ABORDAREA SEMIOTICA A COMUNICARII

ABORDAREA  SEMIOTICĂ  A  COMUNICĂRII

Se pare ca nici un domeniu de studiu nu este mai stimulator si mai promitator ca acela al comunicarii în societatea contemporana. Cele mai diverse discipline concura la studierea informarii, a matricelor de procesare a informatiei, a propagarii, distorsionarii si amplificarii informatiei. Comunicarea a ajuns sa fie considerata "miezul culturii, cunoasterii si comportamentului social". Unul dintre cei mai autorizati teoreticieni americani ai comunicarii, John  Fiske, scria în celebrul sau studiu din 1982, Introduction to Communication Studies: "Comunicarea este o dimensiune centrala a vietii noastre culturale; fara ea, orice tip de cultura moare. În consecinta, studiul comunicarii presupune studiul culturii în care este integrata" (1, p.2).

Când vorbim despre comunicare este important de notat ca nu avem de-a face cu un obiect de studiu, ci cu o arie de studiu multi-disciplinara. Acest mod de a privi obiectul de studiu (ca arie multi-disclipinara) sugereaza ca dificultatea vine (în parte) din faptul ca ceea ce spun psihologii si sociologii despre comunicarea umana si despre comportamentul uman are prea putin de-a face cu ceea ce spun specialistii din alte domenii - spre exemplu, din critica literara. Pentru a clarifica aceasta confuzie, vom pleca de la câteva presupuneri pe care le inventariaza John Fiske:

i. Domeniul comunicarii poate fi abordat si înteles, dar este necesara o abordare dinspre mai multe discipline.

ii. Orice comunicare include si implica semne si coduri. Semnele sunt acte sau fapte (de arta) ce se refera la altceva decât ele însele (constructii ce semnifica). Codurile sunt sisteme în care semnele sunt organizate si care determina modul în care pot fi legate între ele semnele.

iii. Aceste semne si coduri sunt facute sa fie la îndemâna celorlalti. Transmiterea sau receptarea de semne sau coduri, comunicarea, este practica relatiilor sociale.

iv. Comunicarea este o dimensiune centrala a vietii noastre culturale, fara de care cultura de orice tip moare. În consec 24124s1812y inta, studiul comunicarii implica studiul culturii în care se integreaza.

O definitie generala a comunicarii are meritul de a surprinde toate aceste presupuneri: Comunicarea este interactiune umana prin mesaje (1, p.34). Dar, dupa cum vom vedea pe parcursul capitolelor urmatoare, aceasta definitie este mult prea generala.

Semnele sunt acte sau fapte de arta care se refera la altceva decât ele însele; prin aceasta, ele sunt structuri care semnifica (adica transmit informatii despre o realitate). Sistemele în care sunt organizate aceste semne, precum si modalitatile de corelare dintre semne în cadrul sistemelor sunt codurile (1, pp.64-84).

Comunicarea poate fi considerata ca "transmitere de mesaje", dar si ca transmitere si schimb de sensuri, precum si ca activitate de decupare, distorsionare si creare de sensuri (întelesuri).

Ca transmitere de mesaje, comunicarea dintre oameni poate fi studiata ca proces, interesându-ne modul în care emitatorul (receptorul) codifica (decodifica) mesajul, modul în care emitentii folosesc mijloacele si canalele de comunicare, precum si eficienta mesajului transmis (evaluata prin intermediul feedback-ului). Dar aceasta abordare a comunicarii nu este singura posibila.

Dupa John Fiske (1, pp. 1-4), în studiul comunicarii exista doua scoli.

i) scoala "proces" considera mesajul drept ceea ce se transmite prin procesul de comunicare. Mesajul este ceea ce s-a transmis de la A la B, ambalat corespunzator si pregatit pentru a afecta starea sau/si modul de gândire al receptorului. Un alt efect decât cel urmarit sau un efect mai mic decât cel scontat este considerat esec în comunicare.

Aceasta orientare considera comunicarea drept transmisie de mesaje. Este preocupata de modul în care emitatorul si receptorul codifica si decodifica, de felul în care transmitatorii folosesc canalele si media. Se intereseaza de aspecte cum ar fi eficienta si acuratetea. Considera comunicarea ca pe un proces ce afecteaza comportamentul sau modul de gândire (starea intelectuala) a altcuiva. Când efectul este mai mic decât cel scontat, aceasta scoala vorbeste despre esec în comunicare; ea urmareste sa stabileasca etapele procesului pentru a depista unde a aparut esecul. Aceasta scoala poate fi numita scoala proces. În teoria comunicarii s-au conturat doua curente principale în privinta definirii conceptului de comunicare: "scoala proces" si scoala semiotica (1, pp.1-4).

Cei mai importanti reprezentanti ai acestei orientari vin din Statele Unite; ei propun modele de analiza a comunicarii care sunt instructive din perspectiva constientizarii treptate, în teoria comunicarii, a încarcaturii culturale (Cultural Loading) a oricarui act comunicational: Lasswell (1948), Shannon si Weaver (1949), Newcomb (1953), Grebner (1956), Westley si MacLean (1957), Jakobson (1960) - a se vedea (1, pp.6-38).

ii) scoala semiotica abordeaza comunicarea ca producere si schimb de întelesuri. Ea este preocupata de rolul textului (mesajului) într-o cultura, precum si de rolul diferentelor culturale în cadrul interactiunilor dintre mesaj si indivizi.

