Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza



























MOTIVATIA

Psihologie











ALTE DOCUMENTE

Impactul evaluarii asupra motivatiei în învatare
PERIOADA ADOLESCENŢEI Caracteristici generale ale evolutiei adolescentului
Testul Eysenck
Memoria
SUBCONsTIENTUL sI MIRACOLELE SOMNULUI
Atributele psihosociale ale personalitatii: statutul si rolul persoanei
Somnul creativ
SINELE CA INSTRUMENT SI SCOP AL EDUCATIEI
Bateria de Teste Psihologice de Aptitudini Cognitive (BTPAC)
Cauze ale esecului scolar




MOTIVAŢIA

1. Natura motivelor

Pâna acum am studiat procesele cognitive, cele care ne furnizeaza informatii despre mediul ambiant. în vederea adaptarii, omul reactioneaza în functie de aceste informatii. Totusi, conduita umana nu se poate explica numai prin cunoasterea situatiei, asa cum spera J. Watson când a pretins sa studiem doar stimulii si reactiile (S-R). Nu e posibila o astfel de psihologie, fiindca la aceiasi stimuli, în exact aceeasi situatie, doua persoane pot reactiona în mod cu totul diferit. La un meci de fotbal, când se marcheaza un gol, partizanii echipei respective sunt în culmea entuziasmului, pe când sustinatorii echipei adverse sunt în pragul disperarii. Interesul, motivul principal este acela care determina modul de reactie al persoanei - nu doar situatia, încât formula sintetizând determinismul psihologic este R=f(S,P), în care R este reactia, S - stimulul, iar P este persoana, privita în special din punctul de vedere al motivatiei.

Motivul este acel fenomen psihic ce are un rol esential în declansarea, orientarea si modificarea conduitei, iar motivatia e constituita din ansamblul motivelor, mai bine zis din structurarea tuturor motivelor, întrucât ele nu sunt pe acelasi plan.

Un motiv este o cauza principala a unui comportament. Nu orice cauza este un motiv. O detunatura puternica ne face sa tresarim, ea este cauza reactiei noastre, dar nu spunem ca ar fi "motivul" tresaririi. Motivul este o cauza interna a conduitei noastre.

La baza motivatiei ar sta un principiu din biologie, cel al homeostaziei, potrivit caruia organismele tind sa-si mentina aceeasi stare, un anume echilibru constant, cu toate modificarile mediului. Când echilibrul este perturbat, atunci fiinta vie reactioneaza în vederea restabilirii lui. Dezechilibrele se traduc pe planul psihic prin aparitia unei trebuinte : nevoia de hrana, de apa, de caldura etc. Trebuinta este tocmai o traire a unei stari de dezechilibru, provocata, de obicei, de o lipsa. Dar nu tot ceea ce retinem ca o necesitate are o cauza nativa. Sunt multe trebuinte formate în cursul existentei: nevoia de a fuma, de a vedea un film, dorinta de a te plimba cu automobilul (dorinta fiind o trebuinta constienta de obiectul ei) etc. Toate acestea se formeaza, fiind produsul experientei, al civilizatiei care, satisfacând unele nevoi, creeaza si altele noi.

Nici ipoteza conform careia motivele si-ar avea sursa într-un deficit nu se verifica în toate cazurile. De exemplu, soarecii, fara sa fie flamânzi, se plimba si examineaza un labirint gol, activitate ce le poate înlesni învatarea caii de urmat când se introduce hrana în acel aparat. Apoi cimpanzeii, daca le punem în cusca un zavor mai complicat, nu se lasa pâna nu-1 demonteaza în bucati. Montându-1 din nou si repunându-1 la îndemâna lor, sunt în stare sa-1 descompuna de nenumarate ori. în ambele cazuri e vorba de curiozitate, iar în al doilea intervine si impulsul spre manipulare - dar acestea nu provin din nici un deficit.

Charlotte Biihler, studiind copii foarte mici (din primii ani de viata), a constatat la ei, pe lânga motive în relatie cu foamea, setea, nevoia de ocrotire, si un activism fara

MOTIVAŢIA

199

radacini "homeostatice" : a) tendinta de a cunoaste, de a explora mediul înconjurator; b) impulsul spre manipularea obiectelor si chiar c) tendinta care ar urmari "influentarea creatoare a mediului", încercarea de a transforma ceea ce întâlneste în jur. Astfel, înca din copilarie, se vadeste tendinta de dominare a mediului, atât de caracteristica speciei umane. Ea este însa efectul unui surplus de energie, nu al unui deficit. Studiile encefalografice arata prezenta unei activitati electrice a creierului chiar si în somnul lent. Exista energie nervoasa ce cauta sa se declanseze.

Evident apare acest fenomen în nuvela lui N. Gogol, Taras Bulba, unde eroul este conducator al unei osti de cazaci (inamici înversunati ai tatarilor, a caror expansiune spre vestul Europei au împiedicat-o). Era pace si Taras Bulba se plictisea; organiza vânatori, facea exercitii militare, dar acestea nu-1 satisfaceau, dorea o înfruntare militara autentica. si atunci, aduna comandantii militari ca sa planuiasca o diversiune, pentru a-i asmuti pe tatari. Apare clara nevoia de tensiune si de actiune violenta, cu mare consum de energie.

Aceasta trebuinta de excitatie, de activitate a reiesit din experientele efectuate înainte de a se lansa în spatiu cosmonautii. Se urmareau efectele unei privari totale de stimulari, situatie ce s-ar putea întâlni în zborul din cosmos. Subiectul era îmbracat într-un costum de scafandru, izolat fonic si cufundat în apa la o temperatura aleasa în asa fel, încât sa nu resimta nici cald, nici rece, iar senzatiile tactile nu aveau cum sa se produca (exceptându-le pe cele discrete si uniforme provocate de îmbracaminte). Având ochii acoperiti si atractia gravitatii fiind anihilata de presiunea apei, privarea senzoriala devenea aproape totala. Or, s-a constatat ca persoana respectiva era foarte incomodata si începea sa aiba halucinatii penibile. Subiectii preferau sa fie expusi la solicitari care cereau mari eforturi, decât sa repete situatia de privare senzoriala, încât lipsa senzatiilor, a oricarei surse de tensiune este în contradictie cu starea psihica normala si provoaca tulburari. De altfel, sunt multe ocupatii de "timp liber" în care oamenii cauta sa-si cheltuiasca resursele energetice excedentare (de exemplu, alpinismul). Desigur, declansarea unei actiuni este în functie de cunoa&# 16316g615q 351;terea unei situatii. Dar e o mare greseala sa afirmi, asa cum fac unii psihologi cognitivisti, ca reactiile noastre, comportamentul sunt o functie a proceselor cognitive. Acestea, daca nu exista o tensiune, un impuls corespunzator, nu pot cauza nici o miscare. Dimpotriva, cel putin la copii, apar miscari impulsive, fara nici o legatura cu procesele cognitive.

2. Moduri si varietati de motive

Trebuinta traduce o stare de dezechilibru. Ea da nastere la tendinte (unii prefera termenul sinonim de "impuls") care constau într-o pornire catre miscare, catre o actiune. Se poate spune chiar ca tendinta este un început de miscare, fiindca miograful arata prezenta unei slabe excitatii musculare, când ea apare. în fapt, tendinta, daca nu întâmpina un obstacol, declanseaza una sau mai multe miscari. Dar, în acelasi moment, apar mai multe tendinte. Când sunt contrare, ele se inhiba si actiunea nu are loc (un copil ar întinde mâna dupa un obiect interzis de parinti, dar constiinta pedepsei declanseaza un impuls mai puternic si fapta nepermisa nu are loc). în domeniul vietii psihice, cauzele principale sunt finale, vizeaza anumite scopuri. Acestea pot sa fie sau nu constiente. Când trebuinta este constienta, vorbim de dorinta. Tendinta constienta de scopul ei este denumita "intentie". Dar între scopul urmarit constient si cel real, care poate fi inconstient, sunt uneori mari deosebiri. Mama vitrega care refuza sa-i cumpere rochii noi fiicei sotului sau, spune la toata

200

PSIHOLOGIE GENERALA

lumea (si chiar crede) ca se împotriveste, fiindca nu vrea ca aceasta sa ajunga o fiinta cocheta, adevaratul motiv fiind însa antipatia ei puternica fata de fetita respectiva.

în viata noastra cotidiana, nu ne punem tot timpul probleme referitoare la motivatia celor din jur. Când conduita este una comuna, obisnuita, nimeni nu se gândeste la motivatie (Peters, P., pp. 32-33): N vine în fiecare zi la serviciu, îsi întocmeste lucrarile ce-i revin, apoi pleaca acasa. Nu se pune întrebarea de ce o face. Motivul general este acela de a-si asigura un mijloc de existenta, se mai adauga poate si constiinta unei obligatii fata de familie, supunerea la reguli respectate de toti cei din jur s.a. Ne punem întrebari referitoare la motivatie atunci când apar comportamente mai putin obisnuite : N vine de obicei cu tramvaiul; azi a venit cu un taxi si îmbracat ca pentru o ceremonie solemna. De ce ?

Uneori motivatia se contopeste cu însasi actiunea la care ea da nastere; când cineva citeste o carte pentru placerea pe care i-o procura sau exploreaza o pestera pentru a-si satisface curiozitatea, vorbim de motivatie intrinseca. Daca însa actiunea desfasurata reprezinta doar un mijloc pentru realizarea unui scop, atunci motivatia ei este extrinseca (elevul care învata ca sa faca placere mamei sale, desi materia respectiva îi displace). în anumite conditii, o motivatie extrinseca poate da nastere uneia intrinseci.

Când se încearca însa o clasificare detaliata a motivelor, apar dificultati foarte mari, fiindca în cursul dezvoltarii societatii, o data cu perfectionarea uneltelor si cu ameliorarea conditiilor de trai, trebuintele si tendintele s-au diversificat, s-au înmultit considerabil. Astfel a aparut si o problema de natura filosofica : oare civilizatia e în avantajul individului, daca ea multiplica trebuintele? înca din antichitate, Diogene, care dormea într-un butoi, considera inutile si daunatoare mijloacele de sporire a confortului. Asistând la nenumaratele pretentii ce le poate ridica un tânar care se naste din parinti bogati, te poti întreba daca pozitia filosofului grec n-ar fi totusi justa. însa înmultirea trebuintelor se produce în conditiile în care satisfacerea celor vitale se face astazi mult mai facil decât în mileniile trecute - încât problema e mai complexa decât poate parea.

