Comunicarea

DEFINIREA TERMENULUI DE COMUNICARE

Intr-un sens foarte larg acest termen desemneaza orice proces prin care o informatie este transmisa de la un element la altul, aceste elemente fiind de natura biologica tehnologica sau sociala. In sensul strict, el se limiteaaza la acest ultim aspect si poate fi definit ca un process prin care congenerii interactioneaza in cadrul finalitatilor de supravietuire a grupului prin mijlocirea unor semnale mai mult sau mai putin specifice. Procesul de comunicare se realizeaza totdeauna intr-un episod comportamental: un act produs de un membru al grupului sintetizeaza o modificare de comportament la un congener.

Pentru a diferentia episodul comunicativ de alte forme de interactiune comportamentale, doua criterii trebuie luate in consideratie: statutul social al interactiunii si gradul de specificitate al comportamentului declansator. Nu vom vorbi de comunicare decat atunci cand un episode comportamental se inscrie in cadrul de finalitati collective garate de reguli de organizare a speciei sau a grupului.

Capacitatea de specie se realizeaza in diverse coduri conventionale cu character socioistoric, care fac in p 131p157b lus obiectul reprezentarilor individuale: comunicarea este din acel moment garate simultan de catre grup si de catre indivizi. Oricare ar fi gradul de structurare sociala a speciei si oricare ar fi gradul de structurare specializare ale al semnalului declansator informatia generate in episodul comunicativ are un statut dublu: pe de o parte informatia se poate defini ca effect comportamental al semnalului.

La specia umana de exemplu individual care a invatat o limba cunoaste valori representative; el cunoaste sensul sau semnificatul. Pe de alta parte valoarea informative a unui semnal constituie totdeauna si un effect de interactiune; un comportament nu este semnal decat prin raporturile functionale pe care le intretine cu contextul sau.

La specia umana acest effect al contextului este mediatizat, organizat prin reguli de interactiune sociala care au sistemele deschise; de exemplu in termini de reguli de folosire si in termini de ritualuri. Acest effect al contextului confera semnalului valoarea sa informativa.

Fiecarei forme de miscare si organizare a materiei ii corespunde un anumit gen de comunicare cu ambianta. Pentru sistemele anorganice, materiale, comunicarea cu mediul ambient se realizeaza in contextual principiului conexiunii universale.

COMUNICAREA VERBALA

In forma ei orala si scrisa se instituie istoriceste intr0un factor si un mechanism essential al vietii sociale. Comunicarea verbala este supusa unor reguli sociale, Nu se poate comunica tot si orice. De altfel procesul de comunicare solicita o transformare a ceea ce este dat printr-o situatie si coordonatele ei in mod concomitant intr-o succesiune temporala care-si permiote intelegerea. Prin medierea vietii sociale s-au desprins si alte tipuri de instrumente de comunicare: limbajul imagistic al artelor picturalr arhitecturale, sculpturale, coregrafice, ciinematografice, limbajul figural – symbolic al muzicii, limbajul symbolic abstract al matematicii si logicii,limbajele stiintei si limbajele de programare.

Prin comunicare se opereaza schimburi de semnificatii, presupune un vorbitor si un ascultator, un mi9jloc de comunicare cunoscut de amandoi sin u in ultimul rand un lucru despre care se vorbeste.

Schema completa  a factorilor constitutive ai comunicarii include: un transmitator (emitator)  care transmite un mesaj; mesajul se refera la un context(referent), lucru sau idée; mesajul e alcatuit din elementele unui cod care trebuie sa fie commune celor doi parteneri, aflati direct, sau mijlocit, in contact. Se realizeaza comunicare atunci cand un anumit continut cognitive e transmis de la om la altul prin semen (semn – obiect sau fenomen, insusire sau actiune avand, pentru subiect, proprietatea de a “inlocui” un alt obiect, fenomen; functia sa este una referentiala, semantica), care au aceeasi semnificatie pentru vorbitor si ascultator.

Comunicarea se refera la transmisie si schimb de informatii intre oameni, la circulatia de impresii, trairi affective, judecati de valoare, comenzi etc., cu scopul de a obtine modificari comportamentale la indivizi, manifestate, in reprezentarile, cunostintele acestora.

