ABORDĂRI TEORETICE ALE COMUNICĂRII

Afirmarea personalităţii umane, în orice context asociativ, se bazează în mod explicit pe derularea unor interferenţe simbolice integrate în procese de comunicare. Dincolo de postularea caracterului comunicaţional exclusiv al interacţiunilor umane, circulaţia mesajelor (prin orice modalitate) reprezintă o notă definitorie a societăţii contemporane.

Etimologie:

Ø      Termenul comunicare provine din latinescul communis / communicatio care înseamnă “a pune în comun”, “a fi în relaţie” sau “a stabili o comunitate cu cineva”.

Ø     A început să fie utilizat abia în secolul al XIV-lea cu sensul (iniţial) de “a împărtăşi”, “a împărţi mai multora”.

Ø     Începând cu secolul al XVI-lea, o dată cu dezvoltarea poştei şi a drumurilor, termenului i se adaugă un înţeles nou: “a transmite”.

Ø     Din secolul al XIX-lea acest sens (a transmite) devine prioritar.

          Confuziile terminologice sunt generate de transferul semantic de la accepţiunea de comunicare-transmitere (în sensul material al termenului) la cea de comunicare-difuzare. Aceste două planuri generează o suprapunere semantică între ideea de transmitere (comunicare instrumentală) şi ideea de împărtăşire a unor mesaje (între indivizi sau grupuri). (Drăgan, 1996, 10)

Comunicarea deţine în prezent un areal tematic complex, fiind abordată de o serie extinsă de discipline ştiinţifice: sociologie (comunicare de masă, opinie publică, sociolingvistică), psihologie  si pedagogie (comunicare interpersonală, reprezentări sociale, mecanisme cognitive), jurnalism (mass-media, informare), lingvistică (semantică, semiotică, stilistică), filosofie (retorică), informatică (reţele de computere, interfeţe, agenţi inteligenţi). În consecinţă, abordarea teoretică a domeniului deţine o gamă variată de perspective alternative, mai mult sau mai puţin complementare, reflectate şi în numărul mare de definiţii conturate în jurul acestei noţiuni.

1. Definirea comunicării

^Comunicarea reprezintă obiectul de abordare a mai multor discipline şi modele teoretice distincte. Într-o selecţie sintetică a câtorva definiţii asupra comunicării, pot fi reţinute următoarele enunţuri:

“În sensul cel mai general se vorbeşte de comunicare de fiecare dată când un sistem, respectiv o sursă influenţează un alt sistem, în speţă un destinatar, prin mijlocirea unor semnale alternative, care pot fi transmise prin canalul care le leagă.” (C.E.Osgood, A vocabulary for Talking about Communication în Drăgan 1993, 12).

“Comunicarea reprezintă răspunsul diferenţiat al unui organism la un stimul” (Sereno, KK şi Mortensen, C.D., 1970, Foundations of communication theory, în Van Cuilenburg et al. 1998, 25)

“Transferul de gânduri şi mesaje, prin opoziţie cu transportul sau transferul de bunuri şi de persoane”. (Columbia Encyclopedy în Drăgan, 1993, 12).

“Comunicarea reprezintă transferul de informaţii prin intermediul mesajelor” (Guiraud, Pierre, Langage et theorie de la communication, în Haineş, 1998, 9).

“Un proces de emitere a unui mesaj şi de transmitere a acestuia într-o manieră codificată, cu ajutorul unui canal către un destinatar în vederea receptării” (Vlăsceanu, Mihaela Comunicarea în Zamfir, Vlăsceanu, 1993).