Pentru psiholog, nu numai numarul mare de trebuinte creeaza probleme, ci si complexitatea modului lor de satisfacere. La începutul secolului, McDougall, pentru a explica diferite conduite, a sustinut existenta a numeroase instincte. Sub influenta sa a aparut o adevarata moda de a explica fiecare conduita printr-un instinct, prin ereditate. în 1924, un psiholog a examinat 100 de lucrari psihologice publicate în acei ani si a gasit 14.046 actiuni umane justificate prin instincte, prin impulsuri ereditare specifice. Aproape fiecare actiune era explicata printr-o tendinta aparte. Era o abandonare a stiintei, a încercarii de a explica fenomenele. Situatia se poate întelege si prin faptul ca în orice activitate orientata spre un scop, se observa mai multe aspecte, mai multe momente si nu este usor sa stabilesti care este cel esential, dominându-le si influentându-le pe celelalte.

Sa luam exemplul instinctului sexual, cu certitudine înnascut, dar care implica mai multe momente, mai multe aspecte : tendinta de a intra în vorba cu o persoana de sex contrar, tendinta de comportament amabil, curtenitor, impulsul de a privi nuditati, miscari de apropiere, de proprie dezgolire (exhibitionism), impulsul de unire fizica si de miscari corespunzatoare. Care dintre ele este cel esential? Probabil ultimul mentionat. Celelalte deriva din interferenta acestuia cu situatiile si interdictiile sociale, sunt adaptari ale directiei instinctive în raport cu comportamentul civilizat, învatat. A vedea însa în fiecare actiune un instinct aparte înseamna a nega orice rol al învatarii, al progresului si al complicarii conduitei umane. Asa cum schema constituie

MOTIVAŢIA

201

o structura permitând o adaptare la conditii similare, tot asa unele tendinte intense se pot diversifica, dând nastere unui comportament plastic, adaptat conditiilor reale din exterior.

încât sunt legitime încercarile de a grupa principalele motive în câteva directii fundamentale. Aceasta a fost preocuparea unui eminent filosof german, din prima jumatate a secolului nostru, si anume Eduard Spranger. El a descris ceea ce e denumit de el Lebensformen - forme de existenta, subliniind motivatiile dominante ce se pot constata, purificând oarecum structurile individuale. Ar fi, dupa Spranger, sase forme fundamentale: a) tipul teoretic, preocupat de cunoasterea adevarului, de studii stiintifice sau filosofice ; b) tipul economic, avid de bani, de bogatie ; c) tipul estetic ce îsi închina viata frumosului din natura si arta; d) tipul social, prietenos, sociabil, preocupat de soarta celor multi, de opere caritabile; e) omul politic, dornic de putere, de a domina pe ceilalti; f) omul religios, orientat catre absolut, catre ceea ce depaseste posibilitatile cunoasterii umane. Aceasta clasificare a avut un mare ecou în psihologia primei jumatati a secolului, ba chiar si dupa cel de-al doilea razboi mondial, când G. Allport (împreuna cu P. Vernon si G. Lindzey) a elaborat un chestionar prin care se urmareste stabilirea ponderii celor 6 valori (aspiratii fundamentale) la o persoana. El a obtinut rezultate multumitoare, dar a observat ca tipologia lui Spranger "se aplica cel mai bine la oamenii care au un nivel destul de înalt de educatie si experienta" si ca se neglijeaza "valorile pur senzuale" (Allport, G., p. 453). Deci aceasta clasificare se vadeste a fi incompleta.

Mai cuprinzatoare este cea întocmita de H. Thomae, care vorbeste de "tematicile existentei", preocupari fundamentale, în spatele carora stau motive stabile. Sunt descrise tot sase domenii, dar în cadrul unora sunt indicate mai multe preocupari. Astfel:

a)   tematica reglativa cuprinde domeniul trebuintelor vitale : de hrana, apa, caldura, adica nevoile de ordin material, care în lumea civilizata depind de bani. Dar sunt incluse aici tematica erotica si frica, preocuparea pentru propria securitate. Credem ca ar trebui adaugate înca doua subteme:   1) agresivitatea - pe care S. Freud o considera un instinct fundamental, ceea ce e discutabil, dar este o motivatie prezenta, de exemplu, în razbunare - si 2) tendinta pastrarii echilibrului sufletesc, mentionata de Charlotte Btihler, A. Maslow s.a. (tentativa de a scapa de o mare tensiune nervoasa provocata de o mare nedreptate ori o nenorocire si care se diminueaza fie printr-un mare efort fizic, fie prin alcool ori, în mod dezastruos, prin droguri).

b)  tematica integrarii sociale, nevoia de societate, de comunicare, colaborare, tendinta de a ajuta pe cei în dificultate.

c)   tendinta spre ridicarea sociala:   ambitia, dorinta de a depasi pe altii, de a-i conduce.

d)  activarea existentei, nevoia unei varietati, fuga de monotonie si plictiseala, dorinta de a calatori, a participa la spectacole, "a te distra", de aventura chiar. Aici ar intra si cautarea tensiunii, prezenta, de pilda, la alpinist.

e)   tematica creativa ori a realizarii de sine: Ea cuprinde nu doar dorinta creatiei pe tarâmul stiintei ori al artei, dar si nevoia de a fi competent, de a sti multe, de a-ti realiza aptitudinile într-un domeniu sau altul (si în sport, desigur).

f)   tematica normativa - referitoare la tendinta supunerii la normele si regulile sociale:   ascultarea de parinti,  efectuarea stagiului militar,  pastrarea convenientelor.

202

PSIHOLOGIE GENERALĂ

Se observa lesne o gama mult mai larga de motive, aspiratii, doua din ele nefigurând deloc în tipurile lui Spranger (activarea existentei si tematica normativa). Aceste motive sunt aproape toate prezente la orice om, dar nu în aceeasi proportie. La fiecare sunt câteva dominante, iar altele apar extrem de rar si fugitiv. Apoi, în orice activitate mai sustinuta, sunt prezente, de obicei, mai multe motive : un student învata cu sârguinta, dorind sa-si realizeze aptitudinile în profesia de medic. Se mai adauga însa si preocuparea pentru un nivel material ridicat si aspiratia de a face parte dintr-o categorie sociala pretuita, de a corespunde asteptarilor parintilor sau logodnicei, de a-i ajuta pe oamenii în suferinta...

Complexitatea motivatiei umane constituie o deosebire majora fata de animalele I superioare. Un alt aspect diferentiator îl constituie distantarea sa de motivatia pur I biologica: gasim interese de ordin moral, estetic si intelectual care pot ocupa un loc   I important în preocuparile omului. Apoi factorul cognitiv are o pondere mult mai mare : aprecierea situatiilor, prevederea, planificarea joaca un rol important. în fine, 1 societatea are o influenta majora: opiniile, atitudinile celor din jur, familia, colegii, conducatorii modeleaza dorintele, aspiratiile noii generatii. Rolul mentalitatii grupului social e foarte vizibil în dialogul relatat de un misionar care discuta (la începutul secolului nostru) cu un indian american:

Misionarul: "Frate, de ce nu mergi într-un oras mare pentru a lucra într-o uzina ? "

Indianul: "si ce va fi daca lucrez ? " - "Ai bani si poti avea multe." - "Ei, si ?" -"Poti ajunge sef, ai multi bani, poti fi chiar director." - "Ei, si ce? " - "Poti ajunge sa ai atât de multi bani, încât sa nu mai ai nevoie sa muncesti! " - "Dar, om cu fata palida, este tocmai ceea ce fac acum! De ce sa-mi fac atâtea griji pentru ca sa ajung la ceea ce fac acum ? Omul alb are în pieptul sau un ocean în miscare, pe când noi ceilalti, indienii, noi privim stelele si visam la ele."

Desi replicile misionarului n-au fost prea adecvate, mentalitatea indianului reiese | clar. Pe el nu-1 interesa deloc confortul, ca sa faca eforturi mari. Acest fel de a vedea constituie unul din factorii care explica de ce indienii au ramas la periferia civilizatiei americane.

în cele ce urmeaza, vom analiza mai amanuntit câteva din motivele principale ale activitatii umane.

3. Foamea si setea

A. a) Foamea si setea sunt trebuinte homeostatice, provenind din deficite materiale înregistrate de organism. Care este mecanismul declansarii foamei? Cele mai evidente semnale ale foamei sunt senzatiile legate de stomac : senzatia de gol si contractiile sale. Introducându-se un balon în stomac, s-au putut înregistra miscarile stomacului gol; ele concorda cu senzatiile neplacute, dureroase de foame. Dar, taindu-se nervii stomacului (la soareci), comportamentul specific foamei totusi a reaparut.

Senzatile înregistrate de mucoasele gurii au si ele un rol: operând esofagul unui câine în asa fel încât hrana sa se scurga în afara, fara sa ajunga în stomac, câinele hranit a dat semne ca s-a saturat. Satietatea apare însa si când hrana este introdusa direct în stomac, fara a trece prin cavitatea bucala. Rolul esential par a-1 avea anumiti centri localizati în hipotalamus; excitarea lor electrica (folosindu-se microelectrozi) provoaca senzatii si un evident comportament de foame. Alaturi de acestia, exista centrii care, fiind excitati, declanseaza impresia si reactiile de satietate (soarecii foarte flamânzi se linistesc si nu mai consuma hrana). Dar în mod natural ce excitanti

MOTIVAŢIA

203

stimuleaza în mod specific acesti centri? Desigur compozitia sângelui, chimismul sau. Probabil combinatia de glucoza, acizi grasi si aminoacizi. Chestiunea nu e însa simpla, fiindca diabeticii, care au exces de glucoza în sânge, sunt mereu flamânzi. Pofta de mâncare poate fi însa trezita si prin anume senzatii olfactive si gustative (de aici rolul aperitivului). O influenta au si obisnuintele: daca servim masa mereu la aceeasi ora, dupa un timp ni se face foame la ora fixa.

