CONCEPEREA SI EXPRIMAREA NOTIUNII DE JOC LA NIVEL LINGVISTIC

CONCEPEREA ŞI EXPRIMAREA NOŢIUNII DE JOC LA NIVEL LINGVISTIC

Vorbim despre joc ca despre ceva cunoscut si încer­căm să analizăm sau cel puţin să sesizăm noţiunea expri­mată prin acest cuvînt, dar rămînem conştienţi de faptul că noţiunea respectivă este determinată pentru noi de cuvîntul care ne este familiar. Nu o ştiinţă bazată pe cer­cetare, ci limba creatoare a dat naştere, concomitent, atît cuvîntului, cît şi noţiunii. Limba, adică nenumăratele limbi. Nimeni nu se aşteaptă ca toate limbile să fi numit o noţiune absolut identică, jocul, în mod absolut iden­tic, după cum fiecare limbă are cîte un cuvînt pentru mînă sau pentru picior. Problema nu e chiar atît de simplă.

Trebuie să pornim aici de la noţiunea de „joc", aşa cum ne este ea familiară nouă, adică aşa cum este acoperită de cuvintele care, cu oarecare variaţii, îi corespund în cele mai multe limbi europene moderne. Noi am socotit că putem circumscrie noţiunea după cum urmează: jocul este o acţiune sau o activitate efectuată de bunăvoie în-lăuntrul anumitor limite stabilite, de timp şi de spaţiu, şi după reguli acceptate de bunăvoie, dar absolut obliga­torii, avînd scopul în sine însăşi şi fiind însoţită de un sentiment de încordare si de bucurie, şi de ideea că „este altfel" decît „viata obişnuită". Astfel determinată, noţi­unea pare adecvată pentru a cuprinde tot ceea ce numim joc: joaca animalelor, a copiilor şi a adulţilor, jocurile de îndemînare, de putere, de inteligenţă şi de noroc, re­prezentaţiile şi spectacolele. Această categorie, jocul, ni s-a părut aptă de a fi considerată drept una dintre ele­mentele spirituale fundamentale ale vieţii.

72

c_e observă însă numaidecît că limba nu a făcut dis-• ţie si nu a cuprins într-un singur cuvînt, cu aceeaşi tă'rîre _absolut pretutindeni şi de la bun început, o asemenea categorie generală. Toate popoarele [se] joacă, . r_gei joacă în mod uimitor de asemănător, dar noţiunea He joc" nu este nici pe departe cuprinsă în toate limbile într-un singur cuvînt în mod atît de categoric şi în acelaşi timp atft de ^^ar§ ^{ca m} li^mbil^e europene moderne. Aici putem să aruncăm din nou asupra fundamentării noţi­unii generale îndoiala nominalistă si să spunem: pentru fiecare grup uman, noţiunea de „joc" nu conţine mai mult decît exprimă cuvîntul de care grupul respectiv dispune în acest scop. Cuvîntul, dar se prea poate să fie: cuvin­tele. Căci nu este exclus ca o anumită limbă să fi cuprins într-un singur cuvînt în mod mai fericit decît celelalte limbi diferite forme de manifestare ale noţiunii, într-a-devăr, aşa par să stea lucrurile. Abstractizarea unei noţi­uni generale „joc" a avut loc într-o anumită cultură mai devreme şi mai complet decît în celelalte, consecinţa fi­ind că există limbi foarte dezvoltate care au continuat să folosească pentru diferite forme de joc cuvinte întru totul diferite, iar această multitudine de termeni a împiedicat cuprinderea tuturor formelor de joc într-un singur ter­men, într-o oarecare măsură, cazul acesta poate fi com­parat cu faptul cunoscut că unele limbi aşa-numite primitive dispun uneori de cuvinte pentru diferitele specii ale unei categorii, dar nu dispun de nici un cuvînt pen­tru acea categorie în general: au cîte un cuvînt pentru ştiucă şi pentru tipar, dar nu au pentru peşte.

Există diferite indicaţii care dovedesc că, dacă funcţia „joc" trebuie considerată primară, în aceeaşi măsură ab­stractizarea acestui fenomen, în diferitele culturi, a avut loc secundar. Foarte important în această privinţă mi se pare faptul că în nici una dintre mitologiile cunoscute de mine jocul nu este întruchipat într-un personaj divin sau demonic¹, în timp ce, totuşi, pe de altă parte, cîte o divi-

¹ Lusus, fiul sau camaradul lui Bachus şi străbunul lusi­tanilor, este, fireşte, o născocire tîrzie.

73

nitate este înfăţişată adeseori ca jucînd sau jucîndu-se. Absenţa concepţiei unei noţiuni generale „joc" este sub­liniată şi de faptul că nu există nici un cuvînt comun indo-european pentru joc. Chiar şi grupul limbilor germanice se diferenţiază, în ceea ce priveşte denumirea jocului, în trei cuvinte diferite.

Nu este întîmplător, poate, că tocmai cîteva popoare cărora jocul, în tot felul de forme, le-a stat întotdeauna, într-o măsură însemnată, în sînge îşi împart exprimarea acestei activităţi într-o serie întreagă de cuvinte diferite. Pot susţine acest lucru, în mod mai mult sau mai puţin categoric, cu privire la limbile elină, sanscrită, chineză si engleză.

Limba elină dispune pentru joacă de o soluţie exce­lentă: sufixul -inda, care nu înseamnă nimic altceva decît tocmai „a [se] juca". Este un sufix nedeclinabil si, din punct de vedere lingvistic, nederivabil.² Copiii greci se jucau sphairinda (= cu mingea), helkustinda (= trăgînd funia), streptinda (= cu arşicele), basilinda (= de-a regele), în autonomia desăvîrsită a acestui sufix rezidă, putem spune, nederivabilitatea noţiunii „joc", exprimată sim­bolic, în opoziţie cu această calificare absolut specifică a jocului copiilor, limba elină foloseşte pentru a denumi sfera jocului în general nu mai puţin de trei cuvinte diferite, în primul rînd, iraiSid (paidia), cuvîhtul cel mai la îndemînă pentru „joc". Etimologia lui este cît se poate de transparentă: 23123t1921x ea înseamnă „ceea ce ţine de copil", dar se diferenţiază de la bun început, prin accent, de TtottSice (paidia), puerilitate, în practică însă, TtaiSid nu este limitat cîtuşi de puţin la sfera jocului copiilor, împreună cu derivatele sale raxi^eiv (paizein = fa] se juca), 7taîyjj.a

² Cel mult se poate bănui o oarecare legătură cu -ivOoţ şi pe această bază putem include terminaţia -tvSa în patrimoniul lingvistic pre-indogermanic, egeean. Ca sufix verbal, termi­naţia se întflneste în <xXiv8a> (alindo), Kt)A.iv5<B (kylindo), amîndouă cu sensul de „a se suci", alături de akw (alis) si icoXtoo (kylio). Noţiunea „a [se] juca" pare a fi prezentă aici într-o formă ate­nuată.