“Actul de comunicare se constituie ca un proces de transmitere a informaţiilor, ideilor şi sentimentelor, atitudinilor, opiniilor de la un individ la altul, de la un individ către un grup social şi de la acesta la altul.” (Haineş, 1998, 8)

“Orice structură culturală, orice act individual care ţine de comportamentul social implică, într-un sens explicit sau implicit, comunicare.” (Sapir, Edward, 1930, Communication, în McQuail, 1999, 18)

“Schimbul de informaţii, de idei, intercomprehensiunea sunt pentru societate tot aşa de importante ca şi respiraţia pentru organism. A trăi în societate înseamnă a comunica.” (Voyenne, Bernard, 1962, La presse dans la societe contemporaine, în Haineş, 1998, 8)

“Nucleul semantic (primar al comunicării) este reprezentat de ideea de a reuni ceea ce este separat. Prin a comunica şi comunicare vom înţelege (…) punerea în relaţie a spiritelor umane, sau altfel spus, a creierelor umane.” (Baylon, Mignot, 2000, 10)

“Mecanismul prin care relaţiile umane există şi se dezvoltă, adică deopotrivă toate simbolurile spiritului şi mijloacele de a le transmite în spaţiu şi a le conserva în timp.”. (Charles Cooley în Drăgan, 1993, 12)

“Procesul stabilirii unei comuniuni sau identităţi de reflecţii, idei, concepţii între emiţătorul şi receptorul mesajului prin intermediul unui canal de comunicaţii” (Schram, Wilbur, 1995, Process and Effects of Mass-Comunication, în Dobrescu, 1998, 9).

“A comunica nu înseamnă numai a emite şi a primi, ci a participa la toate nivelurile, la o infinitate de schimburi felurite care se încrucişează şi interferează unele cu altele” (Escarpit,1980, 128)

La începutul anilor ’70 au fost delimitate un număr de 126 de definiţii, acoperind 15 clase distincte aferente următoarelor structuri conceptuale*:

              clasă                                   exemple: Comunicarea este…

1.	simboluri, verbalizări, vorbire	Ø      …un schimb verbal de gânduri sau idei.
2.	înţelegere, receptare	Ø      …procesul prin care îi înţelegem pe alţii şi în schimb încercăm să fim înţeleşi de ei.           Acest proces este dinamic, în continuă schimbare şi modifică răspunsul în raport cu întreaga situaţie
3.	interacţiune, relaţie	Ø      Interacţiunea, chiar şi la nivel biologic, este o formă de comunicare, în absenţa sa activităţile comune fiind imposibile.
4.	reducerea incertitudinii	Ø      …determinată de nevoia de reducere a incertitudinii, de a acţiona efectiv pentru a apăra sau întări Eu-l.
5.	legătură, uniune (conector)	Ø      …o modalitate de a lega părţi discontinue ale lumii vii.
6.	procesualitate	Ø      …alocare de informaţii, idei, emoţii şi deprinderi prin utilizarea simbolurilor.
7.	transfer, transmitere	…reprezentată atât de ceea ce se transmite cât şi de modalităţile efective de transfer (procesul în ansamblu). Reprezintă o mişcare reperabilă în spaţiu şi timp.
8.	comuniune (amplificarea compatibilităţii)	Ø      …un proces care transformă repere din monopolul unei persoane în elemente comune.
9.	canal, transport, mijloc, rută	Ø      …relativă şi la mijloacele de transmitere a mesajelor, ca telefonul, telegraful, curierul, radioul, televiziunea.
10.	memorie, stocare	Ø      …o modalitate de acumulare (“depozitare”) a informaţiilor.
11.	răspuns discriminatoriu	Ø      …răspunsul discriminatoriu al unui organism la un stimul.
12.	stimulare	Ø      …o transmitere de informaţie ce constă în stimuli discriminatorii, de la o sursă spre un receptor.
13.	intenţionalitate	Ø      ...desfăşurată în situaţiile când o sursă transmite un mesaj spre receptor cu intenţia conştientă de a afecta comportamentul acestuia.
14.	timp, situaţie	Ø      …un proces de tranziţie de la o situaţie structurată spre alta.
15.	putere	Ø      …mecanismul prin care se exercită puterea.