Foamea are si un aspect calitativ. în primul an de viata, un copil pus în situatia de a alege între ulei, miere, vin si lapte, prefera laptele. Mai multor copii de vârsta prescolara li s-au pus la îndemâna tot felul de alimente continând hidrati de carbon (fainoase, dulciuri), grasimi, proteine (carne, brânzeturi), fructe si legume. Erau disponibile astfel toate principiile alimentare de baza. Copiii au fost lasati liberi sa manânce ce vor. Initial, toate felurile de mâncare au fost cântarite precis. Dupa câteva zile, cântarind totul si stabilindu-se astfel ce s-a consumat, a rezultat ca proportia de alimente dorite de copii era foarte apropiata de ceea ce stabileste dietetica a fi optimul alimentar pentru bunastarea organismului. Deci poftele noastre corespund calitativ cerintelor trupului. Mecanismul fiziologic este însa necunoscut. Sunt modificari ale mediului intern care influenteaza dorintele alimentare.

Daca raporturile dintre principiile alimentare necesare bunastarii organismului nostru sunt probabil aceleasi pentru întreaga specie umana, gusturile alimentare difera mult de la un popor la altul. Pentru chinezi, laptele de vaca este necomestibil, dar ouale clocite sunt o delicatesa, ceea ce nu se potriveste cu preferintele europenilor. Exista apoi diferente individuale în ce priveste cantitatea (un om de 100 de kilograme va consuma mai mult decât unul care cântareste doar 60), cât si calitatea. si atitudinea fata de bucatele servite de o gazda difera în functie de patura sociala, de educatie: unii considera ca e frumos sa manânci foarte putin si sa faci mofturi, pe când pentru altii e politicos sa manânci cu pofta si sa lauzi cu convingere felurile servite.

Comportamentul de hranire este influentat si de ambianta. Pâna si la soareci s-a observat o dependenta a consumului nu numai de cantitatea alimentelor oferite, ci si de modul de iluminare sau de coloritul recipientelor. Pentru o buna digestie se recomanda: masa la ora fixa, o ambianta placuta, dispozitie vesela si un ritm moderat de alimentare. Familiile care gasesc în dejun un prilej pentru a-si disputa neîntelegerile, membrii lor iritându-se reciproc, îsi favorizeaza bolile de stomac.

b) S-au facut multe cercetari privind efectele privarii de hrana. La animale s-a examinat efectul privarii de mâncare asupra performantelor motorii: sa apese pe o clapa, sa alerge pe un tambur sau sa paseasca într-o zona aflata sub tensiune electrica. Rezultatele indica o crestere a activitatii motorii spontane si a explorarii unui labirint necunoscut. Miscarile sunt mai rapide, se manifesta o mai mare rezistenta la stingere (o încercare reusita o data se repeta foarte mult). în ce priveste influenta foamei asupra învatarii, studiile nu sunt prea concludente. Motivatia intensa pare a grabi gasirea solutiei, dar nu contribuie la memorarea ei.

Un experiment de durata a fost realizat si pe subiecti umani la Minnesota (Weinert, F. în Handbuch, 1965, pp. 490-493), cu consimtamântul a 32 de persoane (detinuti care refuzasera sa participe la cel de-al II-lea razboi mondial) - probabil cu perspectiva unor avantaje. Cercetarea a durat aproape un an (între noiembrie 1944 si octombrie 1945): 12 saptamâni fiind hraniti normal, au fost examinati multilateral, prin probe de motricitate, ale functiilor intelectuale, de inteligenta, de personalitate. 24 de saptamâni le-au fost reduse portiile de hrana de la circa 3500 la 1371 de calorii. I în urma acestor privatiuni, persoanele au slabit cu circa o patrime din greutatea lor

204

PSIHOLOGIE GENERALA

initiala (o persoana care avusese 80 kg acum ajunsese la 60 kg). Apoi, în perioada finala (de 12 saptamâni), se revenea la normal printr-o crestere treptata a cantitatii de mâncare, crestere urmarita atent de medici. în acest timp s-au reluat toate probele initiale - pentru a compara efectele experimentului cu situatia initiala. Desigur, tot timpul subiectii au fost observati si au avut loc convorbiri cu ei.

Toti au afirmat oboseala, foame, dureri musculare, scaderea ambitiilor si a impulsului sexual. Treptat, se instala o stare depresiva, uneori apareau manifestari isterice, emotivitate crescuta, nervozitate, capricii. Spre deosebire de soareci s-a constatat o diminuare a tendintelor spre miscare, actiune - lucru firesc de vreme ce ei stiau ca n-au nici o sansa de a-si putea procura hrana. Miscarile deveneau mai putin intense, mai lente, mai rau coordonate. si atentia, si capacitatea lor de concentrare au scazut. Totusi inteligenta (în conformitate cu testele) era putin afectata. Deficiente apareau doar la probele mai grele. Dar testele propun probleme a caror solutie poate fi gasita într-un timp relativ scurt. In cazul adevaratelor probleme, necesitând zile si saptamâni de reflectie ar aparea, probabil, mari dificultati, data fiind necesitatea unui efort îndelung.

Hrana, masa au devenit principala preocupare. Domina interesul pentru tot ce avea vreun raport cu mâncarea. Temele hranirii precumpaneau în conversatie. Multi citeau carti de bucate si sustineau ca în viitor se vor preocupa de bucatarie.

Informatiile obtinute din alte surse concorda întrutotul cu cele constatate la Minnesota. In Bolivia, exista o regiune unde lipsa de hrana era aproape permanenta. Acolo mai toate visele, temerile, conflictele, magia, valorile si chiar structurile sociale erau în relatie cu hrana si procurarea ei. Exploratorii ajunsi în mare criza alimentara au descris si ei prezenta preocuparilor obsedante pentru mâncare. Dupa A. Maslow, omul extrem de flamând nu are alt interes decât hrana, el viseaza mâncare, îsi aminteste de mâncare, se gândeste la ea si nu doreste decât mâncare. Numai daca foamea si alte trebuinte organice sunt satisfacute se pot reliefa si alte motive. înca romanii spuneau : Primum vivere, deinde philosophari.

Cât timp rezista un om fara hrana ? Asta este în functie de mai multi factori: grasimea persoanei (care se consuma în timpul postului total), activitatea desfasurata, temperatura ambiantei etc.

B. Setea. Problemele trebuintei de apa sunt similare cu cele ale foamei. Organismul omului are în compozitia lui 71-73% apa. Toate procesele chimice din celule au loc în solutii apoase (si au loc zeci de mii de reactii într-un minut). De aceea, o pierdere de 12-20% din cantitatea de apa provoaca moartea. Câinii încep sa bea apa chiar daca au pierdut doar 0,5 % din greutatea lor. Setea e determinata, în mod obiectiv, de: cantitatea lichidului pierdut, durata lipsei de apa, uscaciunea hranei consumate si cantitatea de sare (NaCl) ingerata (sarea absoarbe apa).

Aspectul subiectiv al setei (adica senzatia de sete) e determinat de uscaciunea gurii. Dar, ca si în cazul foamei, setea trece chiar daca apa este introdusa direct în stomac. Uscarea celulelor e cauza principala a setei; ea duce la cresterea tensiunii osmotice a sângelui (creste continutul în clorura de sodiu) si la excitarea unor centri din hipotalamus. Par sa fie aceiasi centri care provoaca foamea, însa excitati fiind pe cale chimica. Drept dovada : o capra a baut apa pe saturate, apoi, introducându-i-se o solutie de NaCl în acel centru specific, ea a început din nou sa bea, înghitind si mai multi litri. Tot în apropierea acelor centri sunt si aceia ce inhiba setea, oprind bautul. Exista o reglare precisa a nevoii de apa: un câine bea apa cât îi e necesar, si nu mai mult.

MOTIVAŢIA

205

Ca si foamea, setea e si ea influentata de o serie de factori: deprinderi (ceaiul de dimineata), preferinte gustative individuale (ceai, lapte ori ciocolata), conditiile de ambianta (betivului i se face sete când vede crâsma - dar aici nu e propriu-zis sete, ci nevoie de alcool).

în studiul asupra setei, efectuat pe animale, s-a utilizat acelasi gen de metode ca si la foame, dar s-a tinut cont ca rezistenta organismului la sete e mult mai mica decât la privarea de hrana. La sete se observa o mai slaba crestere a activitatii în general si a celei exploratorii, se manifesta un comportament stereotip. Acesta s-ar explica, spun unii, prin aceea ca apa se gaseste de obicei în acelasi loc, pe când hrana poate fi în diverse directii. Ca si în cazul nevoii de hrana, si în ce priveste setea gasim diferente individuale.

Foamea si setea interactioneaza. Animalele însetate manânca mai putin, iar animalele înfometate beau mai putin. Legatura se explica prin rolul lichidului în digestia alimentelor. Ambele influenteaza nu numai conduita prezenta, ci si pe cea viitoare: se iau din vreme masuri pentru a ne asigura necesarul de hrana si apa potabila, premise indispensabile ale vietii.

4.  Tendintele de aparare - frica

Frica este o bine cunoscuta emotie, dar este si un motiv de comportare. M. Neumann defineste frica : Un afect neplacut provenit din amenintarea unei suferinte (dupa W. Frohlich, în Handbuch, 1965, p. 516). Tendintele de aparare care stau la baza fricii au o puternica baza instinctiva. Maimutele, înaintea oricarei experiente, se sperie grozav la vederea unui sarpe. Copiii mici sunt speriati de un zgomot puternic, de senzatia caderii, de izolare, întuneric si de amestecul dintre cunoscut si necunoscut (un copil de un an se poate speria foarte tare, când îsi vede mama cu o palarie pe cap, pentru prima oara). Dar frica se extinde repede prin conditionare. Un copil muscat de un paianjen, care îi provoaca o inflamatie si dureri mari, poate pastra toata viata repulsie si teama fata de aceste mici creaturi. De aceea, O. Mowrer caracterizeaza frica drept o forma conditionata a durerii, ea aparând când se anunta un fenomen dureros, daunator.

