Specificul cunoaşterii ştiinţifice în psihologie

1. Metodă şi metodologie în psihologie

2. Lege, explicaţie şi teorie în psihologie

1. Metodă şi metodologie în psihologie

1.1.Definirea şi clasificarea metodelor; comentarii generale cu privire la metodele psihologiei

1.2. Definirea, componentele şi tipurile metodologiei psihologice; relaţia dintre metodă şi metodologie

 1.1. Definirea şi clasificarea metodelor; comentarii generale cu privire la metodele psihologiei

Metoda este definită atât ca o cale (methodos, în limba greacă înseamnă cale) pe care o urmează cercetătorul în demersurile sale cât şi ca un instrument utilizat în toate etapele cunoaşterii. Teoria cunoaşterii ştiinţifice (epistemologia) a avansat foarte mult în cunoaşterea metodei şi metodologiei cunoaşterii sistematice, organizate, ştiinţifice, oferind celorlalte ştiinţe suficiente informaţii ca să utilizeze toate metodele cu maximum de productivitate. Pentru psihologie este foarte important să  clarifice problema metodelor sale specifice de investigare/cunoaştere, deoarece aşa cum s-a văzut, deseori i s-a contestat caracterul de ştiinţă.

Cele mai importante probleme ale metodei, în general, sunt: definirea ei, identificarea criteriilor de clasificare şi clasificarea metodelor, stabilirea diferenţelor specifice dintre metode, stabilirea relaţiilor dintre metodă şi metodologie în dinamica demersului cunoaşterii.

Metoda este definită drept „calea, itinerariul, structura de ordine sau programul după care se reglează acţiunile practice şi intelectuale în vedera atingerii unui scop” (Zlate, 2000, p.116) sau „operatorul care mijloceşte trecerea, ridicarea treptată de la problema de cercetare, enunţată în plan teoretic, la reconstrucţia ei – observaţională, experimentală, acţională – în vedrea corectării, optimizării, potenţării, restructurării unui sector sau altul al practicii sociale” (Golu, 1989, pp.153-154, Zlate, 2000, p.115)

 Criteriile la care se recurge în clasificarea metodelor, în general, sunt: gradul  lor de generalitate, gradul de puritate şi gradul de 14414i823o adecvare la fenomenul abordat. Acestea reprezintă aspecte ale metodelor deosebit de importante pentru toate ştiinţele ele influenţînd rezultatele demersului cunoaşterii ştiinţifice.

Metodele psihologiei care au caracter instrumental, de intervenţie, de informare, de interpretare şi acţiune (Zlate, 2000) necesită precizarea şi a altor aspecte care să permită evidenţierea specificului aplicării lor în cunoaşterea psihologică. M.Zlate identifică trei categorii de demersuri care au fost necesare pentru precizarea specificului metodelor de cunoaştere psihologică şi anume:

o       demersul enumerativ,

o       demersul clasificator,

o       demersul descriptiv – explicativ – interpretativ (Zlate, 2000, pp.116 – 117)

Prin demersul enumerativ se face un inventar al tuturor metodelor utilizate de alte ştiinţe deci se crează premisele selectării dintre acestea a celor adecvate cercetării psihicului.

Demersul enumerativ are meritul de a „atrage atenţia asupra multitudinii şi varietăţii metodelor psihologiei. Posibilităţile opţionale şi de selecţie aflate la îndemâna unor psihologi sunt mult mai numeroase decât în alte ştiinţe (...) pornind de la simpla enumerare a metodelor psihologiei, putem uşor anticipa şi alte douaă particularităţi ale acestora: plurivalenţa (faptul că nu furnizează informaţii de acelaşi tip, stereotipe, ci informaţii diverse şi multilaterale despre fenomenele investigate) şi complementaritatea lor (se se întregesc unele pe altele, îşi corijează reciproc limitele)” (Zlate, 2000, pp.116 – 117).

Prin demersul clasificator se identifică (pentru a fi adoptate drept criterii) acele note definitorii ale metodelor care le fac aplicabile în cunoaşterea psihologică.