2. Caracteristici şi tipologii ale comunicării

Din analiza definiţiilor prezentate mai sus, putem contura o serie de particularităţi distincte ale procesului de comunicare. Astfel, la un prim nivel de interpretare, toate aceste formulări promovează, presupun sau implică existenţa a trei componente fundamentale:

Ø          emiţător: Autorul sau generatorul unui conţinut simbolic, destinat angajării conştiente într-un proces de transmitere prin interacţiune către unul sau mai mulţi receptori, în vederea obţinerii unei reacţii comportamentale din partea acestuia / acestora.

Ø          mesaj: Ansamblu de simboluri configurate în jurul unei idei, vehiculat printr-un proces de transferare între două repere capabile să utilizeze un sistem compatibil de coduri.

Ø          receptor: Elementul final în desfăşurarea transferului informaţional, care prin descifrarea mesajului realizează o “desăvârşire” a procesului de comunicare, adoptând o reacţie comportamentală adecvată conţinuturilor receptate.

Astfel, pot formula două condiţii sine-qua-non pentru existenţa oricărui proces de comunicare (Zamfir, Vlăsceanu, 1993):

Ø      compatibilitatea codurilor folosite de emiţător şi receptor este invers proporţională cu alterarea (distorsionarea) mesajului

Ø      existenţa mesajului - acesta se află la baza procesului comunicaţional şi reprezintă un ansamblu de informaţii structurate într-o formă simbolică.

Principalele caracteristici ale comunicării sunt reflectate în următoarele dimensiuni (Luckmann în Drăgan, 1996):

Ø      socialitatea – reglarea comportamentului (pe baza unei orientări genetice spre învăţare)

Ø      reciprocitatea – alternanţa reacţiilor;

Ø      abstracţia – capacitatea de a implica elemente transcendente;

Ø      intenţionalitatea – angajarea motivată;

Tipologii

Abordările multidisciplinare ale comunicării se reflectă şi în numărul mare de tipologii conturate în jurul acestei noţiuni. Dintre cele mai cunoscute se pot reţine următoarele:

1. în funcţie de numărul celor implicaţi: comunicare…

1.1. intrapersonală - derulată în forul interior al unui individ. Acesta devine succesiv emiţător şi receptor în formularea unei suite de idei (gânduri);

1.2. interpersonală

- se realizează printr-un schimb de mesaje între două persoane;

- poate fi directă (face-to-face) sau indirectă (mediată);

- se realizează prin vorbire, gesturi, scriere etc.;

- feed-back-ul funcţionează imediat şi continuu.

1.3. de grup

- se derulează, în general, sub forma dezbaterii în cadrul reuniunii unui grup;

- constă într-o elaborare a unei suite de comunicaţii interpersonale, desfăşurate între indivizi şi grupuri sau între grupuri;

- o formă aparte este reprezentată de comunicarea din cadrul organizaţiilor;

- poate fi derulată într-o manieră directă sau mediată (în prezent, Internetul oferă modalităţi alternative fiabile pentru derularea acestor forme de comunicări).

1.4. de masă

- reprezintă producerea şi difuzarea unor mesaje de către un sistem mediatic instituţionalizat către un public eterogen şi numeros.

- constituie o notă definitorie a societăţii contemporane datorită extensiunii şi complexităţii implicaţiilor sale.

2. în funcţie de contextul interacţiunii: comunicare…

2.1. directă - se derulează pe baza existenţei unui contact nemijlocit între emiţător şi receptor;

2.2. indirectă      - presupune medierea interacţiunii dintre cele două entităţi implicate;                    - substituirea proximităţii spaţiale se poate realiza prin: scrisori, telefon, radio, televiziune, Internet.

3. în funcţie de natura mesajului: comunicare…

3.1. verbală - deţine o importanţă prioritară, fiind o variantă cu aria extinsă de manifestare; - se constituie în model de elaborare pentru celelalte tipuri; - presupune transmiterea unor stimuli comunicativi cu ajutorul limbajului;

3.2. paraverbală - se realizează prin transmiterea unei informaţii codificate prin elemente prozodice (accente, punctuaţie, rimă, tonalitate, expresivitate etc.); - include repere socio-demografice şi psihologice despre comunicator, precum şi repere aferente dimensiunii axiologice a conţinutului informaţional transmis (importanţa, relevanţa şi comprehensiunea mesajului de către emiţător).