Copilul care este pedepsit în mod sever începe sa se teama de pedeapsa. Esecuri repetate pot duce la frica de esec. Apare teama de obstacole, frustrare. O sursa de anxietate o constituie situatia de incertitudine, fenomenele neîntelese. De aici au aparut plasmuiri cum sunt spiritele negative, diavolul, zeii razbunatori. Frica stimuleaza fantezia.

S. Freud deosebea trei feluri de temeri: 1) frica reala de obiecte, fiinte, fenomene (cutremur, traznet, hoti, circulatie); 2) frica morala (de supraeu) în legatura cu încalcarea regulilor (chiulul de la scoala, furtul etc.); 3) teama nevrotica ce îsi are izvorul într-un conflict interior, în teama de esec, ea ducând la fobii (frica patologica) -claustrofobie (frica de încaperi închise), agorafobie (dimpotriva, teama de ample spatii deschise, cum sunt pietele) s.a.

Cu multi ani în urma, s-a facut o ancheta în Statele Unite pentru a stabili care sunt temerile principale prezente la studente. Ordinea a fost urmatoarea: 1) teama de diminuare a prestigiului, de stirbire a demnitatii personale; 2) frica de boala fizica sau psihica; 3) insuccesul scolar; 4) înrautatirea relatiilor familiale cu parintii; 5) dificultatile financiare; 6) problemele "abstracte" : moartea, viata viitoare. Reiese din acest studiu o frica în raport cu amenintarea propriilor valori, în ordine fiind: prestigiul, sanatatea, succesul scolar. Banii, problemele financiare apar abia pe locul

5,  dar asta în tara cea mai bogata din lume.

206

PSIHOLOGIE GENERALA

O distinctie importanta este aceea dintre frica momentana si teama permanenta, anxietatea. Anxietatea este o frica de un pericol iminent, dar nedefinit, un sentiment de perpetua insecuritate. I se mai spune si "angoasa". Când e accentuata, devine o stare patologica, o frica nevrotica. Cauzele anxietatii sunt greu de precizat. Exista o certa predispozitie ereditara. Pot fi si conditii de mediu: în vremea razboiului rece, se vântura ca iminent pericolul bombelor nucleare, creându-se o veritabila nevroza colectiva. Alteori, mai ales în formele patologice, intervin (asa cum sublinia Freud) conflictele interne care nu se pot lichida. în privinta fricii, sunt importante diferente individuale, între "fricosi" si "curajosi".

Frica puternica poate duce la activizare : fuga, ocolirea pericolului sau cel putin o puternica mobilizare fizica si psihica. Dar, mai frecvent, produce inhibitie, reducerea activitatii. Randamentul intelectual scade sub imperiul fricii, desi vigilenta, atentia, pot creste. învatarea se realizeaza mai greu, întelegerea survine cu dificultati. De aceea scoala, asa cum era ea în special în Evul Mediu, bazata pe frica, nu avea posibilitatea de a favoriza un randament ridicat.

în perioadele de criza economica si sociala ale unei societati (cum s-a întâmplat în Rusia deceniului al II-lea, si în Germania deceniului al III-lea al secolului nostru), nesiguranta zilei de mâine poate crea la indivizi o stare de anxietate, frica de viitor, de unde, asa cum observau K. Horney si E. Fromm, poate aparea "fuga de libertate", o supunere fata de persoanele autoritare, favorizând instaurarea unei dictaturi. Individul, cedând o parte din drepturile sale, are impresia ca raspunderea trece asupra minoritatii conducatoare în care îsi pune toate sperantele. Cu ce consecinte ? S-a vazut!

Educatia rationala, ajutând tânarul sa-si cunoasca propriile puteri si sa aiba încredere în fortele sale, îl poate proteja împotriva fricii, a anxietatii. Sunt substante ce pot diminua nelinistea: barbituricile, benzodiazepina, alcoolul si drogurile. Acestea din urma au însa consecinte dezastruoase.

5. Tendintele agresive

Agresiunea este un comportament care urmareste lezarea, prejudicierea altei persoane. E vorba de vatamarea fizica a cuiva prin loviri, atac armat; poate fi vorba de prejudicierea morala prin înjuraturi, bârfa, calomnie sau producerea de daune materiale : distrugeri de lucruri, incendiere ori furt. Sunt doua feluri de agresiune :

1)   una biologic adaptativa, reactiva, cauzata de comportarea altcuiva care ne lezeaza moral sau fizic;

2)   alta spontana, biologic nonadaptativa, maligna (Fromm, E., pp. 452-453).

Agresiunea reactiva e prezenta si la animale. Când un animal salbatic puternic, cum ar fi un bivol sau chiar un leu, întâlneste un grup de oameni înarmati, de obicei fuge, dar daca este lovit sau ranit, se întoarce si ataca furios. Agresiunea, în acest caz, este de fapt o aparare disperata. Pe când agresiunea spontana e lipsita de o cauza aparenta, pare a fi specific umana, nu e adaptativa. Omorul si cruzimea pot fi producatoare de placere, în afara oricarei alte finalitati (Fromm, E., p. 454). Oricum, agresiunea este de obicei ostila, vizând direct prejudicierea unei persoane (sau institutii), dar poate fi numai instrumentala: omorul permitând realizarea unui furt. în acest caz, scopul nu vizeaza direct o persoana, ci obtinerea de bunuri materiale.

în legatura cu originea tendintelor agresive, exista mai multe teorii:

MOTIVAŢIA

207

a) Teoria impulsului nativ, dupa care agresiunea are la baza un instinct înnascut, asa cum sustinea S. Freud, vorbind de "instinctul mortii". în ultimele decenii, K. Lorenz, biolog, laureat al premiului Nobel, a facut cercetari riguroase, demonstrând existenta, la animale, a unor tendinte de agresiune intraspecifice. (Când e vorba de specii diferite, tendintele agresive sunt insincte vitale - la carnivore, de pilda). In cadrul aceleiasi specii, s-a dovedit existenta unei tendinte de aparare a teritoriului de vânatoare. Câinii salbatici ataca viguros pe un alt individ din aceeasi specie, dar care încalca teritoriul pe care si l-au delimitat. Acest fapt are un rol biologic pozitiv, rezistând cei mai vigurosi. Apoi exista si atacarea unui alt mascul de cel ce îsi pazeste femela. Agresiunea e declansata de perceptia unor indici specific masculini: penele rosii, gâtul albastru s.a. Asa si la om exista agresarea celui care încalca o proprietate, dupa cum exista si aceea având la baza motive erotice - cel putin în cazul majoritatii societatilor civilizate.

socante sunt cazurile în care lipseste într-adevar orice lezare prealabila, orice motiv. Astfel, în 1966, un american de 25 de ani s-a instalat pe o platforma de observatie a unei universitati din Texas si de acolo, folosind o pusca cu luneta, tragea asupra trecatorilor : a atins 38 de persoane, din care 15 au murit. împuscat de politie si identificat, s-a constatat ca, acasa, îsi omorâse mama si sotia. S-a gasit un jurnal în care facea însemnari si din care rezultau, de mai multe luni, simptome bizare, impulsul de a-si omora sotia (desi n-avea nimic sa-i reproseze). Autopsia a evidentiat o tumoare pe creier în regiunea sistemului limbic, unde se presupune existenta unor centri în relatie cu comportamentul agresiv. Apoi, agresivitatea apare si în unele boli mintale, îndeosebi în turbare. încât pare evidenta existenta unor centri ce pot declansa acte agresive, asa cum sunt focarele declansând frica sau tristetea cu mimica ei specifica. Ca sa fie însa un instinct, trebuie sa existe o nevoie, un impuls irezistibil spre agresiune la orice om normal, ceea ce este foarte discutabil.

Antropologii care au studiat diferite populatii primitive ne prezinta un tablou contradictoriu. Exista un trib în Noua Guinee ("Dugum Dani"), ai carui membri manifestau o agresivitate exceptionala. Razboinicii erau educati si admirati în acest spirit. Prin contrast, polinezienii din Tahiti, de exemplu, sunt extrem de pasnici, prietenosi. Orice manifestare de iritare, de violenta este combatuta cu hotarâre. Educatia, exemplele par a avea o influenta hotarâtoare.

La un moment dat, s-a crezut ca agresivitatea ar fi în functie de numarul de cromozomi: sunt persoane la care exista un cromozom y în plus. Investigându-se situatia acestui cromozom la cei condamnati pentru violente, s-a gasit printre ei un procent de 2,9% persoane având un cromozom y suplimentar, mult mai mult decât în rândul populatiei obisnuite, unde procentul acestei anomalii genetice e doar de 0,2%. Dar, pe de alta parte, barbatii cu cromozom y dublu sunt mult mai înalti si mai vigurosi decât cei normali. încât e foarte posibil ca aceasta particularitate sa fi favorizat agresivitatea lor.

Exista si agresivitatea maligna, manifestata însa la oamenii bolnavi mintal. E. Fromm stabileste o corelatie între aceasta forma de agresivitate si sadism, placerea de a lovi, de a cauza suferinte, deformare cu originea în tulburarile instinctului sexual. La noi, cu ani în urma, a existat cazul Râmaru, un student care, noaptea, ataca femei tinere, le omora si apoi le viola. Criminali sadici se cunosc în toate tarile, numarul lor fiind, din fericire, extrem de mic.

Exceptând cazurile patologice, la oamenii normali exista formatiuni nervoase care pot declansa agresivitatea, dar una de ordin reactiv, ca raspuns la atacurile altora, iar amploarea agresivitatii pare sa depinda foarte mult de conditiile sociale si de educatie.