74

_si Ttaiyviov (paigma si paignion = jucărie), poate însemna tot felul de forme de joc, pînă la cele mai elevate şi mai sfinte, după cum am văzut mai sus. De întregul grup de cuvinte pare să se lege tonalitatea semantică „voios, vesel, lipsit de griji". Cuvîntul âSaJpw, â&opţia (athyro, athyrtna) rămîne, lîngă naiBm, pe ultimul plan. El exprimă nuanţa semantică a ceea ce este futil, neimportant.

Mai rămîne însă un domeniu foarte întins, care în ter­minologia noastră intră în sfera jocului, dar care la grecii vechi nu este acoperit sau cuprins nici de TtaiSid, nici de âeupua, si anume acela al jocurilor cu caracter de luptă sau de competiţie. Acest domeniu, atît de important în viaţa grecilor vechi, este dominat în întregime de cuvîn-tul âycbv (agori). în raza lui de valabilitate, se ascunde, am putea spune, o parte esenţială a noţiunii „joc". Noţiunea de „ne-seriozitate", de „ludic" nu-si găseşte de obicei expresia în mod clar în el. Datorită lui, şi din cauza locu­lui extraordinar de mare pe care dtyrav-ul îl ocupă în cul­tura elină şi în viaţa cotidiană a fiecărui elen, Bolkenstein mi-a reproşat că n-am avut dreptate cînd, în discursul meu Despre limitele jocului si ale seriozităţii în cultură, am inclus în noţiunea „joc" competiţiile greceşti, de la cele mari, cu rădăcini în cult, pînă la cele mai futile.³ Cînd vor­bim despre „Jocurile" Olimpice, zice Bolkenstein, preluăm „în mod mecanic un termen latin, în care se exprimă jude­cata si aprecierea romane cu privire la competiţiile respec­tive, dar care este întru totul diferit de cel grecesc". După o enumerare a multiplelor forme de agonistică, forme care dovedesc că întreaga viaţă a grecilor vechi era obsedată de tendinţa spre competiţii, Bolkenstein încheie: „Toate acestea nu au nimic de-a face cu jocul, afară numai dacă am vrea să susţinem că pentru grecii vechi întreaga viaţă era un joc!"

³ H. Bolkenstein, De Cultuurhistoricus en zijn stof (Specialistul în istoria culturii şi materialul lui), Handelingen van het Zeventiende Nederlandsche Philologen-congres (Documentele celui de-al şapte-sprezecelea congres al filologilor olandezi), 1937, p. 26.

75

---------_iuj.ci imuareste mrr-aue-

văr acest lucru, în ciuda admiraţiei pe care o am pentru modul în care eminentul istoric din Utrecht aduce lumină în felul nostru de a vedea civilizaţia elină şi în pofida faptului că limba elină nu este singura care face distincţie lexicală între agon şi joc, iau poziţie în chipul cel mai categoric cu putinţă împotriva aserţiunii domniei sale. Combaterea concepţiei lui Bolkenstein se găseşte cuprinsă de fapt în tot ceea ce va urma aici. De aceea, mă mărginesc deocamdată la acest argument unic: ago-nul, fie în viaţa elenilor, fie oriunde în lume, poartă în el semnalmentele formale ale jocului şi intră, în ceea ce priveşte funcţia lui, în mod precumpănitor, în cadrul sărbătorii, adică în sfera jocului. Competiţia, ca funcţie culturală, este absolut imposibil de desprins din con­textul joc-sărbătoare-ritual. Explicaţia faptului că în limba elină noţiunile „joc" şi „competiţie" sînt separate din punct de vedere terminologic trebuie căutată, după părerea mea, mai degrabă în direcţia următoare: concepţia unei noţiuni „joc" generală, atotcuprinzătoare si logic omogenă a apărut, aşa cum am presupus din capul locu­lui, destul de tîrziu. în societatea elină, agonistica a ocu­pat încă de timpuriu un loc atît de amplu si a dobîndit o apreciere atît de serioasă, încît spiritul nu a mai fost conştient de caracterul ei ludic. Competiţia, în totul şi în toate împrejurările, devenise la greci o funcţie atît de intensivă a culturii, încît conta drept „obişnuită" si deplin valabilă şi nu mai era socotită drept joc.

Cazul grecilor, după cum vom vedea numaidecît, nu este deloc izolat. El apare, într-o înfăţişare întrucîtva diferită, la vechii indieni. Exprimarea noţiunii de „joc" se împarte şi acolo în diferiţi termeni. Sanscrita are în uz în acest scop nu mai puţin de patru rădăcini diferite. Termenul cel mai general pentru „a [se] juca" este kridati. Cuvîntul indică joaca animalelor, a copiilor şi a adulţilor. El serveşte, exact ca şi cuvîntul „joc" din limbile ger­manice, şi pentru mişcarea vîntului sau a valurilor. Poate însemna o ţopăială sau un dans în general, fără o noţi­une „joc" categorică. Prin această din urmă semnificaţie,

76

se apropie mult de rădăcina nrt, care acoperă întregul domeniu al dansului si al spectacolului dramatic. Divyati exprimă în primul rînd jocul cu zarurile, dar înseamnă şi „a [se] juca" în general, „a glumi, tiindeln*, a „păcăli". Semnificaţia originară pare să fie „a arunca", căreia îi corespunde si cea de „a radia"⁵. In rădăcina las-, din care derivă vilăsa sîht reunite semnificaţiile „a radia, a apărea brusc, a răsuna, a mişca încoace şi încolo, a [sej juca" şi „a face o treabă" în general, germanul etwas treiben. In substantivul lila (cu denominativul lllayati), poate cu semnificaţia de bază „a hîţîna încoace si înco­lo, a legăna", este exprimat mai ales factorul zglobiu, uşor, voios, futil al jocului, în plus, lila îl redă pe „ca si cum", adică redă aparenta, imitarea. Astfel, de pildă, gajulîlayă înseamnă textual: jocul cu elefantul, de-a elefantul, iar găjendrallla înseamnă textual: cineva al cărui joc este ele­fantul, cineva care înfăţişează, joacă, un elefant, în toate aceste denumiri ale jocului, punctul de plecare seman­tic pare să fie cel al unei mişcări rapide, corelaţie care se regăseşte în multe alte limbi. Aceasta nu înseamnă, fireşte, că la început cuvintele au indicat în mod exclusiv o asemenea mişcare şi că abia mai rîrziu au fost adaptate la joc. Cuvintele cu înţelesul de „joc" în sanscrită nu sîht folosite pentru a exprima noţiunea de „competiţie", care, cu toate că societatea indiană veche cunoştea competiţii de tot felul, nu este reprezentată aproape deloc de o de­numire specifică.

Amabilei lămuriri primite de la profesorul Duyvendak îi datorez cîteva date cu privire la exprimarea chineză a funcţiei „joc". Cuprinderea într-o singură denumire a tuturor activităţilor pe care am socotit că le putem clasi­fica în noţiunea „joc" lipseşte si aici. în prim-plan, se află cuvîntul wan, în care predomină noţiunile legate de jocul copiilor. El cuprinde în principal următoarele semnificaţii speciale: „a se ocupa cu ceva, a găsi desfătare în ceva, a se amuza cu fleacuri (engl: to trifle), a zburda, a se zben-

⁴ A sta de glume (germ.) (n.t.).

⁵ Facem abstracţie aia de raportul cu dyu „cer senin".