3.3. non-verbală - contribuie la stabilirea dimensiunii relaţionale a comunicării; - se realizează prin componente specifice (gesturi, mimică, orientarea corpului etc.) şi deţine un loc important în controlul interacţiunii.

4. în funcţie de feed-back: comunicare…

4.1. sincronică - constă în schimburi succesive de mesaje emise şi recepţionate în timp real (comunicarea directă, prin telefon, prin Internet etc.);

4.2. asincronică - se realizează prin transmiterea unor mesaje complexe desfăşurate cu o alternanţă mai lentă (scrisori, comunicare în masă, e-mail);-

5. în funcţie de rigurozitate: comunicare…

5.1. formală - este condiţionată de respectarea unor cadre referenţiale care determină o manieră aparte de construire şi transmitere a mesajelor; - exprimă specificitatea unor domenii distincte de activitate umană (ştiinţific, juridic, economic etc.)

5.2. informală - prezintă o dimensiune adaptativă mult mai consistentă printr-o raportare directă la contextul în care se desfăşoară; ea reflectă specificul cultural al unui grup sau comunităţi de apartenenţă;

Această suită de tipologii nu epuizează arealul comunicării. Ele reflectă doar câteva direcţii de abordare prin accentuarea anumitor aspecte considerate mai relevante. Între diferitele clasificări există o relaţie de complementaritate (o comunicare nu este doar interpersonală sau doar directă ci, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, ea poate fi, de exemplu, interpersonală, directă, verbală, sincronică şi informală). Păstrând rigurozităţile logice ale clasificării, în funcţie de perspectiva ştiinţifică de abordare şi de natura demersului analitic sau investigativ, se pot configura şi alte tipologii particulare ale comunicării.

3. Modele de comunicare

În analiza teoretică a comunicării un loc aparte îl deţin modele teoretice obţinute printr-o acţiune raţională de reprezentare simbolică a componentelor şi funcţiilor acestui proces. Bazându-se pe configuraţii schematizate şi formulări principiale, modelele exprimă implicit o viziune exhaustivă şi o aplicabilitate generalizată. Ele deţin astfel un rol explicativ şi se focalizează pe o direcţie specifică de abordare, încercând conturarea unei imagini cât mai complexe asupra procesului de comunicare. Datorită numărului semnificativ de perspective teoretice şi discipline ştiinţifice preocupate de acest fenomen, de-a lungul timpul au fost elaborate o serie întreagă de astfel de modele.

Precursori

Preocupările teoretice asupra comunicării au fost de-a lungul timpului incluse în tematica filosofiei şi a retoricii, fiind preponderent focalizate pe valoarea intrinsecă a unui conţinut informaţional alcătuit într-o manieră artistică. Elementul central vizat în aceste demersuri a rămas în mod constant mesajul şi măiestria realizării lui. Interesul pentru celelalte componente ale procesului de comunicare sunt în general, destul de puţin elaborate.

O primă construcţie de acest tip se regăseşte în Retorica lui Aristotel care atrage atenţia asupra importanţei a trei elemente într-un proces de comunicare: oratorul, discursul şi auditoriul. Transpunând aceste componente în terminologia contemporană avem de-a face practic cu o relaţie liniară între emiţător, mesaj şi receptor, adică cele trei repere fundamentale prezente în orice proces de comunicare. Apariţia efectivă a modelelor comunicării este însă asociată cu perioada postbelică şi mai exact cu formularea principiilor teoriei informaţiei. În continuare voi prezenta selectiv câteva modele clasice de factură lingvistică şi sociologică.