208

PSIHOLOGIE GENERALĂ

b)  Teoria frustratiei (sustinuta în special de J. Dollard) cauta sa explice mecanismul agresiunilor prin aparitia unor frustrari (stari de tensiune nervoasa create prin aparitia unui obstacol în calea realizarii dorintelor unei persoane). De multe ori, într-adevar, agresiunea apare când cineva împiedica o alta persoana sa-si atinga un tel mult dorit. însa, nici pe departe, nu orice frustrare duce la agresiuni. în legatura cu acest punct de vedere, trebuie mentionate si parerile lui Alfred Adler (psihanalist disident). Dupa el, oamenii având sentimentul unei inferioritati (nu aud bine sau nu vad bine, sufera de strabism, sunt mici de statura etc.) pot ajunge chiar la un complex de inferioritate care îi face foarte susceptibili, reactionând exagerat la orice contrariere.

c)  Teoria sociala a învatarii (reprezentata în special de A. Bandura), fructificând observatiile antropologice si organizând studii speciale, sustine ca agresiunea se învata ca toate celelalte comportamente, în special prin observarea unor modele. Copiii batuti de parintii lor sau asistând la acte de violenta între parinti, devin si ei batausi. Sunt si cazuri când parintii nu tolereaza violenta în familie, dar încurajeaza comportamentul îndraznet, arogant si chiar violent fata de ceilalti copii. A. Bandura a efectuat un experiment (dupa Derlega, V., Janda, L., pp. 172-173): într-o gradinita, o parte din prescolari au asistat la un spectacol dat de un actor care tot timpul se comporta violent, agresând o papusa mare din plastic. Observându-se copiii în zilele urmatoare, s-a constatat ca acestia se comportau mult mai agresiv cu jucariile si papusile lor, în comparatie cu ceilalti care nu asistasera la spectacolul respectiv. si dupa 8 luni, 40% din lotul experimental imitau acte agresive din categoria celor vazute în spectacol. Rezulta rolul important jucat de exempul celor din jur.

în multe tari, filmele ofera zilnic spectacolul unor violente, batai, omoruri. La fel, cartile de aventuri ce inunda standurile si librariile consacra sute de pagini detaliilor referitoare la modul cum sa organizam jefuirea unei banci sau sa eliminam orice proba în legatura cu un omor. Sunt cazuri când hoti autentici au utilizat tehnici vizionate la televizor sau citite într-o cartulie. Exista si mentalitati prin care societatea favorizeaza agresiunea ("ochi pentru ochi, dinte pentru dinte"), razbunarea, laudând pe cel puternic ("supraomul") care poate sa-1 striveasca pe cel slab. Pe masura ce cresc, copiii, devenind adolescenti, admira pe cei capabili sa-i dispretuiasca si sa-i bata pe cei mai putin musculosi. în plus, usurinta cu care se pot procura armele de foc, în unele tari, favorizeaza agresiunea armata; uciderea cu o arma de foc este mult mai usor de efectuat, decât atunci când agresorul ia contact direct cu victima.

d)  Exista însa si un alt punct de vedere, contrar celui sustinut de A. Bandura: teoria catharsis-ului, propavaduita mai ales de cei legati din punct de vedere banesc de proliferarea violentei în mass-media. Se sustine ca, atunci când asista la spectacole violente, privitorul îsi consuma pe plan imaginar energia agresiva, deci vizionarea scenelor brutale ar duce la diminuarea agresivitatii, si nu la intensificarea ei. Dar, pe lânga experimentul citat mai sus, s-au facut si alte experiente minutios pregatite, care arata cum impulsul agresiv împotriva unei persoane N scade numai daca acea persoana este agresata, pedepsita de altcineva. Simpla asistenta la violentarea altora nu are nici un efect asupra impulsului specific, referitor la N.

în concluzie: la orice om normal, exista structura anatomo-fiziologica implicata în declansarea unor acte agresive. în mod normal, ele se pun în miscare doar în cazul încalcarii abuzive si brutale a unor drepturi. Frustrarea are, fireste, un rol. Violenta replicilor si modul de manifestare sunt în functie de influentele sociale si de educatie, dovada existenta unor populatii foarte pasnice. Cât despre violenta "maligna", nejustificata prin situatie, ea este de origine patologica, având la baza dereglari hormonale

MOTIVAŢIA

209

sau de ordin fiziologic. Din punct de vedere pedagogic, se vadeste importanta educatiei pentru o conduita civilizata, democratica, pasnica, precum si necesitatea reducerii modelelor de agresiune, mult prea raspândite prin mass-media.

6. Atasamentul

Când am studiat problemele instinctului, am amintit de fenomenul imprinting, de atasamentul puilor de gaina sau de rata fata de orice obiect sau faptura care se misca în apropierea lor, îndata ce au iesit din gaoacea oualor. Chiar si la speciile unde nu apare fenomenul în aceasta forma, exista un evident atasament fata de mama ori fata de un obiect similar. De exemplu, un pui de cimpanzeu, izolat de mama sa, imediat dupa nastere, a fost pus în prezenta a doua schelete de sârma, conturând aproximativ forma unei maimute. Unul din ele avea sârma acoperita cu o stofa moale. Puiul s-a atasat de acesta, desi era hranit cu biberonul atârnat de celalalt. S-a manifestat deci nevoia unui confort placut. Toti puii de cimpanzeu traiesc multa vreme agatati de mamele lor.

în afara contactului initial cu mama, pentru evolutia puilor au o mare însemnatate relatiile si cu alti pui, jocul împreuna. O izolare totala de ceilalti are efecte psihice grave: puiul ramâne pasiv, într-un colt, sugându-si degetul, are atitudini rigide si stereotipe (sta impasibil, cu bratele încrucisate - câte o mâna pe fiecare umar). Puiul e terorizat de orice obiect nou. Dupa lunga izolare prealabila, daca c plasat între indivizi de aceeasi vârsta, nu se joaca si manifesta tendinte agresive, chiar fata de pui mult mai slabi ori fata de adulti - ceea ce nu se întâmpla în cazul celor crescuti în colectivitate. Femela care a crescut separata de ceilalti, devenita matura, refuza contactul sexual. însamântata artificial, naste un pui, dar nu se ocupa de el, îl neglijeaza. Deci jocul cu parteneri de vârsta apropiata pare a fi tot atât de important ca si contactul cu mama sa.

în ce priveste copilul nou-nascut, si el manifesta repede atasament fata de mama, prin miscari si tipete cu care cauta sa-si mentina mama în apropiere. Dupa doua luni apare si zâmbetul în fata unei prezente umane: este primul gen de manifestare a sociabilitatii. Chiar si dupa ce copilul îsi câstiga independenta, având posibilitatea de a merge, el fuge imediat la mama sa, ori de câte ori ceva îl sperie sau daca resimte oboseala ori vreo durere. Copilul are nevoie de îngrijire si protectie, fiind extrem de neajutorat multa vreme. Este fiinta care-si cucereste independenta cel mai târziu, având o foarte lunga perioada de învatare; aceasta îi asigura însa, ulterior, marea sa superioritate fata de celelalte fapturi.

Copiii ramasi fara mama de la începutul vietii, lipsiti de afectiune, îngrijiti sumar, cu slabe contacte sociale în primul an, se dezvolta extrem de greu, chiar din punctul de vedere al greutatii corporale (cu toate ca sunt bine hraniti). Apar fenomene de subdezvoltare caracteristice traiului în conditiile precare din spitale sau orfelinate (se vorbeste atunci de "hospitalism"). Comportamentul plin de afectiune al mamei este important si pentru formarea a ceea ce Alfred Adler numeste "sentimentul comuniunii sociale" (Adler, A., pp. 135; 205), legat de constiinta îndatoririlor noastre fata de semeni. El favorizeaza comunicarea, colaborarea si actele altruiste. Baza acestui sentiment o constituie relatiile cu mama, afectiunea reciproca dintre mama si copil. Totusi e nevoie de un anumit echilibru între raporturile reciproce. Daca severitatea excesiva, ca si lipsa de afectiune reduc la zero posibilitatea formarii acestui sentiment, si o atitudine exclusivista din partea mamei împiedica socializarea afectiunii. Cu o

210

PSIHOLOGIE GENERALA

prea slaba componenta ereditara, solidaritatea interumana cere o educatie si o experienta sociala pozitive. Din acest punct de vedere, sunt favorizate familiile cu mai I multi copii, pe când copilul unic ridica multe probleme de ordin educativ.

7. Motivatia erotica

A. Baze biologice si sociale. Din punct de vedere biologic, sunt multe deosebiri I între sexe. a) Mai întâi, o pereche de cromozomi (din cele 23, câte are o celula umana) este net deosebita:  la femei, gasim 2 cromozomi x-x, pe când la barbati, gasim x-y (denumirea lor nu e arbitrara, forma cromozomilor fiind asemanatoare cu j aceste litere, dar cromozomul x e mai mare decât y). b) Nucleul celulei feminine are ] în plus fata de cel masculin o substanta numita cromatina. c) Celulele albe din sânge au si ele, la femei, o substanta cu structura similara cromatinei, care lipseste la barbati sau se afla în cantitate foarte mica. d) Datorita genelor diferite, organele sexuale sunt net deosebite si secreta hormoni specifici. Acesti hormoni cauzeaza aparitia, în adolescenta, a caracterelor sexuale secundare (dezvoltarea sânilor, distributia parului, schimbarea vocii). Experientele facute cu pasari arata ca atunci când I castram un cocos, acestuia i se atrofiaza creasta, pintenii si dispare mersul sau tantos, agresiv. Invers, gainilor tratate cu hormoni masculini, li se dezvolta creasta, le cresc j pinteni si devin agresive. Dar, pe lânga hormonii secretati de glandele sexuale, si alte glande influenteaza diferentierea dintre sexe (hipofiza si glandele suprarenale - cu secretiile lor corticale). S-au stabilit sapte factori anatomo-fiziologici care deosebesc cele doua sexe, însa rareori exista o deplina concordanta între toti acestia. De pilda, aspectul extern al glandelor genitale nu coincide totdeauna cu structura hormonului pe care-1 secreta. Unul sau doi dintre factori pot fi caracteristici mai mult celuilalt sex, decât celui dominant. De aceea atât aspectul extern, cât si comportamentul pot sa nu fie caracteristice sexului evident. Ionel Teodoreanu, în romanul sau La Medeleni, ne înfatiseaza o fata, Olguta, extrem de baietoasa, în contrast cu fratele ei, mult mai feminin în comportament.