Aceasta orientare concepe comunicarea ca pe producere sau schimb de întelesuri (semnificatii). Ea este preocupata de modul în care mesajele (sau textul) interactioneaza cu oamenii pentru a produce întelesuri (semnificatii), ceea ce înseamna ca este preocupata de rolul textului în cultura noastra. Foloseste termeni cum este cel de semnificatie si nu considera neaparat neîntelegerea ca semn evident al esecului în comunicare; aceasta neîntelegere poate sa apara ca rezultat al diferentelor culturale dintre emitator si receptor. Pentru aceasta scoala, studiul comunicarii este studiul textului si al culturii. Principala metoda de studiu este semiotica.

 Contributiile cele mai importanta la aparitia si dezvoltarea scolii semiotice au fost semnate de Charls S. Peirce¹ si, desigur, de Ferdinand de Saussure², al carui Curs de lingvistica generala a fost publicat postum, în 1916. Fiecare dintre cei doi întemeietori de scoala a avut urmasi importanti: C.S. Peirce a fost continuat de Odgon si Richards (1923), iar Saussure de danezul L. Hjelmslev, precum si de Roland Barthes (1968 si 1973) si Pierre Gouriaud (1975) - a se vedea 1, pp.39-60; 2, pp.29-41.

Dupa cum se poate vedea, "scoala proces" defineste comunicarea mai aproape de acceptiunea comuna a termenului: procesul prin care o "persoana" intra în legatura cu altele si le afecteaza - fie în plan intelectual, fie în plan emotional, fie în plan comportamental, fiind afectata la rândul ei de persoanele contactate. scoala semiotica defineste comunicarea într-un sens mai larg: tot ceea ce face individul ca membru al unei anumite culturi (societati). Este o acceptiune mai complexa si mai îndepartata de acceptiunea simtului comun³.

scoala procesului de comunicare tinde sa tinteasca spre stiintele sociale, în special psihologia si sociologia, si sa se concentreze asupra actelor de comunicare. scoala semiotica se contureaza în jurul lingvisticii si al subiectelor de arta si se concentreaza asupra ansamblului a tot ceea ce are legatura cu aceasta comunicare. Fiecare scoala interpreteaza, în felul sau, definitia comunicarii ca interactiune sociala prin mesaje. Prima defineste interactiunea sociala drept procesul prin care o persoana e în legatura cu altele, afectându-le comportamentul, starea intelectuala sau raspunsul emotional. [L1] [L2] Aceasta definitie este mai apropiata de întelegerea obisnuita a comunicarii, de folosirea zilnica a cuvântului. Semiotica, însa, defineste interactiune sociala ca tot ceea ce face individul ca membru al unei culturi sau societati⁴.

În cursul de fata vom aborda comunicarea din ambele perspective, caci preferinta exclusivista pentru una dintre ele ne apare paguboasa pentru scopul nostru. Desigur, atunci când analizam legatura dintre natura limbajului si natura comunicarii, acceptiunea la care ne vom referi va fi aceea data de "scoala proces"; când ne vom ocupa, însa, de determinismul cultural al comunicarii, folosindu-ne de conceptele lui Khun si Gonseth (paradigma si, respectiv, referential), vom gândi în termenii scolii semiotice, care scoate în evidenta interactiuni "constante", biunivoce, între "producatorul" de mesaj si sistemul de referinta, între acesta si "cititor".

Ambivalenta demersului nostru se justifica atât prin bivalenta comunicarii în general, cât si prin bivalenta proprie comunicarii interculturale; aceasta întruneste ambele aspecte: atât afectarea modului de gândire al interlocutorului, cât si producerea si schimbul de întelesuri (determinate cultural). Abordarea ambelor aspecte ni se pare de maxima importanta pentru teoria comunicarii interculturale si, cu atât mai mult, pentru administrarea si ameliorarea comunicarii dintre diferite ideologii.

1.  sCOALA  PROCES

Adeptii acestei scoli considera mesajul drept ceea ce se transmite prin procesul de comunicare. Ei cred ca intentia este un factor decisiv în ceea ce constituie mesajul. Ceea ce ne loveste timpanul va fi un mesaj doar daca este ceva preconstient ca semnal pentru un ascultator. Intentia emitatorului poate fi specificata sau nespecificata (anuntata sau nu), constienta sau nu, dar e identificabila prin analiza mesajului. Mesajul este ceea ce emitatorul pune înauntrul sau, prin indiferent care mijloace.

Prezentam în continuare câteva dintre modelele de analiza în care comunicarea este abordata ca proces. Ele au meritul de a ilustra, totodata, natura si scopul modelarii în cunoasterea stiintifica. Un model este un fel de "harta", care ne reprezinta caracteristici selectionate ale "teritoriului", fara sa fie atotcuprinzatoare. Valoarea unui model este data de urmatoarele: a) lumineaza, clarifica, sistematizeaza unele caracteristici ale domeniului studiat; b) evidentiaza unele conexiuni între caracteristici; c) precizeaza criteriile dupa care s-a facut selectia acestora; d) delimiteaza domeniul modelat.

Din cele spuse mai sus rezulta cât de importanta este modelarea în cercetare si cât de utila este folosirea modelelor în activitatea didactica.

1.1. Shannon si Weaver au publicat, în 1949, cartea Teoria matematica a comunicarii, considerata una dintre "semintele" cele mai importante din care s-au dezvoltat studiile comunicarii⁵.

Modelul creat de cei doi este unul linear. Simplitatea sa a adus dupa sine modele de îmbunatatire, iar linearitatea - o sumedenie de critici.