A. Modele lingvistice - Jakobson

Deşi sunt dezvoltate în continuarea configuraţiilor aferente teoriei informaţiei, aceste modele operează o inovaţie a reprezentării comunicării prin introducerea dimensiunii simbolice. Originalitatea modelelor lingvistice rezidă într-o dublă dimensionare a mesajului (Drăgan, 1996, 17):

mesajul ca element al…

Ä     …circuitului comunicaţional – o componentă dinamică, vehiculată prin intermediul unui canal între emiţător şi receptor;

Ä     …unui proces de reprezentare – un intermediar între realitate şi imaginea acesteia.

Mesajul prezintă astfel o dublă condiţionare - informaţională şi simbolică -situându-se la interferenţa celor două procese aferente – de comunicare şi de reprezentare (Drăgan, 1996, 18):

O contribuţie reprezentativă pentru aceste modele ale comunicării aparţine lingvistului Roman Jakobson, elaborat în lucrarea “Essais de lingvistique generale”(Paris, Minuit, 1963 în Drăgan, 1996, 20):

emiţătorul şi receptorul reprezintă cele două componente standard ale comunicării, delimitând arealul desfăşurării acesteia;

mesajul reprezintă un enunţ compus dintr-un ansamblu de semne;

canalul este aferent conexiunii dintre participanţi;

codul reprezintă un ansamblu de semnificaţii;

referentul conţine atât elemente ale mediului, comune pentru emiţător şi receptor precum şi cele actualizate prin mesaj; acesta poate fi situaţional (componente prezente în timpul comunicării) şi textual (componente absente actualizate prin mesaj).

Cele şase elemente îndeplinesc anumite funcţii specifice, distribuite pe următoarele caracteristici (Drăgan, 1996, 22):

Funcţia	Definire - descriere
1. Referenţială (a referentului)	Are ca scop trimiterea la referenţi situaţionali şi textuali. Este fundamentul celei mai mari părţi a mesajului. Se recunoaşte după întrebuinţarea persoanei a treia (el, ei) şi a pronumelui neutru (acela sau aceasta).
2. Expresivă (a emiţătorului)	Permite emiţătorului să comunice impresii, afecte şi judecăţi asupra conţinutului mesajului. Este relevată prin debit, intonaţii, ritmul discursului şi se recunoaşte după întrebuinţarea persoanei întâi (eu, noi) şi a interjecţiilor.
3. Conativă (a receptorului)	Are scopul de a atrage direct atenţia şi interesul receptorului pentru mesajul vehiculat. Se recunoaşte după utilizarea persoanei a doua (tu, voi), a vocativului, imperativului şi a interogaţiilor.
4. Fatică  (a canalului)	Permite stabilirea, menţinerea sau întreruperea contactului fizic şi psihic cu receptorul. Se recunoaşte după întrebuinţarea cuvintelor goale sau golite de sens (bine, da! ah!) şi a repetiţiilor.
5.Metalingvistică     (a codului)	Permite definirea sensului termenilor necunoscuţi de receptor, fiind iniţiată de expresii precum: “adică”, “în alţi termeni”, “cu alte cuvinte”.
6. Poetică (a mesajului)	Vizează în mod direct mesajul, permiţând configurarea personalizată a anumitor structuri de semne. Este aferentă unei expresivităţi specifice discursului.

B. Modelul Kerbrat-Orecchioni

La începutul anilor ’80 Catherine Kerbrat-Orecchioni a elaborat un model în continuarea perspective lui Jakobson, menit să aducă mai multă precizie reprezentărilor lingvistice ale comunicării (Baylon, Mignot, 2000, 87):

O primă îmbunătăţire faţă de modelul Jakobson este reprezentată de introducerea situaţiei comunicanţilor (emiţătorul şi receptorul) sub forma constrângerilor impuse de universul discursului. Se realizează astfel o delimitare clară între cele două profiluri aferente, delimitate pe mai multe tipuri de “competenţe”:

Ä     lingvistice (cunoaşterea efectivă a limbii) şi paralingvistice (mimica şi gesticularea);

Ä     ideologice şi culturale – aferente unui model valoric personal şi reprezentărilor corespunzătoare;

Ä     psihologice – reflectate în profilul personalităţii şi reperele motivatoare care determină angajarea actului comunicaţional.