De fapt, comportamentul e influentat foarte mult de societate, de conceptia existenta despre interesele si îndatoririle barbatului si ale femeii. într-un capitol anterior, am citat observatiile lui Margaret Mead care a descris existenta, la o populatie din Polinezia, a unor ocupatii si interese, la cele doua sexe, contrarii celor din civilizatia noastra. Instinctul sexual la om nu e nici pe departe asa de precis cum se manifesta la alte animale. Chiar si maimutele tinere, ajungând la maturitate, nu manifesta interes pentru sexul opus si pentru raporturi sexuale. Nici nu stiu de fapt cum sa procedeze. Numai dupa ce asista la comportamentul sexual al adultilor, trec efectiv la actiune.

Sigur, omul n-are nevoie de exemple concrete, îi ajung informatiile procurate prin limbaj, dar în conditiile unei educatii puritane, cum se practica în secolul trecut, tinerii, casatorindu-se fara ca vreunul sa aiba o experienta sexuala reala, puteau avea dificultati în primele saptamâni dupa nunta. De aceea, Lev Tolstoi, crescut într-o astfel de atmosfera sobra, scrie (în Sonata Kreutzef) ca luna de miere nu e deloc asa o sarbatoare cum se considera, acest renume fiind mai mult o pacaleala. Instinctul nu numai ca nu dicteaza exact comportamentul sexual în toate detaliile sale, dar el nu determina nici alegerea partenerului: de acelasi sex sau de sex contrar. într-adevar, nu s-au gasit diferente între hormonii persoanelor normale, heterosexuale, si cei ai persoanelor homosexuale. Nu stim sa se fi demonstrat riguros caracterul ereditar al preferintelor pentru un sex sau altul. Sunt tari în care homosexualitatea e destul de

MOTIVAŢIA

211

raspândita, pe când în altele e foarte rara, ceea ce pare a se datora mentalitatii existente si raspândirii modelelor de inversiune. Alegerea sexului pare a fi influentata de relatiile existente în familie, de unele experiente din prima copilarie si mai ales de conditiile din colectivitatile închise : închisori, internate, viata pe nave.

Mecanismul orgasmului (voluptatea - placerea culminanta la finalul actului sexual) nu este bine cunoscut. Dupa S. Freud el s-ar datora scaderii bruste a tensiunii acumulate. Probabil, dar în prealabil are loc tocmai o crestere treptata a tensiunii, care cauzeaza totusi placere - asadar, fenomenul nu e clar. Cu atât mai mult cu cât actul fiziologic poate fi complet, fara ca sa se produca orgasmul (si la barbati, si la femei). Sunt femei însarcinate care nu numai ca n-au trait orgasmul, dar n-au simtit nici o placere - e vorba de asa-numita frigiditate. Cauzele sunt multiple, deseori fiind de natura psihica. Uneori, e vinovat si barbatul, care nu tine cont de diferentele existente între sexe si între persoane. Evolutia orgasmului esce mai lenta la femeie, ceea ce creeaza decalaje si poate duce la inhibitii.

Trebuintele de natura sexuala difera mult de la o persoana la alta, asa cum difera si nevoia de hrana sau de somn. Dupa medici, ritmul normal necesar de traire a voluptatii depline variaza de la 1 pâna la 7 ori saptamânal. încât deosebirile de natura erotica pot fi foarte mari; chiar daca cei doi parteneri sunt perfect normali, pot sa apara probleme foarte delicate, care sa constituie una din cauzele infidelitatii conjugale. Sunt si cazuri de hipersexualitate, când o femeie poate trai, în câteva ore, peste 10 orgasme (nimfomanie).

Excitabilitatea sexuala este de origine hormonala. Dar la femei, nu hormonii specific feminini (foliculina, progesteronul) provoaca excitabilitatea, ci hormonii androgeni secretati de capsulele suprarenale. De aceea, în cazurile grave când, din cauza unei tumori, unei persoane i s-au extirpat ovarele, ba chiar si sânii, ea continua sa aiba dorinte de natura erotica si actul sexual se poate desfasura normal. Excitabilitatea sexuala este influentata si de mediu. Separarea de celalalt sex duce la o diminuare a libidoului, cum e cazul celor ce traiesc în manastiri izolate.

B. Atractia sexuala nu e dependenta numai de conditii biologice. Societatea civilizata a ridicat o serie de bariere în calea relatiilor sexuale, deoarece din ele rezulta noua generatie care trebuie sa fie sanatoasa si bine îngrijita. Prima bariera a fost cea prin care s-a interzis incestul. Conform conceptiei lui S. Freud, tendintele erotice ar fi prezente din primii ani de viata si ar influenta mult psihicul infantil. De exemplu, baiatul de doi ani ar dori posesia exclusiva a mamei si ar fi ostil tatalui sau care împiedica aceasta dorinta. Acesta ar fi complexul lui Oedip. Ideea ca atasamentul frecvent al baietilor fata de mama, mai puternic decât cel fata de tata (care, de obicei, este mai exigent) ar fi de natura erotica, e discutabila; mai justa ni se pare parerea lui A. Adler, dupa care copilul are nevoie de protectia asigurata de mama în primii ani, când tatal are un rol minor. Probleme pot aparea într-o familie, nu în cazul copiilor mici, ci în adolescenta, când, uneori, fratii dorm în aceeasi camera cu surorile lor, ba chiar în acelasi pat. în asemenea cazuri, apare nu atât pericolul de incest, cât o crestere a tensiunii, ce poate duce la tulburari nervoase, fiindca (aici psihanaliza are dreptate) într-adevar impulsul sexual nu cunoaste relatii de rudenie. El este reprimat în asemenea cazuri foarte puternic, este "refulat", fenomen inconstient care poate avea însa repercusiuni negative.

Drept consecinta a barierelor sociale, tendintele erotice nesatisfacute se structureaza, se cristalizeaza, apare acel sentiment numit iubire. în societatea moderna, acest sentiment e foarte complex. Dorindu-se o relatie de lunga durata, întemeierea

212

PSIHOLOGIE GENERALA

unei familii, substratul biologic este deseori subordonat unor cerinte de ordin pur psihologic : dorinta unei potriviri de interese, aspiratii catre un anume mod de viata. Intervine "idealul eului" fiecaruia. Formarea acestui ideal este un proces îndelung, durând din copilarie pâna în adolescenta. în dese cazuri, când relatiile dintre parinti au fost armonioase, idealul adolescentului include un model care le seamana. Dar pot interveni si alte persoane care sa stea în centrul admiratiei unor tineri. Potrivirea de mentalitate da o mare forta si stabilitate sentimentelor de dragoste. S-ar putea spune ca iubirea presupune si o prietenie întemeiata pe comunitate de ideal. Totusi unele din aspectele personalitatii pot sa fie complementare, compensatorii: unul dintre parteneri poate excela în exuberanta, altul prin calm si luciditate, unul este plin de subiectivitate sentimentala, celalalt mai obiectiv si realist etc. Ei se tempereaza si se completeaza reciproc. Asupra sentimentului erotic, fiecare îsi pune pecetea personalitatii lui. Poetul scrie poezii entuziaste, compozitorul - lieduri, sportivul îsi înzeceste fortele pentru a trezi admiratia iubitei. Iubirea stimuleaza imaginatia si activitatea creatoare.

Scriitorul Marin Preda a pus în finalul unui mare roman dictonul: "Daca iubire nu e, nimic nu e". Citatul e din Sf. Pavel care nu s-a gândit la iubirea erotica, ci la iubirea aproapelui. De fapt, iubirea e un termen acoperind o mare varietate de nazuinte si atasamente. Ele dau, într-adevar, culoare si sens existentei umane, o umplu de emotii, gânduri, vise si aspiratii. însa nu toti oamenii sunt capabili de sentimente. Exista fiinte extrem de reci, care pot fi foarte dotate, inteligente, dar uneori si foarte periculoase, nefiind atasate de nimic. Asa era H. Himmler, ministru de interne în Germania nazista. El a fost în stare sa imagineze si sa conduca exterminarea a milioane de oameni în lagarele mortii.

C. Perversiunea este caracterizata de unii ca fiind orice anomalie a impulsului sexual, referitoare la intensitatea, orientarea sau modul sau de realizare. Aceasta descriere este prea larga: ar rezulta ca atât hipersexualitatea, cât si hiposexualitatea ar fi perversiuni. Mai adecvata este o limitare la acele practici care se substituie actului sexual normal. Cea mai raspândita perversiune este homosexualitatea, contactul sexual cu o persoana de acelasi sex (când e vorba de doua femei, i se mai spune si "lesbianism"). Actele care preceda sau întovarasesc actul sexual nu sunt propriu-zis perversiuni.

Totusi, nici acesta delimitare nu e întru totul satisfacatoare, intervenind nuante în relatie cu sadismul si masochismul. Sadismul este placerea produsa cauzând suferinte fizice (sau morale) unei persoane. Masochismul, dimpotriva, e placerea de a se simti maltratat. Când ele se substituie actului sexual, sunt, desigur, perversiuni, dar ele însotesc de obicei actul sexual, potentând placerea persoanei respective. în cazul acesta, în functie de intensitatea maltratarii, se poate vorbi de perversiune sau nu, deoarece o oarecare brutalizare este agreata si consimtita în cazul unor cupluri. Uneori însa, sadismul se accentueaza patologic, ducând la vatamari grave, la crima chiar.

Nu sunt cunoscute cauzele perversiunilor si nici conditiile ce le favorizeaza. în cazul homosexualitatii, exista tendinta de a o trata ca pe o boala lipsita de gravitate. S-ar putea ca, în acest fel, perversiunea sa prolifereze, ceea ce e cu totul contrar intereselor unei societati, mai ales când, o data cu ridicarea nivelului de trai, natalitatea tinde sa scada.