În demersul clasificator s-au stabilit drept criterii de clasificare a metodelor psihologiei: a) caracterul lor, b) specificul relaţiilor investigate,  c) natura relaţiei cercetător-subiect, d) scopul lor, e) evoluţia lor  istorică,    f) gradul de penetraţie în profunzimea fenomenului studiat, g) indicele de standardizare a procedurii de cercetare.

După caracterul metodelor se diferenţiază metodele obiective şi subiective. Metodele obiective se caracterizează prin imparţialitate, independenţă faţă de factori accidentali iar cele subiective prin implicarea subiectivităţii cercetătorului în abordarea fenomenului studiat.

După specificul relaţiilor investigate se diferenţiază metodele cantitative şi  calitative.

După  natura relaţiei cercetător-subiect se disting metode directe şi indirecte. Primele implică un contact direct între cercetător şi fenomenul studiat, cele din a doua categorie presupun un intermediar între acestea, fenomenul studiat nefiin abordabil direct.

După scopul metodelor se diferenţiază metode:

o       de recoltare, de prelucrare şi/sau interpretarea informaţiilor,

o       de investigaţie intensivă şi/sau extensivă,

o       de diagnoză şi/sau prognoză,

o       de cercetare şi/sau aplicative.

Fiecare dintre ele, aşa cum arată denumirea lor, permit atingerea unei mari diversităţi de scopuri ale cunoaşterii psihologice. Astfel se pot utiliza metode de recoltare a datelor fie într-o investigaţie intensivă fie într-o investigaţie extensivă, fie în ambele scopuri, fiecare dintre ele mai având ca scop specific fie  diagnoza fie prognoza, fie ambele, într-o cercetare fundamentală sau aplicativă, ori într-o cercetare cu dublu scop, atât fundamental cât şi aplicativ. Cu cât sunt mai multe scopurile aplicării unor metode, cu atât caracterul acelor metode devine mai elaborat şi necesită o monitorizare mai atentă.

M.Saburin diferenţiază între metodele preştiinţifice şi metodele ştiinţifice ale psihologiei (acest criteriu se aplică de altfel, metodelor în general). În prima categorie sunt incluse superstiţiile, credinţele, intuiţiile nejustificate ştiinţific, deducţiile şi sistematizare experienţei personale. Metodele ştiinţifice sunt la rândul lor istorice şi descriptive. Primele se aplică în inventarierea evenimentelor trecute, a antecedentelor, cele din a doua categorie în descrierea evenimentelor (observaţia sistematică; metoda corelaţională; metoda genetică, studiul ex-post facto)

La aceste probleme ale metodei care preocupă toate ştiinţele,  în psihologie se adaugă câteva specifice care sunt subliniate de demersul descriptiv – explicativ – interpretativ.

Metodele utilizate în psihologie sunt: observaţia, experimentul, ancheta psihologică, convorbirea, metoda povestirilor de viaţă, metoda biografică, metoda analizei produselor activităţii, metoda modelării şi simulării, metoda psihometrică. Fiecare dintre ele se aplică şi în alte ştiinţe dar în psihologie aplicarea lor are anumite particularităţi. De exemplu aplicarea observaţiei în psihologie trebuie să se facă în condiţiile unei riguroase specificări a: conţinutului observaţiei (ce se observă), formelor observaţiei, condiţiilor necesare pentru asigurarea unei bune calităţi şi depăşirea obstacolelor care apar în asigurarea calităţii corespunzătoare.

Conţinuturile observaţiei sunt atât aspectele care au o mare stabilitate în timp (simptomatica stabilă) precum înalţimea, greutatea, constituţia individului cât şi aspectele care se schimbă în permanenţă (simptomatica labilă, flexibilă) ale comportamentelor individului (expresiile emoţionale). Formele în care se realizează observaţia sunt clasificate după diverse criterii. Astfel, după orientarea ei se diferenţiază autoobservaţia şi observaţia celuilalt. După prezenţa intenţiei în observaţie se distinge observaţia ocazională de observaţia sistematică. În  funcţie de poziţia observator se diferenţiază observaţia directă, indirectă, cu observator ignorat şi cu observator ascuns. După implicarea observatorului în activitatea în contextul căreia se realizează observaţia poate fi: pasivă (fără implicare directă), participativă (cu participare nemijlocită la activitate) iar după durata observării poate fi continuă sau discontinuă.

