MODELUL PSIHOEDUCATIONAL IN TERAPIE Sl CONSILIERE

MODELUL PSIHOEDUCAŢIONAL ÎN TERAPIE sl CONSILIERE

Astazi, un numar tot mai mare de psihologi se ocupa de punerea la punct a unor strategii psihologice care sa contribuie la sanatatea mintala a oamenilor, sa îmbunatateasca ceea ce numim calitatea vietii umane. Se pun la punct tot mai multe programe de sanatate mintala, accentul deplasându-se de la psihoterapie la consilierea psihologica.

Lavson (1984) arata ca aceasta orientare este ilustrata de un vechi proverb chinez: "Daca dai unui om un peste, îi asiguri o masa, daca-l înveti sa pescuiasca el va putea sa-si procure hrana pentru tot restul vietii.

Acest proverb reprezinta esenta programelor care presupun învatarea unor deprinderi de a face fata 10510r176k problemelor vietii. Aceste deprinderi îi ajuta pe oameni sa-si conduca mai bine propria viati si sa-i ajute pe ceilalti mai eficient.

In 1964, Hobbs vorbea de cea de-a treia revolutie în domeniul sanatatii mintale, revolutie caracterizata prin deplasarea accent de la problemele clinice spre cele legate de sanatatea mintala si educarea populatiei în aceasta directie, de la strategiile reparatorii (psihoterapie, chimioterapie), spre cele preventive, menite sa-i înarmeze pe oameni cu deprinderi care sa le garanteze sanatatea psihica si abilitatea de a face fata 10510r176k stresului.

Programele de formare a deprinderilor de sanatate mintala variaza de la simple casete audio si video, manuale si instructiuni referitoare la relatiile interpersonale, la cultura empatiei, la rezolvarea unor probleme personale.

Astfel, principiile psihologice se transforma în deprinderi de viata de a face fata 10510r176k stresului, care se pot învata. Învatarea acestor deprinderi de viata a constituit subiectul unor numeroase programe de cercetare în S.U.A. si Canada.

Atentia cercetatorilor fata de acest gen de probleme a aparut dm necesitatea de a gasi solutii la criza morala si alienarea de care sufera multi oameni din societatile de consum.

Rogers vorbeste despre "revolutia linistita" prin care întelege ca tot mai multi oameni au tendinta de a-si lua propriul destin în mâna, de a-si controla corpul si mintea, de a-si rezolva propriile probleme.

32 de experti americani au fost întrebati cum prevad viitorul psihoterapiei. Raspunsul unanim a fost "cresterea interesului si accentului pentru autodeterminare în psihoterapie", ceea ce înseamna cresterea popularitatii metodelor de "automodificare", a grupurilor de autoajutorare, a procedeelor de autoreglare (însusirea unor deprinderi de comunicare, de modificare a comportamentului, de deconditionare biofeedback, relaxare, imaginatie dirijata etc.)

Deci în cadrul acestui demers clientul trebuie sa învete sa stea pe propriile lui picioare si e responsabil de propria însanatosire, iar psihoterapeutul este un fel de profesor care îl învata ce trebuie sa faca pentru a-si dobândi, pastra sau îmbunatati sanatatea mentala.

Dupa datele Institutului National de Sanatate Mintala din S.U.A. 15% (32 milioane) din populatie sufera de tulburari psihice serioase si doar 3% (6,5 milioane de oameni) primesc ajutorai unor cabinete specializate.

In aceste conditii accentul trebuie sa cada pe procedeele de prevenire a bolilor psihice si pe autoreglare. Aceasta orientare este cu atât mai valabila pentru tara noastra unde numarul psihoterapeutilor este si mai limitat.

Miscarea pentru deprinderile psihologice are la baza trei elemente:

1.       Identificarea unor deprinderi de psihoprofilaxie.

2.       Utilizarea unor metode sistematice pentru a-i învata pe subiecti astfel de tehnici.

3.       Punerea la punct a unor programe de psihoprofilaxie.

Facilitatea, accesibilitatea si eficienta deprinderilor psihologice preventive Ie lac accesibile unei largi categorii de clienti si educatori.

în acceptiunea acestei orientari deprinderea psihologica este definita ca o capacitate, o competenta necesara pentru o existenta eficienta. Aceste deprinderi sunt modalitatile comportamentale operationale, repetabile, antrenabile si produc un numar determinat de efecte previzibile.