Istoric si functional, procesele comunicarii umane au stat la baza umanizarii, insasi a constituirii psihologice si culturale a oamenilor. Ele au asigurat si asigura transmisia permanenta a experientei sociale, constituind, totodata, caile cele mai eficiente de influenta educative, formative asupra generatiilor.

In procesul comunicarii oamenii folosesc multiple si variate modalitati de comunicare, unele neverbale, precum : comunicare prin gesture, comunicare afectiv – expresiva (mimica, pantomima), comunicare practice – operatorie (de efectuare concreta a unor actiuni cui obiecte) etc., altele verbale, prin intermedioul semnelor si limbajului sonor sau limbajului graphic. Toate aceste mijloace au ca trasatura esentiala si definitorie calitatea lor de a realiza un schimb de semnificatii, ele functionand numai pe baza acelor elemente cognitive generalizatoare pe care le percep si le inteleg la fel toti indivizii care comunica intre ei.

Comunicarea interumana implica prezenta a trei elemente successive:

·        intentia comunicarii (scopul)

·        mijloacele psihosociale (modalitatile)

·        efectele comunicarii (modificarile de comportament)

Fenomenul este insa circular, deoarece efectul comunicarii se intoarce asupra situatiei initiale, care a determinat procesul, stimuland indivizii la noi comunicari. Spre deosebire de om, care comunica prin semen utilizate in mod constient, in vederea unui scop, animalele au semnale emise neintentionat, legate de o situatie concreta. Un animal nu emite sunet cu intentia de a preveni impotriva pericolului puii sau tovarsi de grup, ci ii avertizeaza tocmai pentru ca emite sunete involuntare sub imperiul unei situatii de moment.

COMUNICAREA NONVERBALA

In literatura de specialitate sunt mentionate nu o singura definitie a comunicarii nonverbale ci mai multe si toate sunt acceptate. Totul depinde din ce perspectiva este abordat procesul de transmitere a semnelor nonligvistice. 

Comunicarea nonverbala este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte si care pot fi decodificate, creand intelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, inlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte. Importanta comunicarii nonverbale a fost demonstrata in 1967 de catre Albert Mehrabian. In urma unui studiu, acesta a ajuns la concluzia ca numai 5% din mesaj este transmis prin comunicare verbala in timp ce 38% este transmis pe cale vocala si 55% prin limbajul corpului.

Comunicarea nonverbala opusa comunicarii verbale este conceputa de multa vreme ca limbaj in sens strict. In aceasta viziune toate celelalte forme de comunicare sunt considerate ca secundare (scrisul). Teoriile contemporane ale comunicarii influentate de discipline atat de diverse ca lingvistica enuntarii, psihologie, sociologie, antropologie, asigura astazi locul cuvenit comunicarii nonverbale, bazandu-se pe ipoteze ale canalelor multiple ale comunicarii umane. Comunicarea umana este conceputa ca o enuntare eterogena rezultand din combinarea de elemente vocal acustice si vizuale.

A)               STUDIUL COMIUNICARII NONVERBALE: SCURT ISTORIC

Ca si in cazul psihosociologiei , preocuparile de cunoastere a modului cum comunicam fara a ne sluji de cuvinte au o indelungata preistorie si o foarte scurta istorie.

Preistoria domeniului de studio al comunicarii nonverbale acopera perioada din Antichitate pana spre sfarsitul secolului al XIX-lea. “ In traditia vestica, in cele mai vechi incercari de abordare sistematica a actiunilor expressive, atat in scrierile din Grecia si mai tarziu, din Roma, gesturilor li s-au acordat, intr-un fel saui altul o mare importanta” (A . Kendon si C. MUuller, 2001,1). In acest sens primul professor de retorica publica din Roma Marcus Fabius Quintilianus (c. 35 – 96 e.n.) a consacrat unul dintre cele douasprezece volume ale compendiului Institutio oratoria – Formarea vorbitorului in public – pronuntiei – vocii si gesturilor. Acest volum “ne ofera informatii detaliate despre limbajul trupului folosit de orator in conceptia romanilor “ (F. Graf, 1991/2000, 42)

In primele decenii ale secolului XVII- lea se inregistreaza o renastere a interesului pentru studiul gesturilor. In secolele urmatoare, scrierile despre posibilitatile cunoasterii oamenilor dupa constitutia lor corporala, dupa fetei si a craniului, ca si dupa expresiile faciale se inmultesc.