Sursa este locul luarii deciziei, ea decide ce mesaj sa fie trimis sau, mai degraba, selecteaza unul dintre mesajele posibile. Mesajul selectat este transformat apoi de transmitator în semnal trimis prin canal la receptor. Zgomotul reprezinta orice adaugire la semnal între transmitere si receptie, care nu a fost intentionata de sursa. Distinctia dintre zgomot semantic si zgomot tehnic sugereaza ca ar trebui, poate, inserata o casuta pentru receptionare "semantica" între cea a receptionarii tehnice si destinatar. Zgomotul, oriunde ar aparea (în transmitere, canal, auditoriu sau chiar în mesaj), face întotdeauna confuza intentia emitatorului si limiteaza cantitatea de informatie ce poate fi transmisa într-o situatie data si la un moment dat. Depasirea problemei cauzate de zgomot i-a condus pe Shannon si Weaver la alte concepte fundamentale, cum ar fi informatia, redundanta si entropia.

a. Informatia

Shannon si Weaver utilizeaza, de fapt, termenul de "informatie" într-un mod specific, tehnic. Pentru a-l întelege trebuie sa uitam de întelesul zilnic al termenului. Informatia trebuie înteleasa ca o masura a predictibilitatii semnalului⁵.

b. Redundanta si Entropie

Redundanta este ceea ce este previzibil sau conventional într-un mesaj; conceptul opus este entropia. Redundanta este rezultatul unei predictibilitati înalte, iar entropia al uneia scazute. În consecinta, un mesaj cu înalta predictibilitate este redundant si dispune de un grad informativ redus. Daca întâlnesc un prieten pe strada, îi spun "Salut"; fiind ceva foarte probabil, mesajul este redundant. În limba naturala, redundanta este omniprezenta si nu e deloc greu de observat ca un nivel mai ridicat al ei se asociaza cu o posibilitate sporita de detectare si înlaturare a erorilor. Româna prezinta un larg repertoriu de marci⁶ ale pluralului substantivelor, caracterizate prin grade de redundanta diferite. Redundanta vine în întâmpinarea rezolvarii problemelor practice de comunicare, probleme ce pot fi asociate cu acuratetea sau depistarea de erori. Entropia poate fi cel mai bine înteleasa ca maximum de impredictibilitate, ce atrage dupa sine un înalt grad informativ; este o masura a numarului de alegeri de semnal care pot fi facute si a faptului ca aceste alegeri pot fi destul de aleatorii⁷. În mass-media, considera John Fiske, "redundanta apare, în general, ca o forta care actioneaza pentru status-quo si împotriva schimbarii. Entropia este mai incomoda, mai stimulanta, mai socanta poate, mai greu de comunicat eficient" (1, p.41).

c. Canal, Cod, Medium

Alte doua importante concepte sunt canalul si codul. Acestea pot fi mai bine definite în corelatie cu un al treilea, medium-ul.

Canalul este mijlocul fizic prin care este transmis semnalul.

Codul este un sistem de întelesuri comun membrilor unei culturi sau subculturi. Consta deopotriva din semne si din reguli care determina cum si în ce context pot fi folosite aceste semne⁸.

Medium (media) reprezinta mijlocul (mijloacele) tehnic (tehnice) de convertire a mesajului în semnal, care sa poata fi transmis prin canal. Astfel, putem clasifica media în trei categorii:

i. media de prezentare: vocea, fata, trupul. Acestea folosesc limbaje "naturale" (cuvinte rostite, expresii, gesturi);

ii. media de reprezentare: carti, picturi, fotografii. Pot fi o înregistrare a produselor din prima categorie, care sa existe independent de cel care comunica. Produc lucrari de comunicare;

iii. media mecanice: telefonul, radioul, televiziunuea. Principala deosebire dintre categoriile (ii) si (iii) este aceea ca, în cazul al treilea, media folosesc canale ce sunt subiect al constrângerilor tehnologice si sunt afectate de un zgomot de tip tehnic.

1.2. George Gerbner a încercat sa elaboreze un alt model general de comunicare (3, pp 171-199). Acest model este mai avansat prin doua aspecte. În primul rând, el relationeaza mesajul cu "realitatea" despre care relateaza, ceea ce faciliteaza discutarea problemelor de perceptie si de înteles; în la doilea rând, concepe comunicarea ca proces care consta în doua dimensiuni ce alterneaza: cea perceptuala (sau de receptie) si cea de comunicare (dimensiunea modalitatii de transmitere si control).

Dimensiunea orizontala: evenimentul (E), ceva din realitate, este perceput de receptor (R) - receptor uman sau tehnic. Perceptia lui R despre eveniment (E) are ca rezultat E₁. Relatia dintre E si E₁ implica selectia dintre elementele percepute de R si complexitatea evenimentului. Daca R este masina, selectia este determinata de parametrii sai, de capacitatile sale fizice. Daca R este uman, procesul de selectie este mai complex. Perceptia umana este un proces de interactiune sau negociere. Este un proces de adaptare a unor stimuli la matricea interna de gândire sau la concepte deja asimilate. Când aceasta "potrivire" are loc, înseamna ca am perceput ceva, pentru ca i-am conferit înteles. Astfel, "întelesul" deriva de la potrivirea unor stimuli externi la concepte interne⁹.

Dimensiunea verticala este cel de-al doilea stagiu. Are loc când perceptia despre eveniment, E₁, este convertita în semnal despre E, SE. Acesta e ceea ce numim de obicei mesaj, adica semnal sau afirmatie despre eveniment. Cercul care reprezinta acest mesaj este divizat în doua; partea în care s-a notat S este cea care se refera la mesaj ca semnal în forma pe care o ia, iar cea notata cu E se refera la continut. Este clar ca atunci când avem un continut dat (un E dat), acesta poate fi comunicat în moduri diferite - avem un numar de S-uri din care sa alegem. A gasi cel mai bun S pentru un E dat este una dintre preocuparile principale ale celui care comunica.