Printre condiţiile unei bune observaţii se enumeră: stabilirea clară a scopului, selectarea formelor adecvate faptului observat, elaborarea protocolului de observaţie, consemnarea imediată a observaţiilor, efectuarea numărului adecvat de observaţii şi stabilirea unor modalităţi de verificare şi control.

Printre cele mai importante impedimente ale unei bune observaţii au fost reţinute: 1.influenţa subiectivităţii observatorului şi 2.influenţa subiectivtăţii celui observat (de la particularităţile lor de recepţie/percepţie până la întregul lor sistem de valori şi de aşteptări cu privire la evoluţia fenomenului observat). Aspectele psihice observate pot fi influenţate de aşteptările observatorului (care poate să înregistreze doar ceea ce se aşteaptă să vadă – profeţia care se împlineşte) şi de dorinţa subiectului care  fie vrea să mascheze ceva fie vrea să corespundă aşteptărilor observatorului.

Şi în ce priveşte  experimentul, ca metodă cu un mare grad de obiectivitate, în psihologie apar anumite aspecte care nu apar în celelalte ştiinţe. Astfel, el depinde de instrumentele şi tehnicile de măsurare dar şi de relaţia dintre experimentator şi subiect care poate modifica funcţiile psihice supuse experimentului.  Pentru realizarea experimentului sunt necesare următoarele demersuri: generarea surselor de variaţie (stabilirea variabilelor), formularea paradigmei experimentale, emiterea şi testarea ipotezei, manipularea experimentală (mai ales a variabilei independente), construirea planului experimental (Beuvois, Roulin, Tiberghien, apud Zlate, 2000, p.131). Aşa cum se poate observa, principalele componente ale unui experiment sunt variabilele şi situaţia experimentală. Variabilele independente sunt introduse deliberat de experimentator iar variabilele dependente sunt cele care care se modifică funcţie de parametrii acestora. După numărul variabilelor independente utilizate, de modul de prezentare a stimulilor şi de cuplare a lor cu răspunsurile dar şi după specificul măsurătorilor realizate se diferenţiază o mare diversitate de tipuri de experimente: natural/artificial/de laborator, activ/pasiv, proiectat/ex post facto, simultan/succesiv, funcţional/factorial, pilot/crucial.

Utilizarea experimentului în psihologie este condiţionată de restricţii ce ţin de dimensiunea fenomenelor investigate, de anumite norme morale şi de specificul cunoaşterii în psihologie.

O metodă specifică a psihologiei este psihometria. Aceasta îşi propune recoltarea unor informaţii obiective despre starea actuală a funcţiilor  psihice ale subiectului, informaţii în baza cărora să se poate face predicţii cu privire la evoluţia lor ulterioară. Testele psihologice se clasifică după modul de aplicare (teste individuale şi colective), după durată (teste cu timp limitat şi teste cu timp nelimitat), după materialul folosit (teste verbale şi nonverbale) şi după conţinut (teste de performanţă, de personalitate şi de comportament).  Pentru a permite un diagnostic corect şi un prognostic de încredere, testele trebuie să satisfacă o serie de condiţii ca: validitatea, fidelitatea, etalonarea şi standardizarea (Zlate, 2000, p.141)

Complexitatea obiectului de cercetare al psihologiei dar şi a relaţiei dintre acesta şi metodele prin care este abordat imprimă o serie de particularităţi metodelor psihologiei.

În psihologie cunoaşterea se realizează indirect, manifestările exterioare, comportamentale sunt considerate indicatori ai stărilor şi relaţiilor interne, subiective. Cercetătorul faptelor psihice nu se poate rezuma la a constata, explica şi prevedea sau reproduce cât mai exact faptele, cu detaşare faţă de obiectul studiat. El se implică sau chiar se identifică cu destinul “obiectului”. Metodele de cercetare nu au aceeaşi rigurozitate ca în ştiinţele exacte. De aceea creşterea gradului de obiectivitate a metodelor de cercetare devine imperios necesară pentru veridicitatea cunoaşterii psihologice.