In cadrul istoriei stiintei despre comunicarea nonverbala se poate vorbi de precursori pana la jumatatea secolului XX (Ch Darwin, D. Efron, E. Kretschmer) despre fondatori intre anii 1950 si 1980 (j. R. Davitz, p. Ekman, L.K. Frank) iar despre cercetatorii de azi ai domeniului, in ultimele doua, trei decenii.

          Primele studii care au in titlu sintagma “comunicare nonverbala’ au aparut la jumataea secolului trecut. Jurgen Ruesch si Weldon Kees au fost cei dintai care au inclus termenul de “comunicare nonverbala” in titlul unei carti (Nonverbal Comunication: Notes on the Visual Perceprtion of Human Relations, 1956). Cei doi autori au aratat ca in comunicare umana sunt implicate sapte sisteme diferite: 1) prezenta fizica si imbracamintea 2) gesturile sau miscarile voluntare 3) actiunile intamplatoare 4) urmele actiunilor 5) sunetele vocale 6) cuvintele rostite 7) cuvintele scrise (apud M.L. Knapp, 1990, 51). De remarcat este faptul ca in conceptia celor doi autori cinci din cele sapte sisteme implicate in comunicarea umana sunt de natura nonverbala.

          In perioada contemporana dupa 1980 si pana azi au aparut numeroase lucrari teoretice si de cercetare empirica (D. Archer, R. Akert si M. Constanzo, 1993; M.l. Knapp, 1984; M.l. Patterson, 1983, 1984; J. Streeck si M.L Knapp, 1992). Caracterizand perioda contemporana, Mark L. Knapp (1990,53-54) destinge cateva tendinte ale studiilor privind comunicarea nonverbala:

A)   renuntarea la studiul separate al miscarilor diferitelor parti ale corpului (membrele supwerioare, fata, ochii etc.) si centrarea pe cercetarea contributiei acestor miscari combinante la transmitera anumitor mesaje

B)   schimbarea strategiei de cercetare, in sensul cresterii ponderii dtudiilor bazate pe observatia comunicarii nonverbale in conditiile “naturale”, nu in conditiile ‘artificiale” ale laboratorului experimental

C)   urmarirea modului in care unele semnale interactioneaza cu alte semnale.

 

B)               STRUCTURA COMUNICARII NONVERBALE

Analiza structurii comunicarii nonverbale impune luarea in considerare a codurilor, modelelor si scopurilor specifice implicate. In comunicarea nonverbala se folosesc seturi de semen, coduri, care prin combinare dau o anumita structura. De exemplu, semnalele vizuale pot fi associate semnalelor olfactive. De fapt, aceste semen sunt stimuli senzoriali care impresioneaza simturile omului (vaz, auz, pipait, miros). Pe baza semnelor si canalelor de transmitere s lor s-au propuis multiple clasificari ale comportamentelor noinverbale si ale comunicarii nonverbale.

In literature de specialitate se aminteste gruparea comunicarii nonverbale in  trei categorii, propusa de J. Ruesch si W. Kess:

·                    limbajul semnelor incluzand gesturile

·        limbajul actiunilor incluzand miscarile corpului implicate in diferite activitati

·         limbajul obiectelor care incorporeaza dispunerea intentionata sau neintentionata a obiectelor in spatiu in vederea utilizarii lor

O alta clasificare o datoram lui R. P. Harrison care i9mparte comunicarea nonverbala in patru categorii:

·        coduri de executare associate miscarilor corpului, expresiilor faciale, privirii, atingerii si activitatilor vocale

·        coduri spatio – temporale referitoare la mesajele rezultate din combinarea utilizarii spatiului si timpului

·        coduri artefac utilizate in mesajele primate de la obiecte

·        coduri mediatoare referitoare la efectele speciale rezultate din interpunerea intre emitator si receptor

De exemplu Dale G. Lethers a identificat urmatoarele canale de comunicare nonverbala: expresiile faciale, miscarile ochilor, postura, proxemica, aspectul fizic, factorii suprasegmentali, precum intonatia, timbrul si volumul vocii, si atingeriule cutanate.