77

gui, a glumi". Serveşte şi pentru „a pipăi, a cerceta, a adulmeca, a umbla cu bibelouri", şi în sfîrşit şi pentru „a gusta lumina lunii". Punctul de plecare semantic pare să fie aşadar: a întreprinde ceva cu atenţie ludică, a fi adîncit în ceva în mod facil. Cuvîntul nu serveşte pen­tru jocul de îndemînare, pentru competiţie, pentru jocul de noroc sau pentru reprezentaţie.

Pentru aceasta din urmă, adică pentru jocul drama­tic în toată regula, pentru spectacol, limba chineză foloseşte cuvinte care ţin de reprezentarea ideii de po­ziţie, situaţie, aşezare. Pentru tot ceea ce este competiţie, există un cuvînt distinct, cheng, care poate fi deci compa­rat perfect de bine cu grecescul agon, precum si săi, în mod expres pentru o competiţie organizată în vederea unui premiu.

Ca exemplu de exprimare a noţiunii de „joc" într-o limbă din domeniul aşa-numitei civilizaţii primitive sau a popoarelor primitive, sînt în măsură să descriu aici, graţie bunăvoinţei profesorului Uhlenbeck, situaţia întîl-nită în una dintre limbile algonkine, şi anume în limba blackfoot. Pentru tot ceea ce este joacă de copii, serveşte rădăcina verbală koăni-. Ea nu poate fi legată de numele unui anumit joc, ci înseamnă joacă de copii în general, fie o joacă spontană, fie o joacă organizată. De îndată ce este vorba de o activitate a unor adolescenţi sau a unor adulţi, joaca nu se mai numeşte koăni-, chiar dacă aceştia joacă acelaşi joc ca şi copiii, în schimb, koăni- se foloseşte în înţelesul erotic, îndeosebi cînd este vorba de relaţii nepermise. La exprimarea practicării unui anumit joc legat de reguli serveşte termenul general kachtsi-. Cuvîntul acesta este valabil atît pentru jocurile de noroc, cît şi pentru jocurile de îndemînare şi de putere. Aici, momentul semantic este cîştigul si întrecerea. Relaţia dintre koăni- şi kachtsi-, transpusă din domeniul sub­stantival în cel verbal, seamănă aşadar, într-o oarecare măsură, cu cea dintre paidia şi agon, dar cu rezerva că jo­curile de noroc, care pentru grec ţin de raxiţco, în black­foot intră în noţiunea agonală. Pentru tot ceea ce se află în sfera magico-religioasă, dansuri şi solemnităţi, nu

serveşte nici koăni-, nici kachtsi-. Limba blackfoot mai are apoi şi două cuvinte distincte pentru „a cîştiga", dintre care unul, amots-, se foloseşte atît pentru cîştigarea vic­toriei într-o cursă, într-o întrecere sau la un joc, cît şi în luptă, şi anume, în acest din urmă caz, cu sensul de „a face un măcel", în timp ce celălalt, skits- (skets-) este vala­bil numai la jocuri si la sport. Aşadar, după toate aparenţele, aici sfera pur ludică şi cea agonală se ames­tecă total. Apoi, mai există un cuvînt anume pentru „a pune rămăşag", apska-. Merită a fi subliniată posibilitatea de a se da unui verb semnificaţia accesorie de „nu în serios, ci în glumă", printr-un prefix, kip-, care înseam­nă textual „un pic, numai un pic", de pildă: âniu = el spune, kipaniu = el spune în glumă, fără să creadă serios ceea ce spune.

Privită în ansamblu, concepţia asupra noţiunii de „joc" în limba blackfoot, în ceea ce priveşte abstractizarea şi posibilitatea de exprimare, nu pare să fie prea departe de cea din limba elină, deşi nu este identică.

Aşadar, faptul că în limbile elină, indiană veche si chineză exprimarea noţiunii de competiţie în general este distinctă de noţiunea de „joc", în timp ce limba black­foot trasează limita într-un mod întrucîtva diferit, ne-ar putea face să înclinăm spre părerea că Bolkenstein are totuşi dreptate si că această distincţie lingvistică ar cores­punde unei deosebiri sociologice şi psihobiologice mai profunde între natura jocului si cea a competiţiei, împotri­va acestei concluzii se ridică însă nu numai întregul material al culturii, care va fi prelucrat în cele ce urmează, dar şi faptul că, în această privinţă, limbilor citate mai sus le pot fi opuse o serie de alte limbi, destul de depăr­tate între ele, în care noţiunea de „joc" prezintă o concep­ţie mai largă, în afară de cele mai multe limbi europene moderne, cele spuse sînt valabile pentru limbile latină, japoneză şi cel puţin una dintre limbile semitice.

Ajutorul amabil al profesorului Rahder mi-a dat po­sibilitatea să fac cîteva observaţii referitoare la limba japoneză. Spre deosebire de limba chineză şi asemenea limbilor occidentale moderne, limba japoneză dispune de

78

79

un singur cuvînt, foarte precis, pentru funcţia de joc în general, si de respectivul antonim, care indică seriozitatea. Substantivul asobi şi verbul asobu înseamnă: „joc în gene­ral, destindere, recreare, distracţie, excursie, amuza­ment, extravaganţă, joc de noroc, farniente, a zăcea nefolosit, a fi fără lucru". Serveşte şi pentru: „a juca ceva, a înfăţişa ceva, a imita". Vrednică de atenţie este semnificaţia speling⁶ play⁷, adică mobilitatea restrânsă a unei roţi sau a altui organ de maşină⁸, întocmai ca în olan­deză sau în engleză⁹. Interesant este şi asobu în contex­tul „a studia sub conducerea cuiva, a studia undeva", ceea ce aminteşte de cuvîntul latinesc luduş, în înţelesul de şcoală. Asobu poate indica o luptă simulată, adică o luptă aparentă, dar nu o competiţie ca atare, prin urmare iarăşi o altă linie de demarcaţie între agon şi joc. în sfîrşit, asobu, comparabil aici cu cuvîntul chinezesc wan, se aplică si reuniunilor japoneze de ceai cu preocupări artistice, reuniuni în cursul cărora se admiră şi se apre­ciază obiecte de ceramică, în timp ce acestea trec din mînă în mînă. Relaţiile cu „a mişca repede, a străluci, a zbur­da" par să lipsească.

O determinare amănunţită a concepţiei japoneze a jo­cului ar trebui să ne ducă la o cercetare mai aprofundată a culturii japoneze decît este locul aici sau decît îmi este mie posibil să fac. Aici sînt de ajuns următoarele. Seriozitatea extraordinară a idealului de viaţă japonez se ascunde în spatele unei ficţiuni, anume: că toate acestea nu sînt decît un joc. Aşa cum s-a întîmplat cu la cheva-lerie^w în Evul Mediu creştin, buşido-ul japonez s-a desfăşurat în întregime în sfera jocului, îmbrăcînd forme ludice. Limba păstrează această concepţie în asobase-kota-

«Joc (ol.) (n.t.). ?Joc(engl.)(n.t.).

⁸ Este vorba de lărgimea golului dintre două piese care lu­crează în contact (n.t.).

⁹ Nu pot verifica dacă nu cumva este vorba aici de o influen­ţă a tehnicii engleze asupra limbii japoneze.