M.Zlate identifică două categorii de demersuri prin care poate fi accentuată obiectivitatea metodelor în cercetarea şi cunoşaterea psihologică:

o       măsuri generale, aplicabile tuturor metodelor pentru creşterea gradului lor de obiectivitate

o       măsuri specifice fiecărei metode prin care de fapt se vizează diminuarea subiectivităţii cercetătorului (Zlate, 2000, p.148)

Printre măsurile care pot creşte gradul de obiectivitate a tuturor metodelor psihologiei se menţionează:

o       claritate, precizie şi rigoare în formularea problemelor studiate;

o       operaţionalizarea corectă a conceptelor;

o       aplicarea mai multor metode pentru studierea aceluiaşi fenomen şi studierea aceluiaşi fenomen cu o metoda aplicată în cât mai diverse situaţii;

o       cercetarea fenomenelor psihice în dinamica lor reală.

1.2. Definirea, componentele şi tipurile metodologiei psihologice; relaţia dintre metodă şi metodologie

Metodele nu se aplică izolat şi independent una de alta ci organizat şi în acord cu anumite principii teoretico-ştiinţifice,  pe baza unei anumite concepţii generale asupra fenomenelor cercetate. Concepţia generală şi principiile determină selectarea anumitor metode şi nu a altora, aplicarea metodelor şi mai ales interpretarea rezultatelor cercetării.

Metodologia unei ştiinţe, inclusiv metodologia psihologiei include:concepţia despre obiectul investigat, tehnicile şi procedeele de colecatre a datelor, tehnicile şi procedeele de prelucrare a datelor recoltate, procedeele logice de analiză, construcţie şi reconstrucţie a teoriei. (Zlate, 2000, p.153)

După principiile teoretice care au generat un anumit mod de abordare a realităţii sociale se diferenţiază două mari tipuri de metodologii: obiective şi interpretative (L.Vlăsceanu, apud Zlate, 2000, p.155)

Metodologiile obiective, specifice behaviorismului:

o       se orientează spre fapte observabile, măsurabile, cuantificabile;

o       reunesc metode obiective de descoperire a relaţiilor cauzale dintre fapte

o       pornesc de la ipoteze clar formulate şi vizează verificarea şi testarea acestora;

o       îşi propun formularea unor  legi;

o       operează generalizări;

o       interpretează datele după ce au fost descoperite, testate, sistematizate;

o       cercetează atât pentru a explica cât şi pentru a influenţa, manipula faptele studiate.

Metodologiile interpretative, specifice psihologiei umaniste:

o       vizează în principal descoperirea universului uman;

o        identifică datele şi le interpretează ipotetic  în timpul identificării lor;

o       se bazează pe înţelegerea introspectivă;

o       recurg la generalizare doar după ce au interpretat faptele studiate;

o       recunsoc implicaţiile  participării cercetătorului;

o       modifică relaţia subiect-obiect în cercetare.

Metodologiile obiective sunt specifice abordărilor nomotetice, cantitative, pozitiviste iar cele interpretative sunt specifice abordărilor idiografice, calitative, hermeneutice. În psihologie se recurge frecvent la o metodologie mixtă bazată pe complementaritatea dintre metodologiile obiective şi subiective care permite utilizarea mai  adecvată a metodelor.

Unii autori diferenţiază între metodologii coercitive şi metodologii noncoercitive în psihologie (Matalon, Nozik). Metodologia noncoercitivă este cea care lasă cercetătorului (care îşi asumă toată responsabilitatea) dreptul de a decide şi de a îşi asuma toate riscurile. Cercetătorul poate introduce ipoteze non-verificabile bazate pe factori non-controlabili sau puţin cunoscuţi  care pot perturba fenomenele studiate. Tipul acesta de metodologie este specific cercetării de teren. M.Zlate observă că orice metodologie când devine aplicată devine coercitivă, normativă. La sfârşitul cercetării, metodologia devine mai flexibilă, permiţând introducerea unor noi ipoteze care să sugereze abordări viitoare. (Zlate, 2000, p.156)

 Relaţia dintre metodă şi metodologie este una complexă de interinfluenţă dar în care primează metodologia: „Numai o concepţie teoretică riguroasă, bine circumscrisă şi întemeiată este în măsură să orienteze şi să ghideze alegerea şi aplicarea metodelor (...) Concepţia, teoria, „obligă” pur şi simplu cercetătorul nu numai să selecteze o anumită metodă, dar şi să elaboreze una nouă” (Zlate, 2000, p.157)

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ

CREŢU, T.(2001), Psihologie generală, Editura Credis, Bucureşti

ZLATE, M., (2000),  Fundamentele psihologiei, Editura Pro-Humanitate, Bucureşti

ZLATE, M., (2000),  Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iaşi.