Clasificarea comunicarii nonverbale poate fi facuta , in principal, dupa modalitatile senzoriale implicate in receptareaa semnalelor. Mark L. Knapp considera ca domeniul comunicarii nonverbale include urmatoarele fapte: 1) cum privim 2)cum auzim (tonul vocii) 3) cum mirosim 4) cum ne miscam – individual sau in conjunctie cu altii (gesturile, postura, privirea, expresiile faciale, atingerile corporale si proxemitatea) 5) cum afecteaza mediul inconjurator interactiunile umane si cum afecteaza acestea, la randul lor, mediul inconjurator (dispunerea spatiala a mobilei, temperature, prezenta altor oameni, zgomotele s.a.m.d)

Cei mai multi cercetatori accepta o clasificare rezultata din combinarea codurilor si mediilor de transmitere a mesajelor. “KINEZICA” asa – numitul limbaj corporal include miscarile corpului, expresiile faciale si privirea. Studiul privirii poarta denumirea de “OCULEZICA”. Activitatile vocale alcatuiesc “PARALIMBAJUL”. Studiul perceptiei si al modului de utilizare a spatiului poarta denumirea de “PROXEMICA”, iar studiul perceptiei si al modului de utilizare a timpului este denumit “CRONEMICA”. Aspectul fizic artefactele si semnalele olfactive sunt considerate, de asemenea, categorii separate ale comunicarii nonverbale si sunt studiate ca atare, chiar daca se recunoaste ca oamenii transmit semnale simultan prin mai multe canale, fapt pentru care este necesara abordarea integrate a comunicarii nonverbale

C)               FUNCTIILE COMUNICARII NONVERBALE

Pentru a analiza functiile comunicarii dupa parerea mea ar trebui sa gasim raspunsul la intrbarea: De ce apelam la acest tip de limbaj ?. Ar trebui sa vedem care sunt intentiile, motivele si scopurile acestei forme de comunicare.

Paul Ekman a identificat cinci functii ale comunicarii nonverbale:

·                    repetarea – spunem “da” si dam din cap de sus in jos, si de jos in sus; spunem cuiva ca adresa cautata este pe o strada la dreapta si in acelasi timp aratm cu mana incotro sa se indrepte

·                    substituirea – inlocuirea mesajelor verbale – o fata posomorata ne spune ca persoana in cauza nu se simte bine

·                    completarea – colaborarea la transmiterea mesajelor verbale, ceea ce duce la o mai buna decodificare a lor

·                    accentuarea / moderarea  - punerea in evidenta a mesajelor verbale, amplificarea sau dimpotriva diminuarea celor spuse: cand scandam sloganuri, ridicam bratul si aratam pumnul; cand admonestam un prieten expresia faciala poate arata ca nu ne-am suparat foarte rau

·                    contrazicerea – transmiterea de semnale in opozitie cu mesajele verbale; spunem ca ne bucuram ca ne-am intalnit cu o persoana cunoscuita dar privim in alta parte cand ii intindem mana, ne vaitam ca nu avem din ce trai, dar ne afisam cu bijuterii sau haine foarte scumpe

Michael Argyle ia in considerare patru functii:

·        exprimarea emotiilor

·        transmiterea atitudinilor interpersonale

·        prezentarea personalitatii

·        acompanierea vorbirii

Dupa Maurice Patterson comunicarea nonverbala indeplineste mai multe functii:

·                    transmite informatii

·                    gestioneaza interactiunile

·                    reflecta gradul de apropiere

·                    exercita influenta

·                    controleaza sentimentele

·                    faciliteaza satisfacerea unor obiective sau interese

Judee K. Burgoon, David B. Buller si W. Gill Woodall au in vedere urmatoarele functii, dincolo de rolul ei in producerea si procesarea comunicarii verbale.