Importanta lui SE consta în aceea ca alegerea lui S (adica a formei) va afecta evident prezentarea lui E - relatia dintre forma si continut este dinamica si interactiva¹⁰. Aceasta dimensiune mai contine conceptul de acces la media si la canalele de comunicare. Acest acces este de obicei permis subiectelor de prima importanta pentru societate, însa selectia efectiva o va face un medium de comunicare si cine îl controleaza¹¹. 

Pentru cel de-al treilea stagiu al procesului, ne întoarcem la dimensiunea orizontala. Aici, ceea ce este perceput de receptorul R₂ nu este evenimentul E, ci un semnal sau o afirmatie despre eveniment, SE. R₂ întâmpina SE cu un set de necesitati si concepte care deriva din modelul sau cultural. Întelesul potential al mesajului nu este niciodata complet realizat, iar forma pe care o ia nu este determinata pâna nu are loc negocierea dintre R₂ si SE: ca sa rezulte un înteles pentru SE₁.

Un ultim concept prezent în modelul lui Gerbner este disponibilitatea. Ca si selectivitatea, aceasta "hotaraste" ceea ce este, de fapt, perceput/transmis. În acest caz, selectia nu este facuta de cel care percepe, ci de cel care comunica¹²; transmitatorul alege cum si catre cine trebuie facut mesajul disponibil. 

1.3. T. Newcomb introduce, prin modelul sau (vezi 4, pp. 393-400), o forma total diferita de cea a proceselor prezentate mai sus: una triunghiulara. Importanta sa majora consta în faptul ca introduce studiul comunicarii în context societal sau, altfel spus, într-o relatie sociala¹³.

A si B sunt cel ce comunica si, respectiv, receptorul; ei pot fi doi indivizi, administratia si sindicatul, guvernul si poporul. X este parte a mediului lor social. AXB este un sistem, ceea ce înseamna ca relatiile sale interne sunt interdependente; daca A se schimba, B si X se vor modifica; sau daca A îsi schimba relatia cu X, B va fi determinat sa-si schimbe relatia fie cu A, fie cu X.

Daca A si B au atitudini similare fata de X, atunci sistemul va fi în echilibru. Daca A va avea o opinie mai buna despre X decât B, atunci cei doi, A si B, se vor gasi sub presiunea de a comunica pâna când vor ajunge la atitudini asemanatoare fata de X (si sistemul va ajunge la echilibru). Cu cât X are un rol mai important în mediul lor social, cu atât mai urgenta va fi resimtita nevoia de echilibru¹⁴.

Acest model de comunicare reprezinta atât un component de drept al scolii proces, cât si o forma de trecere de la scoala proces la scoala semiotica (ce va fi studiata în continuare).

2.  sCOALA  SEMIOTICĂ

Pentru scoala semiotica, mesajul este o constructie de semne care, prin interactiune cu receptorul, produce întelesul. Accentul nu se pune atât pe comunicarea ca proces, cât pe comunicarea ca generator de semnificatii. Emitatorul (transmitator de mesaj) scade în importanta. Atentia se îndreapta asupra textului si a modului în care este "citit". Lectura este procesul de descoperire de sens ce apare atunci când cititorul interactioneaza sau negociaza cu textul. Negocierea are loc când cititorul filtreaza mesajul, prin sita modelului cultural, în ceea ce priveste semnele si codurile care compun mesajul¹⁵. Cu cât împartasim aceleasi coduri si acelasi sistem de semne, cu atât mai apropiate vor fi cele doua "semnificatii" atribuite mesajului (1, p. 61).

Mesajul, deci, nu este ceva trimis de la A spre B, ci un element într-o relatie structurata ce include printre alte elemente si realitatea externa si producatorul/cititorul. Producerea si lectura textului sunt privite ca paralele (daca nu chiar identice); în cadrul acestor procese, relatia este structurata astfel încât ele ocupa acelasi loc.

Studiind comunicarea din aceasta perspectiva, a semnificatiei, va trebui sa ne obisnuim cu un nou set de termeni, cum ar fi: semn, semnificatie, icon, index - toti referindu-se la cai diferite de creare de înteles. Astfel, modelele de comunicare vor diferi de cele deja amintite prin aceea ca nu sunt lineare si nu contin sageti care sa indice fluxul mesajului. Ele sunt modele structurale, si orice sageti, atunci când apar, indica relatii între elemente în cursul crearii de semnificatii.

a. Semiotica¹⁶

În centrul preocuparilor sale se afla semnul. Studiul semnelor si al modului în care acestea functioneaza este denumit semiotica sau "semiologie". Semiotica are trei arii majore de studiu:

i. semnul însusi;

ii. codurile sau sistemele în care sunt organizate semnele;

iii. cultura în care aceste semne opereaza.

Semiotica îsi concentreaza atentia asupra textului si acorda receptorului sau cititorului un rol mult mai activ decât în majoritatea modelelor comunicarii proces (modelul lui Gerbner fiind o exceptie)¹⁷.

b. Semn si semnificatie

Toate modelele ce urmaresc semnificatia au cam aceeasi forma. Fiecare dintre acestea urmareste trei elemente, care trebuie sa fie implicate în orice studiu al semnificatiei. Acestea sunt: semnul, la ce se refera semnul si cei care îl utilizeaza (consumatorii de semn).