¹⁰ Cavalerismul (/r.) (n.t.).

ba, adică în limba curtenitoare (literal: limba de joc), care este folosită în relaţiile cu superiorii. Se presupune că membrii claselor sus-puse, în tot ceea ce fac, acţionează în mod exclusiv într-o manieră ludică. Forma curtenitoare pentru „el soseşte la Tokio", tradusă literal, sună: „el joacă sosirea la Tokio". Tot astfel, în loc de „am aflat că tatăl dumneavoastră a murit", se spune „am aflat că dum­nealui tatăl dumneavoastră a jucat că moare". Acest mod de exprimare, dacă văd bine, este foarte apropiat de ex­presia olandeză, u gelieve¹¹, sau de expresia germană Seine Majestat haben geruht¹². Persoana sus-pusă este văzută într-o situaţie elevată, în care numai bunul ei plac o poate determina să acţioneze.

în opoziţie cu această învăluire a vieţii nobile în sfera jocului, limba japoneză cunoaşte o noţiune foarte pronun­ţată a seriozităţii, a ne-jocului. Pentru cuvîntul majime, găsim următoarele semnificaţii: „seriozitate, sobrietate, gravitate, solemnitate", dar şi: „calm, cinste, cuviinţă". Merge împreună cu cuvîntul pe care îl traducem „obraz", în cunoscuta expresie chinezească „a-si pierde obrazul"¹³. Folosit adjectival, poate însemna şi „prozaic", matter of fact^u. Mai serveşte şi în expresii ca „e ceva serios", „fără glumă", „a luat în serios ceea ce în intenţie fusese glumă", în limbile semitice, după cum mi-a explicat regreta­tul profesor Wensinck, sfera semantică a jocului este dominată de rădăcina la'ab, alături de rădăcina, evident înrudită cu ea îndeaproape, la'at. Totuşi, aici, pe lîngă

¹¹ Fie-vă pe plac (ol.), în înţelesul de: binevoiţi (n.t.). — în stilul epistolar din zilele noastre, expresia este de cele mai multe ori înţeleasă greşit: ca şi cum persoana care binevoieşte să facă ceva ar fi subiectul locuţiunii verbale a fi pe plac (n.a.).

¹² Majestatea sa a binevoit (germ.) (n.t.) — Ce-i drept, ideea de ruhen (a se odihni) intervine aici pe al doilea plan, deoarece geruhen (a binevoi) nu are la origine nici o legătură cu ruhen, ci corespunde cuvîntului olandez medieval roecken (a fi îngrijorat); cf. ol. roekeloos (temerar) (n.a.).

¹³ Un amănunt interesant: „obraz" în înţelesul de „onoare, demnitate" se regăseşte şi în limba română (n.t.).

¹⁴ faptic, în fapt, de fapt (engl.) (n.t.).

80

81

semnificaţia „joc" în sensul propriu, este cuprinsă si cea de „rîs" şi de „ironie". Cuvîntul arab la'iba cuprinde în general ideea de „a juca, a păcăli, a tachina". Cuvîntul ebraico-arameean la'ab înseamnă „a rîde" şi „a-şi bate joc", în limbile arabă şi siriană, se adaugă acestei rădă­cini si sensul de „a se îmbăia" (un sugar), care trebuie înţe­les poate ca „a sufla balonaşe din salivă", aşa cum face copilul foarte mic, ceea ce se poate considera foarte bine ca fiind un joc. Sensurile „a rîde" şi „a [se] juca" merg împreună şi în cuvîntul ebraic sahaq. Apoi, mai este de remarcat sensul de „a cînta la un instrument muzical", pe care cuvîntul arab la'iba îl are comun cu cîteva limbi europene moderne. Punctul de pornire al exprimării noţiunii de „joc" nu pare să se afle, în grupul limbilor semitice, pe acelaşi teren ca în limbile studiate anterior. Vom reveni asupra unor date din limba ebraică, foarte importante pentru identitatea agonalului cu ludicul.

Intr-un ciudat contrast cu limba elină, cu exprimarea ei variată şi eterogenă a funcţiei „joc", limba latină nu are de fapt decît un singur cuvînt, care exprimă întregul domeniu „joc" şi „a juca": luduş, ludere, iar lusus nu este decît un derivat al lui. Mai există şi iocus, iocari, dar cu înţelesul specific de „glumă, şotie". De fapt, în latina cla­sică, cuvîntul acesta nu înseamnă „joc". Fundamentul eti­mologic al lui ludere, cu toate că termenul poate fi folosit şi pentru zbenguiala peştilor, pentru zborul jucăuş al păsărilor, pentru clipoceala apei, nu pare să fie situat în domeniul mişcării rapide, aşa cum este cazul cu multe cuvinte care înseamnă „joc", ci mai degrabă în cel al ne­seriozităţii, al aparenţei, al ironiei. Luduş, ludere cuprinde jocul copiilor, destinderea, competiţia, reprezentaţia litur­gică şi în general pe cea scenică, jocul de noroc; în expre­sia lares ludentes, înseamnă „a dansa". Noţiunea „a lua înfăţişarea de" pare să se afle în prim-plan. Compusele alludo, colludo, illudo merg şi ele, toate, în direcţia irealu­lui, amăgitorului. De această bază semantică se de­părtează ludi, în înţelesul de „jocuri publice", care au ocupat un loc atît de important în viaţa romană, şi luduş,

în înţelesul de „şcoală", cel dintîi pornind de la sensul de „competiţie", iar al doilea de la cel de „exerciţiu".

Este ciudat că luduş, ludere, ca termen general pentru „joc, a juca", nu numai că n-a trecut în limbile romanice, dar, după cum văd, nici n-a lăsat urme în ele. în toate limbile romanice, si se pare că încă dintr-o perioadă tim­purie, termenul specific iocus, iocari şi-a extins semnifi­caţia la cea de „joc, a juca" şi l-a înlocuit cu totul pe luduş, ludere. Formele sînt: în franceză jeu, jouer; în italiană giuo-co, giocare; în portugheză jogo, jogar; în română joc, a juca¹⁵; în spaniolă juego, jugar¹⁶. Nu interesează aici dacă dispariţia lui luduş s-a datorat unor cauze fonetice sau unora semantice.

Amploarea posibilităţilor de exprimare a cuvîntului „joc" în limbile europene moderne este în general neobiş­nuit de mare. Atît în limbile romanice, cît si în cele ger­manice, vedem cuvîntul „joc" extins la fel de fel de noţiuni de mişcare sau acţiune, care nu au nimic de-a face cu jocul, în sensul formal mai strict. Astfel de pildă, apli­carea termenului „joc, joacă" la mobilitatea restrînsă a pieselor unui mecanism este comună limbilor franceză, italiană, spaniolă¹⁷, engleză, germană, olandeză şi — aşa cum am menţionat mai sus — japoneză. Face impresia că noţiunea „joc" acoperă treptat o sferă tot mai mare, mult mai mare decît cea a lui rococo (paizo) şi chiar a lui ludere şi în care semnificaţia ei specifică se dizolvă, ca să spunem aşa, în general în cea de acţiune sau de mişcare uşoară. Fenomenul se poate observa în mod deosebit de limpede în limbile germanice.