·        structurarea interactiunii inaintea inceperii comunicarii propriu-zise, serveste drept ghid implicit pentru desfasurarea acesteioa, indicand cum se va desfasura comunicarea, ce roluri vor juca persoanele implicate in actul comunicarii

·        identificarea sau proiectarea identitatii sinelui functie ce se refera la modul de codificare si decodificare a mesajelor

·        formarea impresiei modul in care sunt percepute persoanele dupa comportamentul lor nonverbal, formarea primei impresii

·        exprimarea si managementul emotiilor

·        managementul relatiei de comunicare

·        managementul de conversatie

·        managementul impresiei

·        influenta sociala rolul comunicarii nonverbale in procesele de persuasiune

·        inselarea si suspiciunea de inselare

FUNCTII

          GESTURILE DE ILUSTRARE – dubleaza prin repetare mesajul verbal, sporind sansele de intelegere corecta a lui

          SUBSTITUIREA – presupune inlocuirea unui cuvant sau a unei expresii verbale cu un gest sau cu o combinatie de gesture.

          FUNCTIA DE COMPLETARE – este evidenta cand cineva are dificultati in utilizarea codului verbal (de exemplu cand discutam cu un strain fara sa cunoastem bine limba in care se vorbeste)

ASCUNDEREA – incercarea de a induce in eroare sau dimpotriva dezvaluirea reprezinta deasemeni functii ale comunicarii nonverbale, ca si reglarea  de exemplu, marcarea prin “dregerea vocii” a inceputului comunicarii verbale sau semnalarea prin coborarea vocii ca suntem pe calea de a incheia discursul si sublinierea de exemplu pronuntarea intr-o alta tonalitate a cuvintelor – cheie pentru a focaliza atentia ascultatorilor.

D)               PROXEMICA SAU PERCEPTIA SI UTILIZAREA SPATIULUI

Comunicam, desigur cu mainile, cu ajutorul expresiilor faciale, al privirii dar comunicam prin modul in care folosim un anumit spatiu. Oamenii politici care tin un discurs apropioati spatial de auditorium, cu privirea indreptata spre cei carora li se adreseaza obtin un alt effect decat cei care, sa spunem se plaseaza la o distanta apreciabila fata de ei, mentin privirea in pamant, stau cu mainile la spate sau cu o man in buzunar cand isi rostesc discursul.

Pe baza studiului distantelor la animale, Edward T. Hall face masuratori ale pragurilor de receptare a vocii, delimitand patru distante innterumane;

·        distanta intima (intre 40 – 50 cm) in care poti simti prezenta celuilalt, mirosul, respiratia. Este un spatiu de protectie pentru individ, accesibil numai persoanelor foarte apropiate, partenerului, iubitei sau iubitului, celui mai bun prieten, propiilor copii. Apropierea interlocutorilor, acceptarea lor in zona distantei intime exprima o apropiere pshihologica

·        distanta personala (intre 50 – 75 cm)  in care indivizii isi pot atinge mainile, defineste limita contactului fizic cu ceilalti. La acest nivel nu putem detecta caldura, respiratia celuilat si in general, avem dificultati in a mentine contactul la nivelul ochilor. Daca acest spatiu este incalcat ne simtim inconfortabil, lucru sesizabil prin miscari excessive la nivelul corpului. In anumite situatii insa nu parem deranjati de aceasta invadare. Reactia fata de invadarea spatiului personal este in functie de tipul de relatie pe care o avem cu interlocutorul (daca manifestam atractie fata de acesta, gradul de toleranta este mai mare).

·        Distanta sociala (intre 1.5 – 3 m) – este distanta in care pierdem detaliile privind interlocultorul. Etse distanta la care se desfasoara cele mai multe dintre interactiunile individuale obisnuite, tranzactiile afacerile cu character formal.

·        Distanta publica (intre 3 – 6 m) este distanta in  care individual este protejat si poate deveni devensiv daca este atacat. La acest nivel pierdem foarte multe detalii ale comportamentului interlocutorului: expresiile fetei, directia privirii.