Un semn este ceva fizic, perceptibil pentru simturile noastre, care se refera la altceva decât el însusi si care depinde de recunoasterea consumatorilor sai (pentru a fi un semn)¹⁸.

Ch. S. Peirce si F. de Saussure sunt cercetatorii ce au pus bazele semioticii. Primul vede semnul, semnificatul si consumatorii sai ca vârfuri ale unui triunghi. Fiecare element este în strânsa legatura cu celelalte doua si poate fi înteles numai prin celelalte doua elemente. Odata cu de Saussure, stiintele limbajului renunta la ideea ca semnele lingvistice s-ar referi la "obiecte" din realitate. Desi nu paraseste presupozitiile existentei unei realitati obiective (proprii tuturor filosofiilor realiste), de Saussure introduce o idee revolutionara, care va marca destinul stiintelor limbajului si comunicarii: semnele se refera la concepte, nu la lucruri.

Peirce adopta însa o linie usor diferita. Sustine ca semnul consta în forma sa fizica asociata unui concept mental si ca acest concept mental, la rândul sau, este un mod de a întelege realitatea externa. Semnul este legat de realitate numai prin conceptele pe care le au cei ce-l folosesc.

2.1. Charles S. Peirce (12) a identificat o relatie de tip triunghiular între semn, utilizator si realitatea externa necesara studiului semnificatiei. Peirce considera ca semnul se adreseaza cuiva, creând în mintea acelei persoane un semn echivalent. Acesta este numit interpretantul primului semn. Primul semn exista pentru obiect.

Sagetile duble arata ca fiecare termen poate fi înteles numai în relatie cu ceilalti doi. Un semn se refera la altceva decât el însusi - obiectul care este înteles de catre altcineva; adica are un efect în mintea celui care îl foloseste - interpretantul. Acesta nu este consumatorul, utilizatorul semnului, ci ceea ce Peirce denumeste "adevaratul efect semnificant" - un concept mental produs deopotriva de catre semn si de experienta utilizatorului în legatura cu obiectul¹⁹.

Peirce a identificat o relatie de tip triunghiular de semne: icon, index si simbol. Iconul se aseamana cu obiectul: o fotografie a mâinii este un icon, o harta este un icon. Dar pot fi si iconi verbali: interjectiile sunt o tentativa de icon de limbaj. Indexul este un semn a carei existenta este în directa conexiune cu obiectul în cauza. Fumul este index pentru foc, stranutul pentru raceala. Simbolul este un semn a carui conexiune cu obiectul este o problema de conventie, întelegere mutuala sau regula. El comunica numai ceea ce oamenii au stabilit ca reprezinta. Crucea rosie este un simbol, numerele sunt simboluri.   

Iata cum si-a explicitat modelul însusi Peirce (apud 13): "Un semn este ceva ce sta, pentru cineva, drept alt-ceva, într-o anumita privinta sau într-o anumita masura. Semnul se adreseaza cuiva si creeaza în mintea acestei persoane un semn echivalent sau, poate, mai dezvoltat. Semnul pe care îl creeaza îl numesc interpretantul primului semn. Semnul sta drept alt-ceva, care este obiectul".

Continuatorii lui Peirce, Ogden si Richards, vor propune tot un model triunghiular al semnificatiei: referntul, referinta si simbolul.

2.2. Ferdinand de Saussure (15), ca lingvist, a fost - spre deosebire de Peirce - interesat în primul rând de limbaj. A fost interesat mai mult de modul în care semnele (sau, în cazul sau, cuvintele) se coreleaza cu alte semne, decât de modul în care se coreleaza cu "obiectul" peirceean. El îsi concentreaza atentia mult mai direct asupra semnului însusi. Semnul, pentru de Saussure, este un obiect fizic cu semnificatie; sau un semn constând din semnificant si semnificat. Semnificantul este imaginea semnului asa cum îl percepem - urma pe hârtie sau sunetele în aer; semnificatul este conceptul mental la care se refera. Acest concept mental este cam acelasi la toti membrii aceleiasi culturi, care vorbesc aceeasi limba.

Analiza semnului în maniera lui de Saussure trimite într-un plan secund problema semnificatiei, a relatiei dintre semnificat si realitate (sau a celei dintre semnul considerat de Peirce si obiect). El este interesat în primul rând de relatia semnificantului cu semnificatul, precum si, cum am amintit mai sus, de relatia unui semn anume cu celelalte. Termenul lui de Saussure "semnificat" are similaritati cu cel de "interpretare" folosit de Peirce, dar de Saussure nu foloseste niciodata termenul de "efect" (urmare, consecinta) pentru a relationa semnificantul si semnificatul: el nu manifesta interes pentru domeniul utilizatorului de semn. 

Semiotica evalueaza comunicarea ca generare de semnificatie prin mesaje; generare realizata fie de cel ce codifica, fie de cel ce decodifica mesajul. Semnificatia nu este un concept static, absolut, clar delimitat în mesaj. Este un proces activ; semioticienii folosesc verbe ca a crea, a genera sau a negocia pentru a caracteriza acest proces. Negocierea este poate cel mai util dintre ele, pentru ca implica un "mai-las-eu - mai-lasi-tu" între persoana si mesaj. 

