COMUNICARE

 = Derivat de la verbul a comunica, provenit din fr. communication „a face cunoscut, a înştiinţa, a informa”, termenul, care apare şi sub forma comunicaţie, mai ales în sintagma teoria comunicaţiei, desemnează transmiterea unei informaţii în interiorul unui grup, transmitere considerată în raporturile ei cu structura grupului. Mesajul poetic (informaţia) se transmite printr-un discurs (v.) articulat într-o limbă oarecare. Procesul de C. a mesajului poate fi cercetat din mai multe perspective, atenţia îndreptându-se fie asupra informaţiei t 17317c220r ransmise şi asupra structurii discursului, fie asupra căilor şi mijloacelor de transmitere a ei, fie asupra psiholo­giei, comportamentului şi reacţiilor transmiţătorului şi ale recepto­rului, fie asupra relaţiilor sociale în cadrul cărora se realizează C. a) Mijlocul general de realizare a oricărei C. fiind limbajul, atenţia s-a îndreptat de la început asupra funcţiilor lui, realizate în orice act de vorbire, şi implicit în orice act de organizare a unui discurs literar. „Cel care se adresează („transmiţătorul”) trimite un mesaj destinatarului („receptorul”). Pentru ca mesajul să-şi îndeplinească funcţia, el are nevoie de un context la care se referă (sau, în nomencla­tura modernă, de un „referent”), pe care destinatarul să-1 poată pricepe şi care să fie sau verbal sau capabil de a fi verbalizat; de un cod (v.), întru totul sau cel puţin parţial comun atât expeditorului cât şi destinatarului (sau, cu alte cuvinte, comun celui care codează şi celui care decodează); în fine, are nevoie de un contact, conducta, materială sau legătura psihologică dintre cei doi, care le dă posi­bilitatea să stabilească şi să menţină comunicarea” (Roman Jakob­son, Lingvistică şi poetică, trad. Mihai Nasta). Fiecare factor al C. este legat de o altă funcţie a limbajului. Schema factorilor şi funcţiilor limbajului, sintetizată după R. Jakobson, este următoarea:

CONTEXT

                                                                                     - f. referenţială

MESAJ

f. emotivă                     f. poetică          f. conativă

TRANSMIŢĂTOR                                                      DESTINATAR

CONTACT – f. fatică

COD – f. metalinguală

Funcţia referenţială (denotativă sau cognitivă) este cea care orientează limbajul spre context, spre semnificat (v. semn); cea emotivă sau expresivă, concentrată asupra transmiţătorului, are ca scop exprimarea directă a atitudinii vorbitorului faţă de cele spuse de el; funcţia conativă desemnează orientarea mesajului spre destinatar şi descifrarea lui de către acesta; funcţia fatică verifică stabilirea C., prelungirea sau întreruperea ei; cea metalinguală desemnează orientarea limbajului asupra lui însuşi. Esenţială pentru mesajul literar este funcţia poetică a limbajului: „atitudinea faţă de mesaj în sine, centrarea asupra mesajului ca atare... Această funcţiune, promovând materialitatea semnelor, adânceşte dihotomia fundamen­tală dintre semne şi obiecte” (ibidem). Fără să fie singura funcţie, a limbajului realizată prin literatură, ea ocupă locul central în C. estetică. Funcţionarea ei empirică este descrisă de Jakobson astfel: ... trebuie să reamintim care sunt cele două moduri principale de aranjament folosite în comportamentul verbal: selecţia şi combinarea. Dacă, de exemplu, copil este subiectul mesajului, vorbitorul va alege din vocabularul uzual unul dintre cuvintele mai mult sau mai puţin similare, ca: puşti, copil, tânăr etc., într-o anumită pri­vinţă toate fiind echivalente. Apoi, ca un comentariu la acest subiect, va alege unul dintre verbele semantic înrudite: doarme, moţăie, aţipeşte, dormitează etc. Ambele cuvinte alese se combină în lanţul vorbirii. Selecţia se realizează pe baza unor principii de echivalenţă, asemănare sau deosebire, sinonimie sau antonimie, pe când combinarea - construirea secvenţei, se bazează pe contiguitate. Funcţiunea poetică proiectează principiul echivalenţei de pe axa selecţiei pe axa combinării. Echivalenţa devine factorul constitutiv al sec­venţei” (R. Jakobson, ibidem). Pe teoria funcţiunii poetice a lim­bajului în actul de C. se întemeiază întreaga abordare modernă, stilistică şi poetică, a discursului literar. b) O teorie a C. centrată nu asupra limbajului, ci asupra reacţiilor psihice şi intelectuale ale fac­torilor implicaţi în acest proces a propus I.A. Richards. „Spunem că o C. se împlineşte când o conştiinţă acţionează asupra mediului înconjurător, astfel încât este influenţată o altă conştiinţă în care are loc o experienţă asemenea celei din prima conştiinţă şi a cărei cauză se găseşte parţial în cea dintâi” (Principii ale criticii literare, trad. Florica Alexandrescu). C. presupune experienţe asemănătoare la transmiţător şi receptor, dar ea nu se confundă cu transferul de experienţe identice. De aici dificultatea de C. cu anumite opere, posibilitatea de a le interpreta personal pe altele, sau profunzimea C. Critica literară, ca şi orice act de lectură, fiind o formă de C. cu opera, factorii psihici implicaţi şi mecanismele lor au tot atâta impor­tanţă cât şi cei lingvistici şi poetici. c) Sociologia C., a fost cercetată parţial de R. Escarpit. Întrucât literatura nu există decât în măsura în care este comunicată şi receptată, se justifică atenţia acordată elementelor concrete prin care se realizează C.: cartea, instituţiile implicate în producerea şi difuzarea literaturii etc. d) Justificarea C. în funcţie de cantitatea de informaţie transmisă a realizat-o Abraham Moles, în Théorie de l’ionformation et perception esthétique (Teoria informaţiei şi percepţia estetică). Informaţia estetică din procesul de C. este considerată partea lui intraductibilă.