Kaye (1979) extinde termenul de deprindere psihologica la sfera personalitatii afirmând ca într-o anumita masura noi învatam diferite deprinderi de a ne comporta corespunzator cu diferite persoane, pentru a face fata unor situatii sociale diferite pe care le întâlnim în viata, în acelasi timp exista similitudini în comportamentul unei persoane într-o varietate de situatii si în interactiunea cu indivizi diferiti. Astfel, personalitatea poate fi privita ca reprezentând aceasta modalitate de a transfera aceste deprinderi de comportament din cadrul structurilor sociale unde s-au format (familie, scoala) la noi situatii sociale.

A însusi o deprindere noua, care poate fi cea de a asculta activ, de a dansa, de a administra banii, de autoformare sau de concentrare asupra unor experiente psihice, implica însusirea unor subsisteme, care, organizate ierarhic, formeaza deprinderea de viata.

Cu trecerea timpului si odata cu exersarea, aceste deprinderi comportamentale capata un caracter tot mai automatizat, permitând persoanei sa-si concentreze atentia asupra unor strategii de nivel superior pentru autorealizare.

Clientii îsi însusesc deprinderile de a face fata 10510r176k situatiilor psihosociale (psvchosocial coping skills) iar terapeutii - deprinderi de ajutorare interpersonala (interpersonal helping skills).

Deprinderile de a face fata situatiilor psihosociale

Egan, Adkin si Gazda (cit. Larson, 1984) au pus la punct un repertoriu larg de educare a asa-numitelor "deprinderi de viata" (life skills), învatarea lor constituie atât o forma de psihoterapie, cât si un model de psihoprofilaxie. Problemele de viata cum ar fi rezolvarea unor sarcini, a unor crize existentiale, aprofundarea relatiilor interumane etc. sunt conceptualizate sub forma unor modele comportamentale ce pot fi învatate, ca de pilda deprinderea de a gospodari banii, de a planifica activitatea, de ascultare activa a partenerului, de conversatie, de autoafirmare, de concentrare a atentiei asupra datelor experientei, de relaxare, de a gasi un loc de munca, de rezolvare a unor probleme de viata, de a solutiona conflicte etc.

Deprinderile de ajutor interpersonal:

Aceste programe sunt destinate terapeutilor si altor categorii de persoane care doresc sa ajute oamenii pentru a le creste propria eficienta în calitate de sustinatori ai celorlalti. Ele cuprind, de pilda. deprinderi de sfatuire, de raspuns activ, de interpretare a celor spuse de pacient, deprinderi de interogare, de tacere, de acordare a unei atitudini încarcate de caldura afectiva. Acestea nu sunt altceva decât "ingrediente" ale psihoterapiei.

Metodele de antrenare a acestor deprinderi psihologice de viata au la baza modele oferite de teoria învatarii cât si de psihologia clinica. Ele se caracterizeaza prin:

1.       Participarea activa a clientului sau a celui care este instruit (psiholog, profesor, asistenta medicala) în procesul învatarii.

2.       Presupun acordarea unei atentii deosebite conceptualizarii si formalizarii unor comportamente specifice (interioare si exterioare) stapânirii si fixarii acestor comportamente.

3.       Programele se bazeaza pe respectarea principiilor învatarii: modelare, observare, discriminare, întarire si generalizare etc.

4.       Fiecare  program  cuprinde  clemente  didactice  si  elemente experientiale.

5.       Programele sunt bine structurate.

6.       Obiectivele sunt clare si precise.

7.       Programele sunt înregistrate riguros si se transmit sub forma de feed-back-uri.

În cadrul acestei orientari psihoterapeutul devine mai mult un profesor decât un medic, problemele clientului fiind abordate mai degraba ca niste comportamente dezadaptative decât ca simptome (orientare behaviorista), pacientii fiind considerati capabili sa-si directioneze propriul proces de învatare si nu sa primeasca în mod pasiv tratamentul.

De fapt, înca cu mult timp în urma, psihoterapeutii (mai ales cei de orientare comportamentalista) au considerat psihoterapia ca pe un proces de învatare (învatarea afectiva, cognitiva, conditionare operanta, identificarea, modelarea, luarea deciziilor sunt procese ce se includ în multe sisteme de psihoterapie) (Korchin si Sands, 1982).