În încheiere, este necesar de precizat ca cele doua moduri de a întelege comunicarea nu sunt neaparat contradictorii; ele sunt doua abordari din unghiuri diferite, de pe pozitii diferite, dar complementare. Cu alte cuvinte, adeptii scolii proces sunt cantonati sub o alta paradigma fata de cei ai scolii semiotice. Notiunea de paradigma va fi analizata, pe larg, în capitolele ce urmeaza. Totusi, acest concept a fost dezbatut si de F. de Saussure în încercarea lui de a gasi un model teoretic de organizare a semnelor. El defineste paradigma astfel: un set de elemente în cadrul caruia se va opera o alegere si doar un element din acel set va fi ales. Un exemplu simplu îl constituie literele alfabetului. Paradigma limbajului scris ilustreaza doua caracteristici de baza ale unei paradigme: i) toate elementele trebuie sa aiba ceva în comun, sa împartaseasca acele caracteristici care le fac membri ai aceleasi paradigme; ii) fiecare element trebuie sa fie distinct de oricare dintre celelalte elemente ale paradigmei.           

Cuvintele sunt categorii ale paradigmei gramaticale, în calitate de verbe sau substantive, sau ale altor paradigme utilitare: limbajul legislativ, limbajul îndragostitilor, înjuraturile barbatilor etc. Deci, pentru a comunica, selectam elemente dintr-o multitudine de paradigme.

Pentru o viziune cât mai ampla asupra abordarilor, teoriilor si metodelor care pouleaza întinsul domeniu pe care-l numim generic "stiintele comunicarii", este de recomandat consultarea cartii profesorului Ion Dragan, Paradigmele comunicarii de masa (16).

N O T E

1. Pâna la Charles Peirce (1839-1914), semiotica s-a confundat cu filosofia limbajului. Pentru Peirce, semiotica reprezinta cadrul de referinta care înglobeaza orice alt studiu, aceasta explicând si marea varietate a domeniilor de care s-a ocupat. Tzvetan Todorov aprecia, de altfel, ca Peirce "nu are o opera coerenta. Doctrina sa se schimba de la un an la altul" (2, p.113).

Principala contributie a lui Peirce la dezvoltarea semioticii ca stiinta autonoma este considerata a fi definitia data semnului: "un Semn sau un Reprezentant este ceva Prim care, în legatura cu un altceva secund, numit Obiectul sau, intra într-o asemenea relatie triadica încât este capabil sa determine un al Treilea, numit Interpretantul sau, sa îsi asume aceeasi relatie triadica fata de Obiect, asemanatoare aceleia dintre Semn si Obiect" (3, p.41). La rândul lui, semnul este o relatie de trei termeni (semn, obiect si interpretant): ceva care provoaca procesul de înlantuire, obiectul existent în realitate si efectul pe care semnul îl produce asupra interpretantului. Interpretantul este si el un semn pentru alt Interpretant - si asa mai departe, pâna la Semnele perfecte (de pilda, relatiile dintre cuvânt si termenii care îl definesc în dictionar: sinonimia sau parafrazarea).

O alta realizare remarcabila a lui Peirce este clasificarea semnelor (a distins 66 de varietati). Cea mai cunoscuta (dar si cea mai prost interpretata) este distinctia Icon-Indice-Simbol, care corespunde, la Peirce, celor trei niveluri ale experientei umane: calitatile simtite (ale obiectelor), experienta efortului si semnele. "Cuvintele unei limbi sunt simboluri", ceea ce îl claseaza pe Peirce în categoria conceptiei instrumentaliste (varianta cuvântului-simbol).

2. La de Saussure gasim ideea ca studiul gramaticii contemporane permite identificarea elementelor gramaticale vechi cu elemente aparute ulterior, chiar daca structurile lor sunt aparent diferite. Rezulta ca limbajul este o structura a gândirii care ar exista independent de formele lingvistice, caci exista o diferenta de natura între limba (la langue) si vorbire (la parole) (4, p.44). În viziunea lui Oswald Ducrot, "din teza saussuriana rezulta ca exista un arbitariu lingvistic fundamental distinct de arbritariul fiecarui semn izolat. Gândirea exista înaintea limbajului, ca o masa amorfa, ca o nebuloasa, fara structuri privilegiate" [subl. ns., D.B. - 2, p.30].

Sublinierea noastra în textul lui Ducrot vrea sa indice una dintre ratiunile pentru care îl consideram pe de Saussure unul dintre teoreticienii limbajului care pun gândirea înaintea limbajului (sensul înaintea semnului, semantica înaintea semioticii). Nu întâmplator, el este unul dintre adeptii abordarii "riguroase" a limbajului, subordonata idealului hilbertian de inteligibilitate. De altfel, o spune singur, cât se poate de explicit: "Trebuie sa recunoastem ca forma teoretica si ideala a unei stiinte nu este întotdeauna aceea pe care i-o impun exigentele practicii. În lingvistica, aceste exigente sunt mai imperioase decât oriunde; ele scuza, într-o oarecare masura confuzia ce domneste în prezent în aceste cercetari. (.) Idealul ar fi ca fiecare savant sa se consacre uneia sau alteia dintre aceste cercetari si sa cuprinda, în aceasta ordine, cât mai multe fapte posibile; dar e foarte greu sa posezi, stiintific, limbi atât de diferite" (4, pp.112-113). Este foarte greu, dar ar fi de dorit; si, oricum, Saussure nu afirma ca ar fi imposibil.

3. Pentru de Saussure, de exemplu, limba - în calitatea ei de "sistem de semne" - este comparabila cu scriitura, cu formulele de politete, cu însemnele militare sau cu alfabetul mutilor. El credea ca este nevoie de o stiinta a semnelor ("semiologia") care sa studieze semnele în viata sociala. "Saussure avea nevoie de semiologie pentru a integra în ea lingvistica. El o vedea ca pe o ramura a psihologiei sociale"(2, p.116). Ajunsesesa viseze la o semiotica generalizata si dintr-un "elan hilberian", dar si ca lingvist, din cerinte interne, proprii conceptiei sale despre limba.