MOTIVAŢIA

213

8. Motivatia de realizare

Motivele descrise pâna acum au toate o baza nativa, mai mult sau mai putin pregnanta. în ce priveste motivatia de realizare, aceasta predeterminare este mai putin certa. Totusi, asa cum am aratat mai sus, dupa Charlotte Biihler, la copil, din al doilea an, se observa cu claritate impulsul spre manipularea obiectelor, ba chiar si tendinte de "influentare creatoare a mediului", încercari de modificare a obiectelor din jur. Exista deci o tendinta de a-si afirma fortele proprii. Motivatia de realizare este caracterizata de obicei ca fiind dorinta de a obtine un succes, o performanta într-o actiune apreciata social. Ea poate fi observata cu usurinta chiar si la copiii prescolari si este evidenta la adulti, desi nu are aceeasi intensitate la toti.

Aceasta forma de motivatie a fost mult studiata de D. McClelland si J. Atkinson. Conform cu observatiile lor, ea se manifesta îndeosebi atunci când individul stie ca actiunile sale vor fi apreciate cu ajutorul unui standard de realizare, iar rezultatul actiunii sale va fi supus unei aprecieri. Prin urmare, prezenta atenta a altor persoane stimuleaza acest factor dinamogen. Nu trebuie însa sa identificam tendintele de realizare cu ambitia. în acest caz, individul se compara cu altii si vrea sa-i domine: însa el poate aspira sa realizeze ceva, fara a urmari un record: un copil cu talent deseneaza pentru placerea de a realiza ceva. Nici matematicianul, straduindu-se sa solutioneze o problema dificila, nu se gândeste neaparat la depasirea cuiva, si nici-alpinistul care escaladeaza o panta dificila, desi ea a fost parcursa de multi altii. El vrea sa se depaseasca pe sine, sa-si demonstreze siesi forta, curajul.

Tendinta de a obtine succesul nu depinde numai de gradul de motivare a persoanei, ea se manifesta si în functie de atractivitatea performantei. Anumite eforturi face un teriisman care joaca într-un turneu pentru 5.000 de dolari, si altele atunci când miza este de 100.000 dolari. Un alt factor este si cel al probabilitatii de îndeplinire a sarcinii. S-a conceput o formula:

Tr = Mr X Pr x At,

în care Tr este tendinta de realizare, Mr este marimea impulsului de realizare, prezent la persoane în diferite situatii, Pr este probabilitatea statistica de realizare si At este atractivitatea rezultatului. Atractivitatea este în functie de eventuala recompensa, dar si de probabilitatea reusitei (Atkinson, J., pp. 393-394). Cum au dovedit unele studii, dificultatea sarcinii (deci probabilitatea redusa a îndeplinirii ei) o face mai interesanta decât în cazul când ar putea-o înfaptui oricine (probabilitate statistica mare), încât valoarea formulei este relativa.

Oricum, în baza unei astfel de formule, n-ar fi posibila anticiparea efortului pe care l-ar face cineva, pentru ca dorinta de succes este contracarata de frica unui esec. si aceasta este în functie de probabilitatea reusitei, cu care teama nu este neaparat invers proportionala : când probabilitatea de reusita este mare, si frica de a te face de râs poate sa creasca, fiind mai rusinos un esec acolo unde toata lumea reuseste, decât în cazul când foarte putini au izbândit. încât modul de comportare al unei persoane într-un concurs e influentat de dialectica tendintelor pozitive, în lupta lor cu inhibitia creata de teama. Exista persoane la care aceasta are o pondere mica, în raport cu impulsul de realizare, dupa cum altele sunt blocate de doua ori: de frica, dar si de o prea mare dorinta de reusita.

214

PSIHOLOGIE GENERALA

9. Nivelul de aspiratie

Aspiratia este o dorinta care vizeaza un model a carui realizare constituie un progres, o dezvoltare într-o anume directie. Nu orice dorinta constituie o aspiratie. Nu se spune: "Aspir sa manânc o înghetata", ci "doresc sa manânc...". în schimb, un tânar aspira sa devina medic, dupa cum un compozitor aspira sa scrie o simfonie. Termenul "nivel de aspiratie" (introdus de germanul E. Hoppe în 1930) se refera la "asteptarile, scopurile ori pretentiile unei persoane, privind realizarea sa viitoare într-o sarcina data". Astfel, un tânar doreste sa devina laborant într-un laborator de chimie. Un altul aspira sa devina licentiat în chimie, un al treilea viseaza sa ajunga renumit savant chimist. Iata trei niveluri de aspiratie foarte deosebite, desi în relatie cu acelasi domeniu.

Eforturile facute de fiecare sunt în functie de nivelul aspiratiei. El atrage dupa sine si satisfactia sau insatisfactia traite dupa un anume rezultat. Un sahist poate sa fie fericit ca a iesit al doilea la un concurs judetean, pe când altul e profund suparat, deoarece, la ultimul campionat mondial, s-a aflat doar pe locul al doilea.

în legatura cu aceasta tema, s-au efectuat multe cercetari experimentale, care au dus la o modificare a definitiei. Asa E. Hurlock caracterizeaza nivelul de aspiratie ca fiind : "Standardul pe care o persoana se asteapta si spera sa-1 atinga într-o performanta data". Cum se vede, sfera termenului de "aspiratie" este aici largita. Sarcinile puse în fata subiectilor de experienta variaza foarte mult. De exemplu, se organizeaza trageri la tinta cu pusca: mai întâi, la 100 m - 10 focuri. Apoi se controleaza rezultatele si li se comunica tragatorilor. Ţinta se muta la 150 m. înainte de a reîncepe tragerea, fiecare este întrebat ce punctaj crede ca va realiza acum. Se executa tragerea, se constata performantele si se muta tinta la 175 m, chestionând din nou subiectii asupra sperantelor privind reusita tragerii s.a.m.d.

Analiza evolutiei raspunsurilor date de subiecti în variate cercetari, a dus la concluzii similare. Asa cum înregistreaza L. Festinger, dupa obtinerea unui succes, nivelul de aspiratie a crescut în 51 % din cazuri; 41 % mentin acelasi nivel si numai 8% îl coboara. Dimpotriva, dupa esec, 64% coboara asteptarile, 29% le mentin si 7% le maresc. Procentele variaza întrucâtva dupa natura probei, dar sensul raspunsurilor e acelasi: succesele fac sa creasca nivelul asteptarilor, pe când insuccesele îl coboara. în numai putine cazuri, reactia e diferita de cea a majoritatii.

Exista însa manifeste diferente individuale. Sunt unii care ridica mereu nivelul pretentiilor, e vorba de cei ambitiosi sau dorind sa para astfel. Altii prevad mereu performante scazute, la acestia domina frica de esec. Deosebirile în ce priveste nivelul de aspiratie au multiple cauze. Un rol par sa-1 aiba resursele energetice ale persoanei, mult influentate de hormonii cortico-suprarenali. Mediul familial si educatia au o înrâurire certa. Aspiratiile sunt în functie de conditiile materiale si culturale în care se dezvolta copilul. Printre fiii de tarani sunt proportional mai putini cu aspiratia absolvirii unei facultati, în raport cu cei proveniti dintre intelectuali. Elevul ce face parte dintr-o clasa cu nivel scolar scazut are de obicei aspiratii mai limitate, decât acela dintr-o clasa cu rezultate deosebite. Apoi conditiile educative pot favoriza dorinta realizarii de sine, ambitia, obisnuirea cu efortul sistematic, factori care permit succesul scolar si ridicarea nivelului de aspiratie. Importanta este si sprijinirea autocunoasterii. Cunoasterea propriilor posibilitati e deosebit de importanta. Cei care ajung sa se supraestimeze se condamna uneori la esecuri pentru întreaga viata. si subestimarea are dezavantaje, împiedicând progresele posibile. Justa

MOTIVAŢIA

215

autoapreciere îngaduie obtinerea unui loc meritat în ierarhia sociala si asigura posibilitatea unei vieti echilibrate.

în prezent, cercetatorii, observând ca experimentele suscita de fapt o dorinta momentana si o apreciere a reusitei posibile, iar nu aspiratia în sensul propriu al cuvântului, tind sa faca o distinctie binevenita. Ceea ce se constata într-un experiment limitat este, de fapt, nivelul de expectanta - la ce se asteapta subiectul. Nivelul de aspiratie se refera la o realizare mai îndepartata, la un progres real, dorit cu intensitate. Iar daca e vorba de obiective de amploare, ceea ce vrea sa realizeze omul în întreaga sa existenta, se foloseste sintagma "nivelul eului" ; e vorba de un "eu ideal", o conceptie despre posibilitatile sale globale în raport cu cerintele sociale, adica nivelul aspiratiilor în mai multe directii: profesiune, viata social-politica, familie.

Nivelul unei aspiratii si cu atât mai mult nivelul eului sunt o trasatura destul de stabila, dupa o anumita vârsta (adolescenta), devenind o dimensiune caracteristica a persoanei si având o mare influenta în directionarea eforturilor, în progresul ei.

Aspiratiile, motivatia de realizare, ambitia contribuie la sporirea eficientei muncii, a învatarii si chiar la solutionarea unor probleme. Totusi cresterea performantelor nu e tot timpul într-un raport direct cu intensitatea motivatiei. Cercetarile au dus la o constatare cunoscuta azi ca fiind "legea lui Yerkes-Dodson", conform careia cresterea performantei este proportionala cu intensificarea motivatiei numai pâna la un punct, dupa care încep o stagnare si chiar un declin (vezi fig. 26).

performanta

motivatia Fig. 26. Reprezentarea grafica a legii lui Yerkes-Dodson

într-adevar, motivatia prea puternica duce la aparitia de emotii, care introduc oarecare dezorganizare ce împiedica progresul, ducând chiar la regres. Momentul în care începe declinul este în functie de complexitatea si dificultatea sarcinii: când nu e mare, punctul de inflexiune apare mai târziu si invers. Desigur, un rol important îl au si particularitatile psihice individuale : emotivitatea, echilibrul, stapânirea de sine.