Aceasta considerare a terapeutului ca profesor si a pacientului ca discipol   reprezinta   "modelul   psihoeducational"   în   psihoterapie. Astfel,   secventa   anormalitate   (boala   psihica)  →   diagnoza  → prescriere → terapie → vindecare, devine:

Insatisfactia sau →           stabilirea                                → însusirea unor   → satisfactie     sau

ambitia                         unor scopuri                               deprinderi de                  atingerea

clientului                                                                              viata                        scopului

Dupa Guerney et al. (1971), psihologul clinician care urmeaza un model educational nu se ocupa de tratarea nevrozelor sau simptomelor, ci de învatarea clientului cum sa-si modifice atitudinile fata de sine si fata de ceilalti si cum sa dobândeasca

Se porneste de la premisa ca fiecare subiect (pacient) are în el însusi o serie de disponibilitati latente, iar psihoterapeutul trebuie sa fie suficient de abil pentru a-l ajuta sa aduca la lumina aceste disponibilitati, înlaturând obstacolele care stau în calea autorealizarii persoanei.

Sarcina terapeutului se deplaseaza de la interpretari de simptome, reflectii, suport, la învatarea pacientului sa dezvolte un comportament dezirabil. Modelul psihoeducational în psihoterapie considera ca pacientului îi lipseste ceva ce poate sa i se ofere acestuia prin intermediul unui program de antrenament. Ceea ce lipseste pacientului sunt competentele de a face fata 10510r176k dificultatilor vietii.

O alta caracteristica a modelului psihoeducational consta în aceea ca privind problemele pacientului mai curând ca deficite de competenta decât ca simptome, se stimuleaza participarea activa a pacientului la rezolvarea propriilor sale probleme.

Considerarea problemelor ca fiind semne de boala psihica îl face pe client sa se simta mai putin în stare sa-si rezolve dificultatile, sa se ajute singur (Danish si Smyer, 1981}.

Abordând problemele clientului ca deprinderi deficitare si dându-i acestuia instrumentul de a corecta respectivele deficite, psiho-educatorul îl ajuta sa-si ia raspunderea propriului tratament si prin extindere a propriei sale vieti. De pilda, un client care a învatat niste strategii de rezolvare a unor probleme de viata devine mai capabil sa rezolve problemele proprii aparute în diverse situatii decât un client care a rezolvat o singura problema cu un psihoterapeut.

Cheia succesului acestei abordari psihoterapeutice educationale consta în aceea ca se acorda respect clientului, capacitatii acestuia de a-si propune scopuri si de a le atinge.

Unele din programele de însusire a deprinderilor psihologice de viata pot fi însusite si de alte persoane decât psihoterapeuti specializati: profesori, parinti, asistente sociale etc.

Abordarea psihoprofilactica este ilustrata si de urmatoarea povestire (Egan, 1984):

Un om mergea pe malul unui râu. La ил moment dat el observa ca un om se îneaca; sare, îl scoate si-i salveaza viata. El merge ce merge, vede cum alt om e pe cale sa se înece si îl scapa si pe acesta. Mergând mai departe, cineva de pe mal îi striga: "Hei, unde mergi? Nu vezi ca mai este un om care se îneaca?" La aceasta, omul nostru raspunde: "Merg sus spre izvoare sa vad cine îi arunca pe acesti oameni în apa!"

Prevenirea trebuie sa devina obiectivul major al eforturilor serviciilor de .sanatate mintala si învatarea deprinderilor psihologice de a face fata vietii reprezinta un marc pas înainte (Albee, 1982).

Clack (1975) scria ca aceasta abordare tinde sa întareasca autodeterminarea individului. Daca oamenii pot fi învatati sa ia decizii în mod independent, sa se bazeze în primul rând pe ci însisi, ne vom îndrepta spre ceea ce putem numi o societate psihosuficienta.

Pentru a ilustra orientarea psihoeducationala în psihoterapie vom prezenta antrenamentul deprinderilor multiple al lui Gazda (1984).

Conform acestui model, odata ce deficientele, cat si deprinderile care trebuie sa stea la baza depasirii lor sunt identificate, clientul intra într-unul sau mai multe grupuri în care aceste deprinderi de a face fata 10510r176k stresului sunt învatate. Obiectivele diferitelor grupuri de antrenament sunt foarte diferite, ca de pilda: dezvoltarea deprinderilor de comunicare interpersonala, de mentinere a formei fizice, de pastrare a sanatatii, deprinderi de stabilire a unor obiective si scopuri de viata, deprinderi de alegerea partenerului, de stabilire a unor relatii corespunzatoare în familie etc.

De regula, persoanele care se adreseaza unor cabinete sau spitale de psihiatrie sunt rareori deficitare doar într-un singur domeniu al vietii, acestora lipsindu-le deprinderi corecte de viata în multe domenii.

Programul de antrenare a deprinderilor multiple a fost pus la punct în cadrul departamentului de psihiatrie al Centrului Medical al Veteranilor din Augusta, Georgia (S.U.A.).