Grupul de limbi germanice nu are, cum s-a arătat mai sus, nici un cuvînt comun pentru „joc" si „a [se] juca". Aşadar, ca noţiune generală se pare că nu era conceput încă în presupusa perioadă paleogermanică. Dar de îndată

¹⁵ Autorul face abstracţie (credem că din cauza unei infor­mări incomplete) de distincţia existentă în limba română între cuplul joc şi a juca şi cuplul joacă şi a se juca («.(.).

¹⁶ Tot aşa si cuvintele corespunzătoare din limbile catalană, provensală şi retoromană.

¹⁷ Şi limbii române (n.t.).

82

83

ce fiecare ramură lingvistică germanică foloseşte un cuvînt pentru „joc, a [se] juca", aceste cuvinte evoluează seman­tic după linii absolut identice, sau, poate mai exact, atunci acelaşi grup de noţiuni, extins si uneori în aparenţă etero­gen, apare ca fiind cuprins în acel termen.

în foarte puţinul ce ni s-a transmis din limba gotică, adică nu mult mai mult decît un crîmpei din Noul Testa­ment, nu se întîlneşte nici un cuvînt pentru „joc", dar din traducerea Evangheliei după Marcu, cap. 10, vs. 34: mi ejiTtai^otKTiv ama» (kai empaixousin auto) „şi-L vor batjo­cori" prin jah bilaikand ina, rezultă foarte categoric că limba gotică exprima ideea de „a juca" prin acelaşi laikan care a furnizat în limbile scandinave termenul general pentru „a juca" şi care este reprezentat cu acelaşi înţeles şi în engleza veche, şi în grupul german. Chiar în limba gotică, laikan se întîlneşte numai în înţelesul de „a sări". Am spus anterior că semnificaţia fundamentală concretă a unor cuvinte folosite pentru „joc" este cea de mişcare rapidă¹⁸. Poate că e mai corect să spunem: de mişcare vie, ritmică. Aşa este dată în dicţionarul lui Grimm semnifi­caţia de bază a substantivului german Leich, ale cărui sem­nificaţii secundare sînt situate în sfera jocului, în timp ce semnificaţiile concrete ale cuvântului anglo-saxon lâcan sînt to swing, wave about¹⁹ ca o corabie pe valuri, cuvîn-tul putînd fi folosit şi pentru a desemna zborul jucăuş al păsărilor şi pîlpîiala flăcărilor. Apoi, lac şi lâcan, ca şi cuvintele din limba norvegiană veche leikr si leika, servesc pentru tot felul de jocuri, de dansuri şi de exerciţii cor­porale, în limbile scandinavice mai tinere, lege, leka păstrează aproape exclusiv înţelesul de „joc, a [se] juca"²⁰.

¹⁸ Să ne amintim de ipoteza lui Platon că jocul şi-ar avea ori­ginea în nevoia puilor de animale de a sări, Legile II, 653.

¹⁹ A oscila, a se legăna (engl.) (n.t.).

²⁰ Cuvîntul norvegian vechi leika are, ca şi cuvîntul olandez spelen (a [se] juca), o arie semantică extraordinar de largă. Se foloseşte şi pentru: a se mişca liber, a apuca, a efectua, a trata, a se ocupa cu ceva sau a-şi trece vremea cu ceva, a se exercita în ceva.

84

Proliferarea rădăcinii spel în limbile grupului german devine foarte clară datorită articolelor foarte amănunţite Spiel si spielen din Deutsches Worterbuch, voi. X, l, 1905, de M. Heyne c.s. Cu privire la contextul semantic al cuvîntului „joc", frapează în primul rînd următoarele, în limba olandeză se poate een spelletje doen²*, în limba ger­mană se poate ein Spiel treiben²², dar verbul corect cores­punzător este chiar a juca. Jucăm un joc. Cu alte cuvinte: pentru a exprima natura activităţii, noţiunea conţinută în substantiv trebuie repetată, pentru a putea servi ca verb de acţiune. Aceasta înseamnă, după toate aparenţele, că natura acţiunii este atît de deosebită si de autonomă, încît — ca să spunem aşa — se sustrage genurilor de activi­tate obişnuite; a juca nu înseamnă a face, în sensul obişnuit. Un alt punct important este următorul. Reprezentarea „a [se] juca" are neîncetat, în mintea noastră (toate aces­tea sînt valabile la fel de bine pentru jouer şi to play, ca şi pentru spelen si spielen), tendinţa evidentă de a slăbi, pînă la a deveni o noţiune exprimînd în general o anu­mită activitate, care nu pare să mai aibă din joc, în sen­sul mai strict, decît una singură dintre diferitele lui însuşiri, si anume fie nuanţa unei anumite facilităţi, fie cea a unei anumite încordări şi periculozităţi, sau cea a unei alternări, ori a unei anumite opţiuni libere. Am mai vorbit despre faptul că termenul „a juca" serveşte tot tim­pul pentru a desemna o libertate de mişcare cu caracter restrîns. Cu prilejul devalorizării florinului, preşedintele Băncii Olandeze a spus, bineînţeles fără intenţia de a fi poetic sau spiritual: „Pe un teren atît de limitat ca acela care a mai rămas pentru etalonul-aur, etalonul-aur nu mai poate juca"²³. Expresii ca „a avea joc liber", „a juca pînă la capăt", „este ceva în joc" dovedesc, toate, această de­plasare a noţiunii de „joc" înspre impreciziune. Aici nu este atîta vorba de un transfer conştient al noţiunii în alte

²¹ Face un mic joc (ol.s) (n.t).

²² Face un joc (germ) (n.t).

²³ în sensul: nu mai poate avea joc, nu mai poate prezenta fluctuaţii (n.t).

85

reprezentări decît cele propriu-zise ale unei acţiuni ludice, cît de o autodizolvare, ca să spunem aşa, a noţiunii într-o ironie inconştientă. Nu este, probabil, o întîmplare că în germana medievală spil şi compusele lui au fost folosite cu atîta tragere de inimă în limba misticilor. Merită aten­ţie şi faptul că Immanuel Kant utilizează atît de des ter­meni ca Spielen der Einbildung, Spiel aer Ideen, das ganze dialektische Spiel der kosmologischen Ideen²*.

înainte de a trece la a treia rădăcină care exprimă în limbile germanice noţiunea de „joc", este cazul să pre­cizăm că si limba engleză veche (sau anglo-saxonă) a cunoscut, pe lîngă lac şi plega, cuvîntul spelian, dar exclu­siv în sensul specific de „a înfăţişa pe altul, a reprezen­ta", vicem gerere²⁵. Cuvîntul acesta este folosit, de pildă, cu privire la ţapul care a luat locul lui Isaac. Este o sem­nificaţie pe care o regăsim în termenul olandez spelen, dar aici nu în prim-plan. Relaţia pur gramaticală dintre cuvîh-tul englez vechi spelian si termenul general „a [se] juca" din grupul german poate fi neglijată aici²⁶.