Autoarea recunoaşte însă caracterul schematic al modelului său, aplicabil preponderent “situaţiei celei mai simple, şi, în cele din urmă, situaţiei celei mai rare, de comunicare: cea a comunicării în doi”. De asemenea, elementele ideologice şi culturale precum şi cele psihologice sunt lacunare şi insuficient precizate (Baylon, Mignot, 2000, 88). Cu toate acestea, modelul constituie prin originalitatea sa o contribuţie semnificativă la elaborarea reprezentărilor formale asupra comunicării.

C. Modelul Berlo

David Berlo a elaborat în 1960 un model focalizat pe cinci dimensiuni specifice în emiterea-codificarea şi receptarea-decodificarea mesajelor, cu implicaţii directe asupra fidelităţii procesului de comunicare. Pornind de la o distribuţie liniară clasică: sursă, mesaj, canal şi receptor, Berlo accentuează importanţa relaţionării dintre participanţii la un proces de comunicare. Corelarea celor cinci dimensiuni cu fiecare componentă în parte se constituie sub forma următoarei reprezentări (Underwood, 2001):

Astfel, atât la nivelul sursei cât şi al receptorului acţionează următoarele condiţionări strict delimitabile:

Ä     abilităţile de comunicare: vorbit, scris (codificare), ascultat, citit (decodificare) şi gândire (codificare, decodificare);

Ä     cunoaşterea subiectului, a propriilor atitudini, a modului de a prelucra mesajele şi a selecta un canal de transmitere;

Ä     sistemul socio-cultural – determinând un mod aparte de construcţie a mesajelor şi de angajare a proceselor de comunicare precum şi profilul comportamentului selectiv de recepţionare;

Ä     atitudinile asupra sinelui, subiectului şi receptorului (emiţătorului) determină în mod direct angajarea şi manifestarea procesului de comunicare.

Orice mesaj implică o prelucrare prealabilă prin utilizarea unui cod adecvat în funcţie de conţinutul său şi de canalul utilizabil. Berlo delimitează cinci modalităţi de exprimare a comunicării (indiferent de tipul acesteia) corespunzătoare celor cinci simţuri umane (corespunzătoare sistemului senzorial). Prin abordarea sa multivalentă, acest model oferă o perspectivă originală asupra procesului de comunicare.

D. Modele sociologice – Schramm

Sunt dezvoltate pe baza a două principii comune: (i.) comunicarea reprezintă o componentă integrantă a societăţii (nu poate fi abordată ca un domeniu distinct, separat şi autonom) şi (ii.) constituie un proces social fundamental inserat în toate manifestările umane. Deşi conţin elemente preluate din modelele informatice şi lingvistice, aceste reprezentări evidenţiază contextul social prezent în orice act de comunicare.

Dintre aceste formulări, una din cele mai reprezentative aparţine lui Wilbur Schramm care accentuează sensul iniţial al termenului şi anume cel de comuniune ca finalitate implicită a comunicării (Drăgan, 1996, 29). În viziunea sa, la baza oricărui proces de comunicare se află două componente fundamentale: codificarea (asamblarea mesajului prin punerea într-o formă inteligibilă a semnalelor şi simbolurilor) şi decodificarea (interpretarea corectă şi fără deformări a mesajului). Modelul Schramm este construit printr-o succesiune de scheme orientate spre o prezentare detaliată a fiecărei etape specifice din conturarea sa. Într-o perspectivă sintetică, forma finală a acestei reprezentări se desfăşoară astfel (Drăgan, 1996, 30-32):

În urma procesului de codificare (a unui eveniment manifestat în câmpul experienţei) se generează un mesaj (ansamblu de semne) care este transmis, spre decodificare destinatarului. De remarcat este faptul că Schramm utilizează în loc de mesaj noţiunea de semnal, datorită rolului acestuia pentru secvenţa recepţionării sale. Mesajul (conturat pe baza unor semnale venite din realitatea înconjurătoare) se constituie, la rândul său şi într-un semnal pentru decodificator. Maniera în care este formulat (modul de asamblare a unor tipuri de semne în reprezentarea evenimentului de referinţă) generează implicit un stimul sensibil (sesizabil) pentru decodificator (anunţând practic prezenţa conţinutului său).