Singurul criteriu dupa care sunt eliminati pacientii este prezenta unor afectiuni organice severe cât si absenta contactului cu realitatea (schizofrenii deliranti, de pilda).

în prima etapa pacientii sunt supusi unor programe de testare pentru a se stabili ce tipuri de programe le sunt indicate, în cadrul interviului, pacientii simt încurajati sa vorbeasca despre problemele lor si apoi li se prezinta diverse programe de antrenament, ei fiind solicitati sa-si asume în mod activ responsabilitatea pentru alegerea unui program sau a altuia.

Grupurile de antrenare a deprinderilor de viata sunt urmatoarele:

1. Dezvoltarea deprinderilor de comunicare interpersonala.

2. Forma fizica. Mentinerea unei bune stari de sanatate.

3. Deprinderi de stabilire a unor scopuri în viata.

4. Deprinderi de a rezolva problemele de viata.

5. Grup de sfat vocational.

6. Grup pentru formarea unor deprinderi de loisir.

În cadrul fiecarui grup tematic se pot face diverse optiuni ca de pilda învatarea relaxarii ca o subcomponenta a grupului pentru mentinerea formei fizice, sau antrenamentul autoasertiv ca o subcomponenta a programului referitor la dezvoltarea deprinderilor de comunicare.

Fiecare program de dezvoltare a deprinderilor de viata dureaza aproximativ doua ore pe zi, timp de 4-5 zile pe saptamâna.

Programul în totalitate dureaza 2-3 saptamâni pe parcursul carora se realizeaza frecvente evaluari ale progresului obtinut, pe baza unor chestionare si scale de autoapreciere a starii.

în elaborarea sistemului sau psihoterapeutic si formativ, autorul a fost influentat de ideile lui Erick Erikson (1950; 1953), J. Havighurst (1953; 1992) si Super (1963). Acesti autori sunt de parere ca dezvoltarea normala se desfasoara de la simplu la complex, ea fiind logica, ordonata, previzibila la diferite nivele de vârsta. Progresul de la o etapa de dezvoltare la alta a subiectului depinde de gradul de stapânire a unor sarcini specifice respectivului nivel de dezvoltare. Pornind de la aceste studii, lui Gazda (1984) i-a venit ideea sa puna în evidenta si sa sintetizeze deprinderile de viata corespunzatoare nivelului de dezvoltare al unui individ normal. Autorul este de parere ca masurile de psihoprofilaxie au efecte mai bune daca deficientele gasite la nivelul deprinderilor de viata pot fi formulate cu precizie. Aceste deprinderi de a face fata 10510r176k vietii se refera la aspectele psihosociale si vocationale, la parametrii dezvoltarii fizice si sexuale, la gradul de dezvoltare cognitiva, la nivelul de maturizare al conduitei morale, cât si la dezvoltarea psihoafectiva si la maturizarea ego-ului. Din analiza acestor directii de dezvoltare a personalitatii pot fi extrase asa-zisele deprinderi de viata, care sunt direct legate de îndeplinirea cu succes a diverselor sarcini corespunzatoare vârstei si stadiului de dezvoltare în care se afla individul. Esecul în asimilarea unor deprinderi de viata corespunzatoare unui anumit nivel de evolutie poate genera "paternuri" comportamentale dezadaptative care se pot transforma în simptome.

La început Gazda (1984) a lucrat doar cu unele programe de dezvoltare a deprinderilor de comunicare, el convingându-se treptat ca subiectii aflati în impas trebuie abordati din mai multe directii, deoarece rareori o persoana are lacune în ceea ce priveste deprinderile de viata doar într-un singur domeniu al existentei. Asa s-a nascut modelul "antrenament de dezvoltare a deprinderilor multiple".

Oamenii ating nivelul optim de functionare atunci când stapânesc la nivel operational deprinderile fundamentale de a face fata 10510r176k cerintelor vietii. Nevrozele si tulburarile functionale apar datorita deficitului dezvoltarii unor asemenea deprinderi. De regula, subiectii sunt capabili sa identifice, sub îndrumarea psihoterapeutului, zona în care deprinderile lor de viata sunt deficitare.

Deprinderile de viata corecte se pot învata usor în cadrul unor grupe mici de lucru - cu 6 pâna la 12 cursanti - procesul având ca baza teoretica un eclectism de tip empiric, în cadrul acestor grupuri subiectii exerseaza, sub forma jocului de rol, noi comportamente si primesc informatii de tip feed-back de la ceilalti participanti. Se dau, de asemenea, sarcini pentru acasa, în sedinta urmatoare subiectii relatând ce au facut.