10. Frustrarea si stresul

A. Prin frustrare (unii spun "frustratie") se desemneaza doua fenomene: fie împiedicarea cuiva sa-si realizeze un drept sau o dorinta, fie starea psihica ce rezulta din acest blocaj. Noi vom studia aspectul psihologic. Frustrarea unei persoane duce la o crestere a tensiunii si la o serie de reactii. înainte de a le trece în revista, sa precizam ce fel de obstacole, bariere pot surveni.

Mai întâi, vorbim de o bariera numai când un obstacol e recunoscut, e trait ca atare de persoana respectiva. De exemplu, debilitatea unui copil poate împiedica

216

PSIHOLOGIE GENERALĂ

începerea scolii primare. Ea ar putea fi o bariera pentru parinti, daca ei doresc sa-1 vada la scoala, dar nu si pentru copil, care nu vrea sa înceapa învatatura. Barierele sunt obiective sau subiective.

Barierele obiective pot fi fenomene ale naturii: o inundatie împiedica o familie sa faca o excursie de mult dorita. Dar pot fi si de natura sociala, când o persoana doreste sa ocupe un post, iar la concurs se prezinta si alt candidat, mai bine pregatit, sau daca o prejudecata sociala interzice unui tânar sa se casatoreasca cu o fata facând parte din alta etnie.

Barierele subiective tin de persoana frustrata. Ele pot fi de ordin fizic: vederea slaba este o piedica pentru a deveni sofer profesionist. Pot avea si un caracter psihic, atunci când absolventa unui liceu vrea sa urmeze arhitectura, dar nu are deloc aptitudini pentru desen. Distinctia dintre subiectiv si obiectiv nu este asa neta în unele cazuri. De pilda, tânarul împiedicat la realizarea casatoriei de o prejudecata, sufera si un blocaj subiectiv, deoarece numai fiindca a devenit o convingere proprie, ea constituie o bariera.

Barierele pot fi permanente, cum este vederea slaba sau prezenta unui coleg mai bine pregatit profesional, dar pot avea un caracter temporar: asa este furtuna împiedicând o excursie doar câteva zile. Care sunt reactiile fata de bariere ?

1)  Eliminarea barierei. Când o furtuna ma împiedica sa ajung la un concert de mult asteptat, iau un taxi cu ajutorul caruia ajung la timp. Sigur, sunt si situatii mai complicate. O dactilografa se vede respinsa la concursurile organizate pentru ocuparea unui post, fiindca face multe greseli de ortografie. Atunci îsi procura o gramatica si un îndreptar ortografic, face exercitii, învata temeinic si... reuseste la concurs.

2)   Ocolirea obstacolului. Un functionar ar vrea sa avanseze într-un post mai bine platit, dar în institutia sa, are un coleg mult mai bun, o concurenta în fata careia n-are nici o sansa. Atunci se transfera la alta întreprindere, unde nu exista un rival potential.

3)  Reactii compensatorii. Sunt însa multe cazuri când nu sunt posibile nici eliminarea, nici ocolirea barierei. Atunci, uneori, apare :

.  substituirea motivului, cum e cazul unui student la conservator, îndragostit de o colega care se marita cu altcineva. Aceasta frustrare puternica îl face pe tânar sa înzeceasca eforturile sale profesionale (pâna atunci minore) si sa ajunga un mare cântaret. Daca iubirea sa ar fi fost satisfacuta, probabil ca n-ar fi ajuns la o asemenea performanta.

Alfred Adler a subliniat acest gen de reactii: oamenii care au o inferioritate vadita tind sa si-o compenseze, cautând sa-i domine pe ceilalti într-un domeniu sau altul. El se foloseste de exemplele unor dictatori: Napoleon, Franco ; toti au fost mici de statura (ceea ce ar crea un complex de inferioritate). Uneori, efortul de compensare e enorm: se vorbeste de "supracompensare". Un astfel de caz îl reprezinta o atleta americana. în copilarie, a avut paralizie infantila, dupa care a ramas cu unele dificultati la mers. Trebuind sa faca exercitii recuperatorii, ea s-a îndârjit în asa masura, încât a devenit o alergatoare de performanta, ajungând chiar campioana!

.  în alte cazuri se substituie obiectul reactiei.'seful de serviciu admonesteaza sever si sanctioneaza un functionar marunt, fara ca sa fie vinovat. Acesta se înfurie, dar nu îndrazneste sa reactioneze. întors acasa, pornind de la o vina imaginara, îsi descarca nervii pe sotie si copii.

MOTIVAŢIA

217

4) Reactii de aparare a eului. Termenul a fost creat de S. Freud pentru a descrie o serie de reactii la frustrare. El a insistat îndeosebi asupra refularii, dar elevii sai au inclus multe fenomene în aceasta categorie.

.  a) Refularea este actul prin care negam complet un conflict si motivul sau principal. Dar procesul nu este constient, nu ne mai dam seama de existenta lor. Nu orice inhibitie este o "refulare", ci doar aceea deosebit de intensa, în asa fel încât persoana ignora cu sinceritate existenta ei. în practica psihanalizei se cunosc multe asemenea cazuri: o femeie vine la medic din cauza unor tulburari (unele ticuri, obsesii). Povestindu-si viata, rezulta ca n-a avut nici un fel de viata sexuala, ea negând existenta unor trebuinte de ordin senzual, erotic. Dar erau prezente simptomele amintite. Psihanalistul, cu mult tact, reuseste sa o convinga sa se casatoreasca. Dupa nunta, toate tulburarile nevrotice au disparut.

.  b) Compensarea prin fantezie. Când cineva are insuccese repetate sau se loveste de bariere insurmontabile, se consoleaza oarecum în visare. Violonistul ratat, care scârtâie într-o orchestra oarecare, viseaza ca se perfectioneaza si da concerte cu mare succes. Cel care n-a reusit decât sa devina un felcer se viseaza mare chirurg. în doze mici, visarea creeaza oarecare destindere momentana. Devine însa periculoasa, când e însotita de consumul alcoolului si, mai grav, de droguri.

.  c) Identificarea. Adultul care a dorit în tinerete sa studieze medicina si n-a reusit, se identifica, se transpune în locul fiului sau si face toate eforturile pentru ca acesta sa realizeze cariera visata de el.

.  d)  Proiectia.  Când e vorba de o bariera subiectiva, deficienta este uneori atribuita altuia, proiectata asupra lui, asa încât sa i-o poata reprosa. Mincinosul care si-a îndepartat mai multi prieteni din aceasta cauza, îi acuza pe altii de nesinceritate, îi considera pe ei niste mincinosi.

.  e) Rationalizarea este un mod de gândire eronat, în sensul atribuirii de motive superioare unei conduite reprobabile. De exemplu, un membru al partidului nazist îsi denunta fratele de a fi înlesnit fuga unui evreu. El o face cu convingerea de a contribui la triumful cauzei, când, în fond, la baza a stat ura sa împotriva fratelui preferat si rasfatat de parinti.

.  f) Atitudinea reactionala o constatam atunci când cineva, împiedicat sa-si realizeze o dorinta, actioneaza într-un sens contrar ei. Când mama interzice baiatului sa mearga la cinema si îl îndeamna sa se joace în curte, el se înfurie si se apuca de învatat!

B. Stresul. Uneori bariera nu este un simplu obstacol în calea realizarii unei dorinte, ci constituie chiar o amenintare privind integritatea corporala sau morala a persoanei. Atunci vorbim despre stres. si în cazul acestui termen, ca si la "frustrare", gasim doua acceptii: situatia, factorul care ameninta pe cineva, si starea fizica si psihica ce rezulta.

Notiunea de "stres" a fost încetatenita de J.E. Selyle pornind de la studii fiziologice pe animale. De fapt, stresul este un fenomen psihofiziologic, ducând la tulburari atât biologice, cât si psihice. Stresul prelungit este o cauza bine cunoscuta a unor boli de inima, a ulcerului, tensiunii arteriale s.a., dar si a unor nevroze.

Stresul poate fi creat si numai de un zgomot puternic de lunga durata (vecinatatea locuintei cu o autostrada foarte circulata), dar cauzele mai frecvente sunt suprasolicitarile (în munca, amenintarea cu pierderea postului sau cu falimentul, precum si tot felul de conflicte, daca sunt puternice si de durata). Conflictele se nasc atunci când, simultan, apar mai multe tendinte în relatie cu diferite alternative si când intensitatea

218

PSIHOLOGIE GENERALĂ

lor e relativ egala (daca una are o forta mai mare, atunci conduita noastra i se subordoneaza). K. Lewin a descris trei tipuri de conflict posibile :

a)   Evitare-evitare, când ambele alternative sunt negative. Un elev nu si-a facut tema la un profesor care verifica lucrarile si e intransigent. Alternativa de a nu se duce la scoala ar atrage supararea si pedeapsa parintilor. Ambele perspective sunt sumbre.

b)  Apropiere-evitare. Tânara care vrea sa se casatoreasca, dar logodnicul pleaca pentru mult timp în strainatate si casatoria ar însemna sa renunte la studiile sale la care tine mult. Dilema.

c)  Apropiere-apropiere. O fata este ceruta în casatorie de doi pretendenti. Amândoi sunt persoane respectabile si ea îi pretuieste deopotriva. Se citeaza un asemenea caz când tânara a cazut într-un somn apasator, din care nu reusea sa se trezeasca.

Sigur, unele conflicte pot fi minore si de scurta durata, cum e cel din primul exemplu. Atunci, n-ar trebui sa vorbim despre stres. Dar în vorbirea curenta si în limbajul unor psihologi se utilizeaza termenul, chiar în cazul când apare o tensiune, o dificultate. Un specialist chiar a scris o carte: Stress muss sein ! {Trebuie sa existe stres). E vorba de acea nevoie de tensiune despre care am amintit la începutul acestui capitol si care conditioneaza efortul si dezvoltarea psihica. Dar nu e bine sa amestecam notiunile. Stresul adevarat, cel studiat de Selyle, presupune o stare de mare încordare si ameninta, daca se prelungeste, sanatatea fizica si psihica a individului. La stres, exista reactii caracteristice ale organismului care însa nu rezista oricât. Depinde de robustetea fizica si morala a persoanei. Stresul e daunator si trebuie evitat.


Document Info


Accesari:
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

 


Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2014 )