Realizarea comunicării depinde de îndeplinirea simultană a unor cerinţe specifice: (i.) capacitatea informaţională a sursei, (ii.) capacitatea de codificare şi decodificare precum şi (iii.) fidelitatea şi rapiditatea canalului. Un alt element novator al modelului Schramm este reprezentat de experienţele individuale aferente emiţătorului şi receptorului. Astfel, facilitarea comunicării este direct proporţională cu suprafaţa de intersecţie a experienţelor personale ale participanţilor. Această suprafaţă reflectă practic distanţa socială dintre emiţător şi receptor, o componentă definitorie a oricărui proces de comunicare.

Schramm îşi finalizează reprezentarea prin accentuarea unei alte caracteristici a comunicării: caracterul circular determinat de o anumită continuitate în timp. Cu alte cuvinte, rolurile de emiţător şi receptor sunt deţinute în mod succesiv de toţi participanţii, procesul de comunicare fiind astfel reprezentabil ca o succesiune de mesaje bidirecţionate şi interdependente realizate printr-o acţiune continuă de decodificare – interpretare – codificare:

Astfel, feed-back-ul este pus în evidenţă ca o reacţie imediată de factură comunicaţională, asigurând cursivitatea procesului. Schramm atrage atenţia şi asupra caracterului reducţionist al reprezentărilor schematice în care se ignoră multiplicarea canalelor de comunicare (fenomen prezent în orice formă de manifestare a procesului): “Astfel putem vizualiza canalul tipic al comunicării nu ca pe un simplu circuit telegrafic, în care curentul circulă sau nu circulă, ci mai exact ca un fel de cablu coaxial în care numeroase semnale curg în paralel de la sursă spre destinaţie” (W.Schramm, “Procesul comunicării” în Drăgan, 1996, 33)

F. Modelul Gerbner

Reprezintă o construcţie sociologică generalizată (valabilă pentru orice formă de comunicare), bazată pe o completare a schemelor precedente prin introducerea unor elemente noi, cum ar fi (Drăgan, 1996, 35):

Ä     percepţia, producţia şi semnificaţia mesajelor;

Ä     natura bidimensionată a mesajului ca unitate a formei şi conţinutului;

Ä     intersubiectivitatea generată de producerea şi perceperea mesajelor;

Ä     caracterul subiectiv, selectiv, variabil şi imprevizibil al comunicării;

Într-o prezentare sintetică, acest model se desfăşoară pe următoarele repere:

(1) cineva (2) percepe un eveniment şi (3) reacţionează

(4) într-o situaţie dată (5) utilizând anumite mijloace

(6) pentru a face disponibile mesajele

(7) care au o anumită formă (8) se situează într-un anumit context (9) transmit un conţinut şi

(10) antrenează anumite consecinţe.

Reprezentarea grafică a modelului (într-o formă adaptată după Drăgan, 1996, 36-36) include două paliere: percepţia evenimentului şi transmiterea mesajului (pentru o mai bună înţelegere voi păstra stilul folosit şi în celelalte cazuri):

În cadrul acestui model, comunicarea se derulează pe baza următoarelor aserţiuni:

1. Orice proces de comunicare este generat de perceperea unui eveniment.

2. Percepţia implică o relaţionare între eveniment şi reconstituirea sa senzorială, creativă şi cognitivă (de către subiectul observator).