Cuplul englez play, to play²⁷ merită, din punct de vede­re semantic, o atenţie deosebită. Provine din anglo-saxo-nul plega, plegan, care înseamnă în principal „joc, a juca", iar în subsidiar şi „mişcare rapidă, gest rapid, strîngere de mînă, bătaie din palme, a cînta la un instrument muzi­cal", deci numai acţiuni concrete. Engleza mai recentă mai păstrează o bună parte din această semnificaţie mai largă; cf. de pildă la Shakespeare, Richard al lll-lea, actul IV, scena 2:

²⁴ Jocurile închipuirii, jocul ideilor, întregul joc dialectic al idei­lor cosmologice (germ.) (n.t.).

²⁵ A tine locul (lat.) (n.t.).

²⁶  Forma spel în cuvintele olandeze kerspel (= parohie) şi dingspel (= pomelnic) este privită de obicei ca ţinînd de o rădăcină speli-, în olandeză spellen (= a silabisi), care a dat si în germană cuvîntul Beispiel (= exemplu) şi în engleză cuvintele speli (= silabisire) şi gospel (= evanghelie) şi care este conside­rată ca diferită de spel (= joc).

²⁷ Joc, a juca (engl.) (n.t.).

86

Ah! Buckingham, now do l play the touch To try if thou be current gold indeed²*.

Formal, acestui cuvînt englez vechi plegan îi cores­punde întocmai cuvîntul saxon vechi plegan, cuvîntul german vechi pflegan, cuvîntul frizon vechi plega. Toate aceste cuvinte, din care se trag direct cuvîntul olandez plegen si cuvîntul german actual pflegen, sînt situate, în ceea ce priveşte semnificaţia lor, în sfera abstractă. Ca semnificaţie primitivă, vine în prim-plan: „a răspunde de, a se expune primejdiei sau riscului pentru ceva sau pen­tru cineva"²⁹. Pe aceeaşi linie urmează: „a se obliga, a ve­ghea, a se îngriji de, a îngriji". Plegen indică „executarea de acţiuni sacre, slavă, mulţumire, doliu, muncă, dra­goste, vrăjitorie, drept... şi joc"³⁰. Se situează, aşadar, în bună parte, în sfera sacrală, juridică si etică. Pînă acum, din pricina deosebirii de sens, s-a admis de cele mai multe ori că to play (= a juca) si cuvîntul olandez plegen provin dintr-o formă fundamentală diferită, deşi omo-nimă. Dacă cercetăm problema mai îndeaproape, con­statăm că ambele cuvinte par să evolueze, unul pe linia concretă, celălalt pe cea abstractă, dar dintr-o sferă seman­tică aflată foarte aproape de cea a jocului. Am putea-o numi sfera ceremonială. Printre cele mai vechi semnifi­caţii ale cuvîntului plegen, se numără şi „a sărbători"

²⁸ Ah, Buckingham, acum trebuie să joc atingerea, /Ca să încerc dacă eşti curat (engl.) (n.t.).

²⁹ Cf. Franck-Van Wijk, Etymologisch Woordenboek der Neder-landsche taal². (Dicţionarul etimologic al limbii olandeze²), Haga, 1912, s.v. plegen; G. J. Boekenoogen şi J. H. van Lessen, Woordenboek der Nederlandsche taal (Dicţionarul limbii olandeze), XH, I, idem.

³⁰  Hadewych, XL, 7, ed. Johan Snellen, Amsterdam, 1907, pp. 49, urm.: Der minnen ghebruken dat es een spel / Dat niemant wd ghetonen en mach, / Ende al mocht dies pleghet iet toenen wel, /Hine const verstaen dies noeit en plach (Obiceiurile dragostei sînt un joc / Pe care nimeni nu vrea şi nu poate să-l înfăţişeze, / Şi chiar dacă s-ar încumeta să arate din acest joc ceva, / Să-i în­ţelegi meşteşugul nu este niciodată o joacă). Aici, plegen poate n privit fără nici un risc ca absolut sinonim cu „a [se] juca".

87

sărbătorile şi „a etala" lux. Tot aici intră si cuvîntul olan­dez plechtig (= solemn). Cuvîntului olandez plicht (= dato­rie, îndatorire) îi corespunde formal cuvîntul anglo-saxon plihP¹, din care se trage cuvîntul englez plight, dar aces­ta înseamnă în primă instanţă „primejdie" şi în subsidiar „eroare (confuzie), vină, blam", apoi pledge, engagement³². Verbul plihtan înseamnă „a expune la primejdii, a com­promite, a îndatora". Din cuvîntul germanic plegan, lati­na medievală timpurie îl preia pe plegium, care trece şi el în franceza veche ca pleige si în engleză ca pledge. Cea mai veche semnificaţie a acestuia din urmă este „zălog, ostatic, garanţie", apoi mai înseamnă gage ofbattle³³, adică „rămăşag, miză", şi în cele din urmă „ceremonia cu care se pecetluieşte îndatorirea: consumarea în comun a bău­turii", de unde „toast, făgăduială, legămînt"³⁴.

Cine ar putea tăgădui că prin reprezentarea ideii de competiţie, provocare, primejdie etc. se ajunge foarte aproape de noţiunea de „joc"? Jocul şi primejdia, hazar­dul periculos, isprava, toate se află alături unele de altele. Am fi înclinaţi să tragem concluzia: cuvîntul plegen, cu toate derivatele sale, atît cele referitoare la joc, cît şi cele referitoare la datorie etc., ţin de sfera în care „se află ceva în joc".

Cele spuse aici ne duc înapoi la raportul jocului cu competiţia şi cu lupta în general, în toate limbile ger­manice, şi nu numai în acestea, cuvîntul „joc" serveşte în mod regulat şi pentru lupta serioasă cu armele. Poezia anglo-saxonă, ca să ne mulţumim cu un singur exemplu, este plină de întorsături de frază care exprimă acest lucru. Lupta se numeşte headb-lâc, beadu-lâc, jocul luptei, âsc-plega, jocul cu lancea etc. în aceşti compuşi, avem de-a face fără îndoială cu comparaţii poetice, cu un transfer

³¹ Precum şi pleoh, în frizona veche ple (= primejdie).

³² Zălog, obligaţie (engl.) (n.t.).

³³ Gajul bătăliei (engl.) (n.t.).

³⁴ Cf. pledge, în aceste din urmă semnificaţii, anglo-saxonul baedeweg, beadoweg = poculum certaminis, certamen „pocalul între­cerii, întrecere".