LECTURI  SUPLIMENTARE

PAROT, F; RICHELLE, M, (1995), Introducere în psihologie, Ed.Humanitas, Bucureşti

MÂNZAT, I.,  (1996), „Experimentul mental din perspectiva psihologică”, în BOTEZ, A.,  (coord.)    Filozofia mentalului, Ed.ştiinţifică, Bucureşti, pg.274-293

RADU, I.,  MICLEA, M., (1993), Metodologie psihologică şi analiza datelor, Ed.Sincron,Cluj-Napoca

2. Lege, explicaţie şi teorie în psihologie

2.1. Descrierea şi explicaţia în psihologie

2.2. Specificul şi clasificarea teoriilor psihologice

2.3. Specificul legilor psihologice

2.1. Descrierea şi explicaţia în psihologie

Descrierea fenomenelor cercetate este condiţie fundamentală a  oricărei ştiinţe. Prin descriere se răspunde la întrebările „cum este” şi „ce este” fenomenul cercetat. Orice descriere inventariază, clasifică, sistematizează cunoştinţe şi începe prin a fi realistă, substanţialistă  devenind pe parcurs tot mai  relaţională.

Descrierea poate fi  cantitativă şi calitativă. Descrierea cantitativă presupune măsurarea şi numărarea caracteristicilor obiectului studiat şi  se efectuează în baza unor descriptori şi a unor criterii. Descrierea  calitativă presupune operaţionalizarea conceptelor, găsirea unor indicatori pentru faptele descrise şi categorisirea acestora (regruparea fenomenelor după anumite criterii). Descrierea în psihologie este predominant calitativă şi pentru a i se asigura caracterul satisfăcător trebuie să se definească riguros variabilele, uneori prin simplificare bazată pe proximitatea sau pe similitudinile dintre date.

Explicaţia este un nivel  superior al cunoaşterii ştiinţifice, nivel la care se poate răspunde la  întrebarea “de ce?” în legătură cu caracteristicile reţinute prin descriere. Prin explicaţie sunt precizate cauzele fenomenelor, condiţiile în care apar acestea, factorii implicaţi în producerea lor. Oleron consideră explicaţia un discurs nu doar verbal ci şi simbolic (conţine simboluri matematice, figurale) având şi un caracter evaluativ. După M.Zlate dicursul vizează mai ales faza finală a cercetării ştiinţifice iar explicaţia ca demers este un moment al travaliului ştiinţific.Demersul explicativ odată realizat  poate lua forma discursului explicativ, scris sau verbal. (Zlate, 2000, p.171)

Unii autori reduc explicaţia la un proces de deducţie. De exemplu după Hempel un fenomen este explicat dacă este dedus din legile generale ale fenomenului şi din condiţiile particulare în care apare el.  Explicaţia  prin subsumarea la legi se poate face fie  nomologic-deductiv (de la general la particular) fie  inductiv-probabilistic (de la particular la general).

În psihologie explicaţia este predominant inductiv-probabilistică şi pentru a fi corectă şi completă ea trebuie să îşi specifice sistemul explicativ. Specificarea sistemului explicativ presupune:

o       Selectarea variabilelor studiate cu excluderea intenţionată mai ales a celor care variază necontrolat;

o       Stabilirea  limitelor sistemului explicativ.

Acţiunea unor factori necontrolabili  asupra variabilelor experimentale  nu poate fi evitată  întotdeauna dar efectul lor trebuie limitat. Acest lucru se face prin selecţia prin randomizare.