4. Un occidental stie ca este membru al unei societati vestice, industriale fiindca - pentru a da doar una dintre multiplele posibilitati de interpretare - raspunde la "societatea de consum" sau "economia de piata" aproape în acelasi fel ca si ceilalti membri ai acestei culturi. Dar devine constient de diferentele culturale daca, spre exemplu, vizitând România, aude un discurs tributar "societatii de subzistenta" sau "economiei centralizate".

5. Shannon si Weaver au studiat în timpul razboiului, la Bell Telephone Laboratories, în SUA; preocuparea lor era aceea de a stabili o modalitate prin care canalele de comunicare sa fie folosite mai eficient. Pentru ei, canale de comunicare erau cablurile telefonice si undele radio. Teoria pe care au elaborat-o le-a permis sa abordeze problema transmiterii unei cantitati maxime de informatii printr-un canal dat si sa afle cum se masoara capacitatea unui canal oarecare. Modul în care au abordat problemele este de înteles, având în vedere formatia lor de ingineri si matematicieni.   

6. Punem unitatea numita bit ca masura a informatiei. Bit înseamna, în practica, alegerea dintre Da si Nu (0/1). Aceste alegeri binare, opozitii binare sunt baza limbajului computerelor si - ar pretinde un psiholog - a felului în care opereaza creierele noastre. De exemplu, speram sa stabilim vârsta cuiva printr-o serie de alegeri binare: batrân/tânar; daca tânar, atunci adult sau pre-adult; daca e pre-adult, e adolescent sau pre-adolescent; daca e pre-adolescent, e de vârsta scolara sau prescolara; daca e prescolar, e copil sau bebelus. Raspunsul este bebelus si a fost obtinut în urma a cinci selectii; deci am utilizat cinci biti de informatie. 

7. Pluralul rate nu poate fi considerat redundant, deoarece nu se serveste decât de o unica modificare fonetica (a lui a în e) pentru a ne avertiza ca termenul se refera la mai multe obiecte de tipul desemnat prin cuvântul rata. 

8. Daca se doreste a se comunica identitatea cartilor dintr-un pachet de carti de joc, în mod vizual, aratându-se fiecare dintre acestea, fiecare semnal va avea un maximum de entropie daca pachetul de joc este amestecat complet. Daca va fi asezat în ordine, fiecare semnal va avea un maximum de redundanta, deoarece receptorul poate identifica modelul de aranjare a pachetului de carti.

 

9. Scrierile secrete reprezinta o forma avansata a codurilor. Acestea pot fi grupate în trei mari categorii:

i.     Scrieri invizibile; trebuie considerate astfel toate scrierile care nu-si dezvaluie calitatea de scrieri decât dupa o anumita prelucrare fizico-chimica a suportului.

ii.    Scrieri disimulate; acestea presupun înlocuirea conventionala a unor nume, cuvinte sau expresii cu altele, menite sa induca în eroare pe indiscreti.

iii.  Scrieri cifrate; fiecare litera va fi înlocuita de o cifra, dupa un model prestabilit. Astfel, textul va arata ca o însiruire de numere.

10. Aceasta "potrivire" este controlata de modelul cultural al fiecaruia. Asadar, oameni din culturi diferite vor percepe realitatea diferit; iar perceptia nu este doar un proces psihologic care se desfasoara înauntrul individului, ci si o problema de cultura.

  

11. Continutul nu este simpla transferare a ceva sub o anume forma sau datorita unei anume forme, ca în ceea ce I.A. Richards numeste cu aversiune "teoria comunicarii ca vulgara împachetare". Richards foloseste aceasta sintagma plina de culoare pentru a-si varsa dispretul asupra unor abordari din teoria comunicarii care considera ca ar exista un miez al mesajului, care ar fi anterior si independent în raport cu forma. Acesta este apoi codificat, adica este împachetat într-un limbaj ca un colet care trebuie trimis. Receptorul nu trebuie decât sa despacheteze "coletul", iar receptorului nu i-ar ramâne decât sa despacheteze "coletul".    

12. Accesul la media este un mijloc de exercitare a puterii si controlului social. Aceasta este o credinta larg raspândita despre media; pentru a gasi ilustrari nu avem decât sa privim relatia dintre guvernele autoritare si media lor sau sa constatam ca printre primele tinte ale unei forte revolutionare se numara statia nationala de radio sau televiziune. 

13. Politica unor companii de televiziune de a fixa programe ce contin sex sau violenta dupa ora 9 seara este o modalitate de limitare a disponibilitatii.

14. Pentru Newcomb, rolul comunicarii este simplu: mentinerea echilibrului în sistemul social.

15. A poate fi guvernul, B - un sindicat, iar X - politica de salarizare. În acest caz, un guvern socialist si un sindicat - care teoretic conlucreaza (sunt "prieteni") - se vor gasi fortati sa tina mai multe întruniri pentru a cadea de acord asupra politicii de salarizare (X). Dar daca A este un guvern de dreapta ("neprieten" cu sindicatele), A si B nu vor mai fi presati sa a fi de acord asupra lui X. Daca relatia A-B nu este una de "simpatie", ei pot avea opinii diferite despre X si sistemul sa fie totusi în echilibru.  

16. Aici nu ne propunem sa dezvoltam definitia semioticii si nici sa insistam pe probleme legate de obiectul de studiu si metodele folosite de aceasta stiinta. De altfel, cursul nostru nu este unul de "Semiotica", asa cum s-ar preda la o facultate de Litere sau la una de Filosofie, de unde studentii pot iesi, printre altele, specialisti în semiotica. Într-o facultate de Comunicare si Relatii Publice, important este ca studentii sa-si însuseasca abordarea semiotica a comunicarii; altfel spus, obiectul de referinta al cursului nostru ramâne comunicarea.