conştient al noţiunii de „joc" în noţiunea de „luptă". Acelaşi lucru mai poate fi valabil, deşi mai puţin limpede, cu privire la Spilodun ther Vrankon „Aici au jucat francii", din Cîntarea lui Ludovic, vechea epopee germană, care cîn-tă izbînda repurtată asupra normanzilor la Saucourt, în anul 881, de regele vest-franc Ludovic al III-lea. Totuşi, ar însemna să ne pripim dacă ne-am închipui că folosirea cuvîntului „joc" pentru lupta serioasă nu este decît o sim­plă metaforă poetică. Aici, trebuie să ne deplasăm într-o sferă de idei primitivă, unde lupta serioasă cu armele, ca şi competiţia, sau agonul, care se poate întinde de la cele mai futile jocuri mărunte pînă la lupta sîngeroasă şi mortală, sînt cuprinse, dimpreună cu jocul propriu-zis, toate laolaltă, într-o reprezentare primară a unei încer­cări reciproce a norocului, legată de anumite reguli. Ast­fel privită, aplicarea cuvîntului „joc" unei lupte pierde aproape cu totul caracterul de metaforă conştientă. Jocul este luptă, iar lupta este joc. Această concepţie a corelaţiei semantice cunoaşte o ciudată ilustrare într-un citat din Vechiul Testament, la care am mai făcut aluzie cînd am vorbit despre noţiunea de „joc" în limbile semitice, în Cartea a Il-a a Regilor, cap. 2, vs. 14, Abner îi spune lui loab: „Să se scoale tinerii şi să joace înaintea noastră!" (Surgant pueri et ludant coram nobis). Vin cîte doisprezece de fiecare parte; se ucid toţi unii pe alţii, iar locului unde au căzut i se dă un nume cu sonoritate eroică. Nu ne in­teresează dacă povestea este o legendă etimologică, meni­tă să explice un nume topografic, sau dacă are un sîmbure istoric. Ceea ce ne interesează este că această acţiune se numeşte „joc" şi că nu se spune defel: dar de fapt n-a fost un joc. Traducerea ludant, „să joace", e absolut im­pecabilă: limba ebraică foloseşte aici o formă a rădăcinii sahaq, care înseamnă în primul rînd „a rîde", apoi „a face ceva în glumă", dar şi „a dansa"³⁵. Aici, nu este vorba de

³⁵ Septuaginta spune: 'AvacmiTcoaav 6r) t<x 7tai5dtpta KOti 'toiţâ-Koaav evrânov f|fiâ>v (Anastetosan de ta paidaria kai paizatosan enopion hemon).

89

un transfer poetic: o astfel de luptă era un joc. Afortiori, prin urmare, nu avem motive să facem distincţie între competiţie, aşa cum o întîlnim pretutindeni ca sferă no-ţională (cultura elină nu este cîtuşi de puţin singură în această privinţă)³⁶ si joc. Şi mai decurge de aici încă o con­cluzie. Dacă cele două categorii, lupta şi jocul, sînt nese­parate în cultura arhaică, atunci asimilarea vînătorii cu jocul, aşa cum apare ea pretutindeni în limbă si în litera­tură, nu mai are nevoie de altă explicaţie.

Cuvîntul plegan ne-a dovedit că termenul folosit pen­tru joc poate să treacă în sfera ceremonialului, în această privinţă, ne stau mărturie, într-un mod foarte ciudat, cuvintele olandeze medievale huweleec, huweleic, azi huwelijk (= căsătorie), feestelic (= serbare, sărbătoare) si vechtelic (= luptă) şi cuvîntul frizon vechi fyuchtleek, for­mate, toate, din rădăcina leik, comentată mai sus şi care a furnizat în limbile scandinavice termenul general pen­tru „joc", în forma ei anglo-saxonă, lac, lâcan înseamnă „a juca, a sări, a mişca ritmic", dar şi „sacrificiu, ofrandă, danie în general, favoare", chiar şi „generozitate". Punctul de pornire se află aici probabil în noţiunea de „dans sa-crificial solemn", aşa cum a presupus şi Grimm³⁷. Ipoteza este confirmată în mod deosebit de ecgalâc şi sveorda-lâc, dansul săbiilor.

înainte de a încheia cercetarea lingvistică a noţiunii de „joc", este cazul să mai discutăm despre cîteva aplicaţii speciale ale termenului „joc" în limbă în general, în pri­mul rînd, despre folosirea cuvîntului „a juca" pentru „a cînta dintr-un instrument". Am mai arătat că această semnificaţie este comună termenului arab la'iba şi cîtor-

³⁶ Fie spus în treacăt că întrecerile ciudate dintre Thor şi Loki, la Utgardaloki, Gylfaginning, 95, se numesc Leika.

³⁷ Deutsche Mythologie (Mitologia germană), ed. E. H. Meyer, I, Gottingen, 1875, p. 32; cf. Jan de Vries, Altgermanische Reli-gionsgeschichte (Istoria religiei germanice vechi), I, Berlin, 1934, p. 256, si Robert Stumpfl, Kultspiele Aer Germanen als Ursprung des mittelalterlichen Dramas (Jocurile cultuale ale vechilor germani ca origine a teatrului medieval), Bonn, 1936, pp. 122-l23.

va limbi europene, anume celor germanice, care, încă din-tr-o perioadă mai veche, desemnau măiestria instru­mentală în general cu ajutorul unui termen folosit pentru „a juca"³⁸. Dintre limbile romanice, se pare că numai fran­ceza cunoaşte jouer şi jeu cu acest înţeles³⁹, ceea ce ar putea fi o indicaţie că aici „este în joc" o influentă germanică. Limbile elină şi latină nu cunosc termenul cu acest înţe­les, dar cîteva limbi slave da, acestea din urmă probabil prin preluarea lui din germană. Faptul că în olandeză cuvîntul speelman⁴⁰ a ajuns să însemne îndeosebi „muzi­cant" nu trebuie să aibă neapărat legătură cu cele spuse anterior; speelman corespunde direct cuvintelor ioculator (lat.) şi jongleur (fr.), care si-au apropiat semnificaţia pe de o parte de cea de „poet-cîntăreţ", iar pe de alta de cea de „muzicant", şi în cele din urmă de cea de „saltimbanc care face acrobaţii cu cuţite sau cu mingi".

Este cît se poate de evident că mintea omului înclină să includă muzica în sfera jocului. Activitatea muzicală poartă în ea însăşi aproape toate semnalmentele formale ale jocului: activitatea se desfăşoară înlăuntrul unui teren delimitat, este susceptibilă de repetare, se caracterizează prin ordine, ritm, alternanţă şi îi sustrage pe auditori şi pe executanţi din sfera „obişnuită", cu un sentiment de voioşie, care îşi păstrează tonul desfătător şi înălţător chiar si în cazul unei muzici sumbre. Ar fi întru totul de la sine înţeles să cuprindem în joc orice fel de muzică. Dacă observăm însă că a juca = a face muzică nu se aplică niciodată la cînt (această aplicare pare să fie uzuală nu­mai în cîteva limbi), atunci devine mai probabilă ipoteza

³⁸ Limba frizonă modernă face distincţie între boartsje cînd se vorbeşte despre joaca de copii si spylje cînd se vorbeşte despre instrumente, acest din urmă termen fiind probabil pre­luat din olandeză.

³⁹ Limba italiană foloseşte termenul sonare, iar limba spaniolă tocar.

⁴⁰ Tradus literal, termenul înseamnă „om de joc", înţelesul lui actual este „muzicant, lăutar" (n.t.).

90

91

că aici momentul de legătură dintre „joc" şi „iscusinţă instrumentală" trebuie căutat în noţiunea de „mişcare ra­pidă, abilă, regulată, a mîinilor".