Psihologia recurge mai ales la explicaţia fundată pe înţelegere între acestea existând foarte fine interrelaţii. Explicaţia favorizează înţelegerea dar înţelegerea are în plus două particularităţi: rezonanţa psihologică şi intenţionalitatea.

Relaţiile dintre înţelegerea implicită, descriere, explicaţie şi lege este foarte importantă în cercetarea ştiinţifică. Legea este prezentă de la primul nivel al înţelegerii, dar nu poate fi formulată explicit. Descrierea permite prin clasificările  şi indicarea ordinii şi a relaţiilor spaţio-temporale operate ridicarea la un nou stadiu în  formularea  legilor. Legea atinge un nivel superior în dezvoltarea ei odată cu explicarea fenomenelor (cu precizarea cauzelor care le-au produs şi a condiţiilor în care se manifestă).

Interpretarea este o altă etapă a cunoaşterii ştinţifice în strânsă relaţie cu explicaţia. După Reuchlin interpretarea şi explicaţia sunt demersuri care pun în corespondenţă discursuri inegal inteligibile. Raporturile dintre ele nu au aceleaşi proprietăţi. Interpretarea constă în punerea în corespondenţă pe cale cumulativă a discursului empiric cu cel teoretic în timp ce explicaţia constă în deducerea unui discurs din altul .Explicaţia implică o deducţie  a unui discurs cu un mare grad de inteligibilitate din altul cu un grad de inteligibilitate aproape la fel de mare astfel încât dacă unul este adevărat şi celălalt va fi cu necesitate adevărat. Reuchlin consideră că interpretarea este etapa centrală a explicaţiei deoarece ea presupune recunoaşterea unui discurs în altul. Interpretarea se implică în ţesătura explicaţiei, contribuie la o lectură dublă a modelelor, recunoscându-le caracterul de teorie inteligibilă. Teoriile interpretative pun în corespondenţă conceptele cu fapte concrete noi, din ce în ce mai eterogene pe când teoriile explicative folosesc definiţiile operaţionale şi dacă nu folosesc conceptele în cadrele lor iniţiale rămân sterile. Discursul interpretativ este puţin verificabil, el mai mult sugerează “posibilităţi”. În discursul explicativ verificabilitatea este mai mare.

Literatura de specialitate descrie mai multe  tipuri de explicaţii. Goguelin, de exemplu realizează o clasificare filosofică a teoriilor şi explicaţiilor psihologice  în funcţie de credinţele pe care se bazează. Astfel, întâlnim: 1. explicaţii bazate pe credinţa în materie, real, natură, experienţă, obiectivitate şi   2.explicaţii bazate pe  credinţa în spirit, în puterea ideii, a raţiunii, a liberului arbitru. În cadrul primului tip de explicaţii avem  explicaţii cauzal-mecaniciste, pozitiviste iar în cadrul celui de-al doilea tip avem  explicaţii teleologice, finaliste. Explicaţiile filosofice  ale psihicului sunt prea generale, nespecifice şi exclusiviste.

Wright diferenţiază între .explicaţiile cvasi-cauzale  şi  explicaţii cvasi-teleologice.

Piaget identifică ca tendinţe fundamentale ale explicaţiilor în psihologie o tendinţă reducţionistă şi o tendinţă constructivistă. Reducţionismul poate fi intrapsihologic (se exprimă în reducerea conduitelor complexe la un principiu cauzal) şi   extrapsihologic  (se exprimă în recurgerea la explicaţii sociologice,  fizicaliste sau organiciste). Constructivismul  pune accent pe procesele de construcţie şi oferă explicaţii de tip comportamentalist, genetice sau abstracte.

