediu. Limitările pot fi parţiale sau totale şi care nu permit ca o activitate să fie îndeplinită în limitele considerate normale pentru o fiinţă umană.

10.            Reabilitarea se referă la un proces destinat, să dea posibilitatea persoanelor cu deficienţă să ajungă la niveluri funcţionale fizice, psihice şi sociale corespunzătoare, furnizându-le acestora instrumentele cu ajutorul cărora îşi pot schimba viaţa în direcţia obţinerii unui grad mai mare de independenţă.

11.            Recuperare, termen uzitat în România, are în esenţă o semnificaţie echivalentă cu cel de reabilitare, având însă o încărcătură mai puternică medicală şi socială.

12.            Există tendinţa de a utiliza în cuplu noţiunile de abilitare – reabilitare, prima referindu-se la acele funcţii care nu mai pot fi recuperate. În schimb prin mecanisme de compensare se pot forma abilităţi, capacităţi  bazale pentru integrarea socială şi profesională.

13.            Conceptul de şanse egale, reprezintă rezultatul prin care diferite sisteme ale socităţii şi mediului, precum serviciile, activităţile culturale, informarea şi documentarea, sunt puse la dispoziţia tuturor, în particular a persoanelor cu dizabilităţi.

Termenul de egalizarea şanselor (crearea de şanse egale) este procesul prin care diferitele sisteme sociale şi de mediu (infrastructură, servicii, activităţi informative, documentare) deevin accesibile fiecăruia şi în special persoanelor cu handicap.

14. Termenul servicii de sprijin, se referă la acele servicii care asigură atât independenţă în viaţa de zi cu zi a persoanei cu handicap cât şi exerciatrea drepturilor ei (dispozitive de asistare, servicii de interpretare, asistent personal, servicii de îngrijire comunitară).

15.  Pentru protecţie specială, s-a propus următoarea definiţie:

“Protecţia specială cuprinde totalitatea acţiunilor înterprinse de societate în vederea diminuării sau chiar înlăturării consecinţelor pe care deficienţa cauzatoare de handicap (considerată factor de risc social) o are asupra nivelului de trai a persoanei cu handicap.”

( după “Strategia naţională privind egalizarea şanselor pentru persoane cu handicap în România”, 2000)

         Se doreşte ca termenii de: invalid, irecuperabil, needucabil, inapt/incapabil de muncă să nu mai fie folosiţi în caracterizarea persoanelor cu dizabilităţi, deoarece ei nu reprezintă realitatea şi anulează personalitatea şi capacităţile persoanelor.

A.  

“Drumul” de la maladie la handicap