Pentru cei interesati în mod special de acest domeniu, recomandam lucrarile unor autori români si straini, unele fiind editate mai demult, altele - mai de curând (a se vedea 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11).

17. Nu avem decât sa vedem cât de diferit redau ziarele acelasi eveniment, pentru a realiza ce importanta este întelegerea - aceasta privire asupra lumii - pe care fiecare ziar o împartaseste cu cititorii sai. De asemenea, cititorii cu experiente sociale diferite pot gasi întelesuri diferite în acelasi text; ceea ce nu este neaparat o dovada de esec comunicational.    

18. Semiotica prefera termenul de "cititor" - chiar si când este vorba despre o fotografie sau o pictura - celui de receptor, pentru ca el implica o pozitie activa si pentru ca cititul este ceva ce am învatat sa facem; este, deci, o activitate determinata de experienta culturala a cititorului. Cititorul ia parte la crearea semnificatiei textului: contribuie cu experienta, emotiile, atitudinile sale. 

19. Un bun exemplu de semn este urmatorul: daca un client dintr-un bar ridica o mâna pentru a-l chema pe chelner, acesta din urma, daca va observa, va veni sa vada de ce a fost chemat. În acest caz, semnul este o chemare si este recunoscut deopotriva de catre cei doi; semnificatia este transmisa, deci comunicarea are loc.

20. Aici se vede foarte clar înca o diferenta între modelele liniare si cele semiotice. Acestea din urma nu fac o distinctie principiala între "codificator" si "decodificator". La Peirce, interpretantul este un concept mental al celui ce utilizeaza semnul, el apartine utilizatorului, care poate fi si vorbitor si ascultator, si scriitor si cititor, si pictor si privitor etc. Decodificarea este la fel de activa si creativa ca si codificarea.

Exemplu. Interpretantul cuvântului scoala într-un context oarecare va fi rezultanta experientei utilizatorului în legatura cu acest cuvânt (el îl  va folosi, de pilda, cu privire la o scoala de soferi amatori sau cu o cladire lânga care îsi parcheaza automobilul), precum si a experientei lui în legatura cu obiectul referit (cu institutia numita "scoala"). Sensul si semnificatia cuvântuluinu sunt definite în dictionare; ele pot varia, între anumite limite, în functie de experienta utilizatorului. Limitele sunt date prin conventii sociale (în acest caz este vorba de conventiile privind limba folosita într-o societate, într-o cultura sau sub-cultura). Aceste variatii corespund si unor conventii psihologice, existente între utilizatori (cel mai adesea, ele sunt implicite, dar pot fi stabilite si explicit, prin intermediul asa-numitelor "enunturi meta-comunicationale").

Pentru o mai buna întelegere a teoriei lui Peirce, a se vedea antologia româneasca Semnificatie si actiune (14), de unde putem afla viziunea despre lume a filosofului american, implicit - filosofia care a stat la baza semioticii sale.

TRIMITERI  BIBLIOGRAFICE

1.                  John Fiske - Introduction to communication studies, Routledge, 2^nd edition, 1990

2.                  Oswald Ducrot, Tzvetan Todorov - Dictionnaire encyclopedique des sciences du langage, Editions du Seuil, Paris, 1972

3.                  G. Gerbner, "Toward a general model of communication", in "Audio Vizual Communication Review", IV.3, pp. 171/199, 1956

4.                  T. Newcomb, "An approach to the study of communication", in "Psichological Review", 60/1953, pp. 393-400

5.                  Petre Botezatu - Semiotica si negatie. Orientare critica în logica moderna, Editura Junimea, Iasi, 1973

6.                  *    *    *    -  Semnificatie si comunicare în lumea contemporana, prezentare, antologare si îngrijire de Solomon Marcus, Editura Politica, Bucuresti, 1985

7.                  Daniela Roventa-Frumusani - Semiotica discursului stiintific, Editura stiintifica, Bucuresti, 1995

8.                  Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer - Noul dictionar enciclopedic al stiintelor limbajului, trad. Anca Magureanu, Viorel Visan, Marina Paunescu, Editura Babel, Bucuresti, 1996

9.                  Algirdas J. Greimas, Jacques Fontanille - Semiotica pasiunilor. De la st[rile lucrurilor la starile sufletului, editie îngrijita de Sorin Paliga, Editura SCRIPTA, Bucuresti, 1997

10.              John Deely - Bazele semioticii, trad.Mariana Net, Editura ALL, Bucuresti, 1997

11.              Daniela Roventa-Frumusani            - Semiotica, societate, cultura, Institutul European, Iasi, 1999

12.              C.S. Peirce - Collected Papers, Cambridge, Mass., Harvard University Press,  1931

13.              J. Zeman, "Peirce's theory of signs'", in T. Sebcok (ed.), A Pefusion of Signs, Bloomington: Indiana University Press, 1977

14.              Charls S. Peirce - Semnificatie si actiune, cu o prefata de Andrei Marga, selectia textelor si traducere Delia Marga, Editura Humanitas, Bucuresti, 1990

15.              Ferdinand de Saussure - Curs de lingvistica generala (publicat de Charles Bally  

 si Albert Riedlinger), editie îngrijita de Tullio Mauro, POLIROM, Iasi, 1998

16.              Ion Dragan - Paradigmele comunicarii de masa, Editura sansa, Bucuresti, 1996