M.Zlate propune următoarea clasificare a explicaţiilor folosite în psihologie: a. După natura  elementelor considerate (explicaţii mentaliste,   comportamentaliste, substanţialiste, situaţionaliste); b.După specificul mecanismelor implicate (explicaţii izolaţioniste care consideră elementele psihice rupte unele de altele; conexioniste – asociaţioniste care explică geneza psihicului prin asocierea mai mult sau mai puţin mecanică a elementelor psihice inferioare; structuraliste care explică fenomenele prin structurarea, organizarea şi ierarhizarea  lor); c.După statutul acordat unor fenomene psihice (explicaţii nativiste; constructiviste; localizaţioniste; antilocalizaţioniste) (Zlate, 2000, p.182)

Multitudinea, diversitatea şi eterogenitatea explicaţiilor psihologice impune psihologului atitudini specifice. O asemenea măsură este selecţia şi corelarea modelelor explicative. În studierea proceselor psihice este necesară  întâi  selectarea modelelor explicative corespunzătoare şi apoi corelarea lor în aşa fel încât să surprindă cât mai adecvat complexitatea fenomenelor de natură psihică. (Zlate, 2000184)

2.2. Specificul şi clasificarea teoriilor psihologice

Teoria este considerată atât punctul de plecare cât şi punctul terminus al unei ştiinţe (Zlate, 2000, p.184). Există două două accepţiuni ale termenului de teorie:

o       în sens larg teoria este nivelul superior al cunoaşterii ştiinţifice prin care realitatea este reflectată generalizat;

o       în sens restrâns teoria  este ansamblul ipotezelor, legilor şi conceptelor organizate într-un sistem logic coerent care descrie şi explică un domeniu al cunoaşterii.

Teoria porneşte de la descriere, de la  anumite modele explicative subordonate unor perspective de abordare general-teoretică a realităţii.

Orice  teorie se caracterizează printr-o anumită forţă teoretică. Forţa teoretică a unei teorii este dată de: testabilitatea empirică, comprehensiunea scopului, gradul de formalizare, gradul de coeziune, coerenţa şi explicitarea conceptuală. Cel mai intens a fost studiată relaţia dintre forţa teoretică a unei teorii şi precizia conceptual-lingvistică. Pe măsură ce creşte precizia conceptuală creşte forţa teoretică. Precizia conceptuală  poate creşte diferit în funcţie de nivelul limbajului în care este formulată: obişnuit, pragmatic, descriptiv, explicativ. Limbajul obişnuit are o ambiguitate atât de mare încât sunt necesare  creşteri masive în precizia sa conceptuală pentru a se obţine creşteri mici ale forţei teoretice. În limbajul ştiinţific (descriptiv, explicativ) la creşteri mici ale preciziei se obţin creşteri mari ale forţei explicative.

Clasificarea teoriilor s-a făcut după anumite criterii:

1. după gradul de abstractizare şi generalizare (Merton), după care s-au descris teorii generale, de rang mediu şi de rang elementar. Astfel, teoria câmpului şi teoria dinamicii grupului, formulate de K.Levin sunt teorii globale iar teoria disonanţei cognitive a lui L.Festinger este o teorie de rang mediu. Teorii  cu un foarte mare grad de generalitate sunt teoriile formulate de marile orientări psihologice ca introspecţionismul, psihanaliza. Teoriile de  rang mediu cum este teoria formei sau gestaltului sunt focalizate pe un singur element component al psihicului. Teoriile cu grad scăzut de generalitate se referă la aspecte specifice ale unui proces sau funcţie psihică (teoria tricromatică a lui Helmholtz pentru explicarea vederii colorate);
2. după specificul activităţii explicative a cercetătorului după care s-au diferenţiat: teorii reale (focalizate pe fapte în sine) şi  metateorii (focalizate pe teorie)

 Teoriile  reale au mai fost clasificate după

a.       stilul cognitiv al cercetătorilor în 1.analogice, bazate pe modele teoretice; 2.descriptive (folosesc concepte limitate la termeni de observaţie); 3.instrumentaliste (conceptele apar în calitate de instrumente de lucru); 4. Realiste (conceptele descriu realul)(Nagel)

b.      modul de construcţie a unei teorii: 1. inductive (pornesc de la particular la general); 2.Deductive (pornesc de la general la particular); 3. Interactive inductiv-deductive, (taxonomia lui Melvin Marx)

c.       stilurile epistemice: 1.raţionalist; 2.empirism, 3.metaforism  (taxonomia lui J.Royce)

J.Royce, combină cele 3 scheme taxonomice şi obţine următoarele categorii: 1.teorii descriptive, generate inductiv şi justificate epistemic prin empirism; 2.teorii  analogice, generate deductiv şi bazate pe epistemologia metaforică; 3.teorii realist-instrumentale, generate interactiv  inductiv-deductiv, justificate epistemic prin  raţionalism şi empirism, (Zlate, 2000, pp.186 – 187)

Între toate aceste tipuri de teorii există o strânsă interdependenţă.