Etapele învatarii unei deprinderi de comportament sunt urmatoarele (Gazda, 1984):

Etapa I - Antrenarea deprinderilor de viata specifice:

1. Prezentarea de tip didactic a motivelor care stau la baza unui comportament corect. Descrierea comportamentului respectiv.

2. Modelarea sau demonstrarea comportamentului sau raspunsului care se asteapta de la subiect. Se arata cum se procedeaza.

3. Practicarea de catre cursanti a deprinderii respective.

4. Aplicatii ale noii deprinderi la viata cotidiana (tema pentru acasa).

5. Autoevaluarea si evaluarea de catre membrii grupului a deprinderii nou formate - faza de feed-back.

6. Cursantii se asista unii pe altii în exersarea deprinderii de viata.

Etapa a Il-a - Asumarea rolului de coterapeut împreuna cu un terapeut cu experienta (o pot face membrii echipei medicale, dar si cursanti care au parcurs toate etapele).

Etapa a III-a - Antrenarea unor grupuri cu supervizarea unui expert.

Etapa a IV-a - Asumarea rolului de terapeut independent.

Etapele II-IV se refera la progresul unui subiect de la statutul de cursant la cel de antrenor-terapeut.

Aceasta abordare psihoterapeutica este foarte bine exprimata de Brown (1980) care spunea ca multe probleme pe care le consideram ca facând parte din sfera comportamentului anormal sau a "tulburarilor emotionale" pot fi privite ca fiind comportamente ineficiente cu consecintele lor, când subiectul nu este capabil sa rezolve anumite situatii de viata si în încercarile sale nereusite de a le rezolva se produc efecte nefavorabile care au drept consecinta anxietatea, depresia si aparitia unor probleme.

O abordare terapeutica asemanatoare gasim în sistemul lui Lazarus (1975) denumit "Terapie comportamentala multimodala", pe care autorul sau o defineste ca pe un proces sistematic de rezolvare de probleme "care are drept obiectiv examinarea si, daca este necesar, remedierea unor raspunsuri dezadaptative vizând sase directii separate, dar aflate în interactiune: comportamentul, viata afectiva, sensibilitatea, imaginatia, cognitia si domeniul relatiilor interpersonale."

Modelul oferit de Gazda este nu numai psihoterapeutic, ci si preventiv, elemente ale acestuia putând fi aplicate în scop psihoprofilactic în cadrul unor programe educationale scolare.

Orientarea psihoeducationala în formarea terapeutilor si consilierilor

Ilustrativ este modelul "dezvoltarii resurselor umane" care a fost conceput de Carkhuff la începutul anilor '60, el fiind apoi introdus în majoritatea programelor de dezvoltare a deprinderilor de a-i ajuta pe altii, a deprinderilor de a deveni educatori si terapeuti eficienti (Cash, I984).

Alte programe sistematice de dezvoltare a relatiilor interumane apartin lui Truanx si Carkhuff (1967).

Autorii acestora si-au pus problema care ar fi aspectele relatiei interpersonale pacient - psihoterapeut care sa conduca în mod efectiv la modificari semnificative ale comportamentului.

Carkhuff si Truax (1967) s-au oprit mai ales asupra aspectelor esentiale ale relatiei de ajutorare a celuilalt, subliniate de Rogers si anume întelegerea empatica, abordarea pozitiva neconditionata a pacientului si autenticitatea relatiei cu acesta. Cercetarile ulterioare au adaugat la aceste conditii si concretitudinea, oportunitatea si caracterul direct al relatiei psihoterapeutice (Carkhuff, 1969 a; 1969 b). Cu timpul în programele de formare a psihoterapeutilor a fost inclusa si abilitatea de a rezolva probleme de viata.

în anul 1974 programul de dezvoltare a relatiilor interpersonale pacient - psihoterapeut a fost pus la punct sub aspectul conceptual si este prezentat schematic astfel:

Acest model a adus o contributie însemnata la demitizarea psihoterapiei si a figurii legendare a psihoterapeutului. Definirea operationala si formalizarea însusirii deprinderilor de a ajuta pe altii îi înarmeaza pe cei care doresc sa ajute cu o strategie cognitiva care poate fi utilizata în cadrul relatiei interpersonale pacient - terapeut.

Un alt avantaj al modelului de dezvoltare a resurselor umane consta în aceea ca permite unor psihoterapeuti de orientari diferite sasi plaseze metodele personale de a ajuta în cadrul modelului descris mai sus.

Programul propriu-zis de formare a deprinderilor de a ajuta pe altii cuprinde 45 de ore în cadrul carora se predau si se exerseaza asa-numitele (helping-skills).