Apoi, mai trebuie pusă în discuţie încă o aplicare a cu­vîntului „joc", şi anume o aplicare care se bucură de aceeaşi răspîndire generală şi care este la fel de eviden­tă ca şi identificarea jocului cu lupta, anume cea a jocu­lui în sensul erotic. Aproape că nu mai este nevoie să ilustrăm cu prea multe exemple cît de uşor poate fi folo­sit în limbile germanice cuvîntul „a [se] juca" în înţeles erotic. Cuvintele olandeze speelkind*¹, aanspelen*² la cîini, minnespel® nu sînt decît cîteva exemple din multe. Cu­vintele germane Laich, laichen (= icre, a depune icre), cu­vîntul suedez hka, la păsări, reprezintă acelaşi laikan, a [se] juca, despre care am mai vorbit. Cuvîntul sanscrit kridati, a [se] juca, serveşte ades în înţeles erotic: krlda-ratnam, giuvaerul jocurilor, este un termen pentru „coit". De aceea şi Buytendijk numeşte jocul dragostei „cel mai pur exemplu dintre toate jocurile, care prezintă în modul cel mai limpede toate semnalmentele lui"⁴⁴. Aici, trebuie să facem însă o distincţie precisă. După toate aparenţele, de fapt nu actul pur biologic al împerecherii în sine este desemnat de mintea creatoare de limbă drept joc. Aces­tuia nu i se pot aplica nici semnalmentele formale, nici cele funcţionale, ale jocului, în schimb, pregătirea şi pre­ambulul lui, calea către el sînt de cele mai multe ori pli­ne cu tot felul de momente ludice. Anume, cele spuse sînt valabile cu privire la cazurile în care unul dintre sexe tre­buie să-l cîştige pe celălalt în vederea împerecherii.

Elementele dinamice ale jocului, despre care vorbeşte Buytendijk: crearea de obstacole, surpriza, poza, elemen-

⁴¹  Traducere literală: „copil [rezultat] din joc", înseamnă: „copil nelegitim" (n.t.).

⁴² Traducere literală: „a înjuca". înseamnă: „a se împerechea"

(n.t.).

⁴³ Jocul dragostei (ol.) (n.t.).

⁴⁴  Loc. cit., p. 95; cf. pp. 27-28.

92

tul de tensiune, toate fac parte din flirt şi wooing*⁵. To­tuşi, nici aceste funcţii nu pot fi încă privite ca un joc închis, în sensul cel mai strict al cuvîntului. Abia în paşii de dans si în ostentaţia păsărilor îşi găseşte expresie un element ludic clar. Dezmierdările în sine mai au în foarte mică măsură acest caracter, si am ajunge pe un făgaş gre­şit dacă am include coabitarea însăşi, ca joc al dragostei, în categoria jocului. Semnalmentele formale ale jocului, aşa cum am socotit că trebuie să le formulăm, nu sînt împlinite de faptul biologic al împerecherii. Limba face chiar, de regulă, o distincţie categorică între „împereche­re" si „jocul dragostei". Cuvîntul a [se] juca se aplică în­deosebi relaţiilor amoroase care ies din cadrul normei sociale. Limba blackfoot foloseşte, cum am văzut, acelaşi cuvînt koăni pentru joacă (a copiilor) în general şi pen­tru acţiunile amoroase nepermise. Dacă privim bine lu­crurile, se pare că tocmai cu privire la semnificaţia erotică a cuvîntului a [se] juca, în ciuda răspîndirii lui generale şi cu toate că este atît de curentă, trebuie să vorbim de­spre o metaforă tipică si conştientă.

Valoarea noţională a unui cuvînt în limbă este deter­minată în acelaşi timp şi de cuvîntul care exprimă noţi­unea antonimă. Antonimul jocului este pentru noi seriozitatea, dar si, într-un sens mai special, munca, în timp ce antonimul seriozităţii poate fi şi gluma sau toana. Antonimia complementară joc-seriozitate nu este expri­mată în toate limbile în mod atît de complet prin două cuvinte de bază ca în limbile germanice, unde ernst în grupul german, olandez şi englez corespunde întocmai, ca folosire şi ca sens, cu scandinavicul alvara. La fel de categoric este exprimată antonimia în elină: cmouSTi-TOxtSux. Alte limbi au pentru antonimul jocului o denumire adjec­tivală, dar le lipseşte cu totul sau aproape cu totul un sub-

⁴⁵ Flirt, curtare (engl.) (n.t.) — Pentru wooing, limba olandeză nu are un termen echivalent; vrijen nu-i mai corespunde, cel puţin în olandeza actuală (na).

93

stantiv. Aceasta înseamnă că abstractizarea noţiunii nu a fost dusă complet pînă la capăt. Limba latină dispune de adjectivul serius, dar nu dispune de un substantiv co­respunzător. Gravis, gravitas pot însemna „serios" şi „seriozitate", dar nu sînt specifice pentru această noţi­une. Limbile romanice continuă să se descurce cu ajutorul unui derivat al adjectivului: în italiană serietă, în spaniolă seriedad. Franceza substantivează de nevoie noţiunea: seriosite nu are, ca termen, decît o viaţă palidă.

La ojtoxiSfi, punctul de pornire semantic se află în sem­nificaţia „zel", „iuţeală", la serius poate în „greu", cuvînt cu care este socotit a fi înrudit. Cuvîntul germanic creează mai multe dificultăţi. Ca semnificaţie de bază a lui ernest, ernust, eornost, contează de obicei „luptă". Intr-adevăr, în unele cazuri, ernest poate însemna pur şi simplu „luptă". Este însă îndoielnic dacă termenul norvegian vechi orrus-ta (proelium = bătălie) si termenii englezi vechi ornest (duel, luptă singulară) şi pledge (zălog, provocare la duel), care în engleza de mai tîrziu s-au suprapus formal pe earnest, oricît de perfect ar intra toate aceste semnificaţii în acelaşi context, se bazează pe aceeaşi tulpină etimo­logică pe care se bazează şi eornost.

în general, sîntem poate îndreptăţiţi să tragem con­cluzia că termenii pentru seriozitate, fie în greceşte, în germanică sau aiurea, reprezintă un efort secundar al lim­bii de a exprima, în opoziţie cu noţiunea generală de „joc", pe cea de „ne-joc". Această exprimare a fost găsită apoi în sfera „zel, tensiune, osteneală", cu toate că aces­tea, în sine, puteau fi, toate, legate şi de joc. Apariţia unui termen seriozitate înseamnă că noţiunea „joc", ca o cate­gorie generală autonomă, a devenit pe de-a-ntregul con­ştientă. De aceea, tocmai limbile germanice, care au conceput noţiunea de „joc" în mod atît de deosebit de larg si de categoric, au numit şi opusul ei în mod la fel de energic.

Dacă, făcînd abstracţie de problema lingvistică, con­siderăm cuplul de noţiuni joc-seriozitate ceva mai îndea­proape, constatăm că în el cei doi termeni nu sînt de egală valoare. Joc este aici termenul pozitiv, iar seriozitate cel

94

negativ. Conţinutul semantic al termenului seriozitate este determinat şi epuizat prin negarea jocului: seriozi­tatea este ne-joc, şi altceva nimic. Conţinutul semantic al cuvîntului joc, în schimb, nu este cîtuşi de puţin definit sau epuizat prin ne-seriozitate. Jocul este ceva specific. Noţiunea de joc ca atare este de un ordin superior celei de seriozitate. Pentru că seriozitatea încearcă să excludă jocul, dar jocul poate foarte bine să includă în el seriozi­tatea.

Cu această reînnoită rememorare a caracterului foarte autonom şi primar al jocului, putem trece la considerarea elementului ludic al culturii ca fenomen istoric.