2.3. Specificul legilor psihologice

A descrie, a explica şi a prevedea înseamnă de fapt a formula legi. Psihologiei i s-a negat capacitatea de a explica şi prevedea deci i s-a negat capacitatea de a formula legi şi implicit a fost negată existenţa  legilor în psihologie. S-a afirmat că psihologia poate doar să înţeleagă fenomenele psihice şi relaţiile dintre ele.  Această afirmaţie se bazează pe specificitatea obiectului psihologiei, dar şi pe modul specific de funcţionare a legilor la nivelul faptelor de natură psihică. La nivelul psihicului legile acţionează concomitent, se întretaie, îşi relativizează efectele. Când două legi acţionează concomitent se obţine un alt efect:  o lege poate să devină condiţie facilitatoare sau perturbatoare pentru acţiunea alteia. De exemplu un material mare ca volum dar cu grad mai mare de organizare este reţinut mai bine decât un material cu volum redus şi neorganizat, ceea ce ar contrazice legea memoriei care spune că un material de volum redus este reţinut mai bine decât unul cu volum mare.

Legile psihologice sunt:

o       probabiliste,

o       statistice,

o       teleologice sau finaliste,

o       nu sunt pur psihologice.

Caracterul  probabilist al legilor psihologice constă în faptul că un fenomen numit cauză duce numai cu o anumită probabilitate la un fenomen numit efect deoarece în psihologie, între cauză şi efect se interpun mai multe serii cauzale (condiţiile interne ale individului, personalitatea etc).

Conţinuturile psihice  se supun  nu doar determinismului clasic ci  plurideterminismului, cu formele sale de manifestare: supradeterminarea, subdeterminarea şi determinismul sincronic. După Le Ny supradeterminarea constă în faptul ca un fenomen care este produs de mai multe cauze apare când apare fiecare dintre aceste cauze. Subdeterminarea exprimă faptul că un fenomen apare doar atunci când sunt prezente toate  fenomenele care îi sunt cauză (el este subdeterminat prin fiecare din factorii săi). După Zador determinismul sincronic exprimă faptul că fiecare efect devine punct de plecare al altor acţiuni.

Faptelor  psihice le sunt mai proprii subdeterminarea şi determinismul sincronic decât determinismul clasic şi supradeterminarea şi determinsmul de de tipul inteligibilităţii (faptele sunt explicate doar după ce au avut loc) decât cel  de tipul predictibilităţii.

Caracterul statistic al legilor psihologice este dat de faptul că  ele nu se verifică pe fiecare mebru al unei colectivtăţi ci pe majoritatea membrilor şi la valori medii ale stimulilor.

Caracterul teleologic sau finalist al legilor psihologice este dat de esenţa fiinţei umane dotate cu cu capacitate  de autoorganizare şi autoreglare, la care efectul voinţei şi scopului acţiunilor, al motivaţiei  face ca  efectul să nu fie produs simplu şi liniar de o anumită cauză. În ştiinţa contemporană se recunosc şi alte forme de cauzalitate decât cea liniară: cauzalitatea multiplă (mai multe cauze care acţionează combinat  dând  alte efecte decât simpla lor însumare); cauzalitate retroactivă (efectul odată obţinut acţionează acţionează asupra cauzei); cauzalitate inferioară (de la evenimente fizico-chimice la psihice, de la periferice  la centrale) ; cauzalitate superioară (de la psihic la biologic).

Caracterul ecclectic al legilor psihologice decurge din conotaţiile lor fiziologice, fizicaliste sau sociologice.

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ

RADU, I., DRUŢU, I., MARE, V., MICLEA, M., PODAR, T., PREDA, V., (1991),  Introducere în psihologia contemporană, Editura Sincron, Cluj-Napoca

ZLATE, M., (2000),  Fundamentele psihologiei, Editura Pro-Humanitate, Bucureşti

ZLATE, M., (2000),  Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iaşi.