3. Fiind o reacţie a subiectului, percepţia se poate manifesta prin diferite mijloace.

4. Reacţia şi receptarea se produc într-o situaţie cu dimensiuni fizice, psihologice şi sociale. Între eveniment şi percepţia sa intervin: i). acţiunea de selecţie; ii). accesibilitatea evenimentului (posibilitatea de a fi perceput) şi iii). contextul în care se produce.

5. Mijloacele utilizate pentru crearea, transmiterea şi distribuirea mesajelor cuprind următoarele componente: a). agenţi care permit transmiterea fizică a semnalelor; b). procedee de alegere şi combinare a mijloacelor utilizate; c). resurse administrative şi instituţionale pentru controlul producţiei şi distribuţiei mesajelor.

6. Pe baza mijloacelor, elementele componente ale mesajului devin disponibile pentru destinatar.

7. Forma mesajului este dată de enunţul şi conţinutul acestuia, fiind legată de mijloacele utilizate.

8. Enunţul mesajului se produce într-un anumit context.

9. Orice transmisie structurată şi nealeatoare este un semnal iar acesta conţine elemente de formă şi conţinut pentru mesaj.

10. Orice percepţie a unui enunţ produce efecte (consecinţe).

Deşi este o reprezentare liniară a comunicării cu o slabă precizare a semnificaţiei şi sensului, modelul lui Gerbner reprezintă “poate cea mai completă tentativă de a specifica toate etapele şi activităţile componente ale comunicării (…) căruia nu i s-a mai adăugat nimic, din punct de vedere descriptiv, de când a fost elaborat” (McQuail, 1999, 39).

Toate modelele sintetizate până la acest moment sunt focalizate în general pe comunicarea interpersonală (câteva permiţând şi o extindere la comunicarea de masă). În continuare voi prezenta şi câteva modele destinate exclusiv comunicării de masă. Acestea vin ca o completare la profilul general conturat în cadrul diferitelor perspective de abordare, accentuând elemente specifice, cum ar fi: publicul, canalul, producerea mesajului etc.

F. Modele de comunicare în masă: Lasswell

Harold D. Lasswell a formulat o abordare sociologică paradigmatică de referinţă a comunicării de masă conturând un model de transmitere specific abordărilor funcţionaliste. Această reprezentare se distribuie pe următoarele componente:

În acest model, comunicatorul reprezintă un ansamblu în care sunt integrate sursa şi emiţătorul mesajului. Analiza de control ce se poate elabora la acest nivel vizează aspecte relative la proprietatea asupra comunicatorului în masă, obiectivele sale şi orientarea politică, modul de selecţie a informaţiilor etc. Mesajul reprezintă o componentă de bază a comunicării de masă, fiind direct relaţionat cu un context social de referinţă la care se raportează şi analiza de conţinut aferentă (modul de reprezentare a unor aspecte sau fenomene sociale în cadrul diferitelor tipuri de mesaje).

 Canalul se află într-o corespondenţă directă cu modul de formulare a mesajului şi corespunde unuia dintre cele cinci simţuri. Un ansamblu de canale formează un medium iar analiza acestuia se focalizează pe aspecte relative la caracteristicile tehnice şi sociale ale acestuia, la impactul deţinut, la modul de evidenţiere a mesajului etc. Receptorul include de asemenea elemente specifice recepţiei şi decodificării, fiind caracterizat în primul rând printr-o componenţă numeroasă. Analiza de audienţă desfăşurată la nivelul său vizează gradul de percepere şi selectare a diferitelor mesaje. Efectul corespunde implicaţiilor activităţii desfăşurate de comunicatorii în masă şi prezintă o varietate deosebit de complexă. Analiza efectelor se constituie într-un domeniu distinct al sociologiei comunicării şi vizează atât feed-back-ul asupra comunicatorilor cât şi implicaţiile directe asupra manifestărilor individuale. Reprezentarea lui Lasswell a marcat un moment de referinţă în conturarea teoriilor aferente comunicării în masă, majoritatea perspectivelor ulterioare raportându-se într-o manieră sau alta la acest model.