Luand in calcul nu numai distantele de la care poate fi receptata vocea (soaptele, vocea normala si strigatele), dar si posibilitatile de contact cutanat, temperature, mirosul, detectarea expresiilor faciale etc., Edward t. Hall si colaboratorii sai ajung la masuratori mai fine, pe care Marc – Alain Descamps le prezinta in felul urmator:

·        distanta intima apropiata – (intre 0 – 0.15 m) permite contactul cutanat, receptarea mirosului corporal al celuiolalt, al caldurii corpului sau. Comunicarea se face in soapta

·        distanta intima neapropiata –  (intre 0.15 – 0.45 m) este cea la care le permite persoanelor sa se tina de mana, sa-si simta reciproc mirosul corporal. Comunicarea verbal;a este suava

·        distanta personala apropiata – (intre 0.45 – 0.75 m) este distanta propice confidentelor. Se disting foarte bine trasaturile fetei, se simte slab caldura corporala a celeilalte personae, iar mirosul acesteia (parfum) nu se simte deloc

·        distanta personala neapropiata – (intre 0.75 – 1.25 m)  asigura perceptia exacta a celuilalt, in ansamblu si in detaliu

·        distanta sociala apropiata – (intre 1.25 – 2.10 m) de la aceasta distanta discutam cu strainii, le vedem bine fata si corpul in intregul lui. Este distanta dintre vanzator sio client

·        distanta sociala neapropiata – impune comunicarea cu voce tare, estompeaza diferentele de status. La aceasta distanta au loc discutii formale, impersionale, ca si discutiile in grupurile mici.

·        Distanta publica apropiata – impune sa se vorbeasca tare si rar accentuanduse fiecare cuvant. O astfel de distanta se mentine intre oamenii politici, a actorilor. Comunicarea este puternic controlata.

E)                ARTEFACTELE

Imbracamintea, podoabele, accesoriile vestimentare comunica apartenenta persoanei la genul biologic, la o clasa de varsta, la o categorie socio – economica, la o profesie sau alta. Este inmposibil sa fii imbrcat sis a nu transmiti celorlalti ipso facto cine esti si cum percepi tu lumea. Susan B. Kaiser afirma “ imbracamintea si infatisarea sunt simboluri vizibile care influenteaza interactiunile cu alti.

Vestimentatia: determinari geografice, istorice si culturale. Cand analizam vestimentatia in contextual comunicarii nonverbale trebuie sa luam in considerare determinarile geografice, culturale si istorice. De exemplu dela Polul Nord la Ecuator, oamenii isi protejeaza corpul impotriva gerului sau a caldurii excessive: imbraca haine adecvate, diferite in ceea ce priveste materialele, culoarea, croiala.

Hainele, symbol al identitatii personale si sociale. Gilson Monteiro spunea ca “haina reprezinta oglinda sinelui, marcheaza separarea dintre clasele sociale”Mai mult hainel care sunt in egala masura pentru a acoperi goliciunea trupului si pentru exprimarea sinelui, ofera indicii despre caracteristicile psiho – morale ale persoanelor dar si despre grupurile. Jean Chevalier si Alain Gheerbrant aratau ca pentru unele popoare orientale o cusatura dreapta semnifica integritatea psiho – morala, tighelul orizontal pace in inima. Hainele si mai ales uniformele dunt un dimbol sl puterii sociale pe care o ai la un moment dat. Ele influenteaza stima de sine, dar si com[portamentul celorlalti. Referitor la puterea de influentare a hainelor cu autoritate, experimental natural proiectat de M. Lefkowitz, R.R. Blake si J.S. Mouton intr-un oras din Texas mi se pare cat se poate de revelator. Cei trei folosesc ca asociat un barbat in varsta de 31 de ani, care in cadrul experimentului avea sarcina sa treaca strada pe rosu, in timp ce alti pietoni asteptau schimbarea culorii semaforului. Cand complicele purta “haine cu autoritate”, respective costum de foarte buna cal;itate si cravata scumpa, trecatorii care erau la semafor l-au urmat intr-un numar de trei ori si jumatate mai mare decat atunci cand era imbracat cu o camasa ieftina si pantaloni de lucru

In modul in care ne imbracam intervin intr-o proportie sau alta de la caz la caz, atat motivatia de protejare a corpului, cat si pudicitatea si dorinta de a atrage atentia. De exmplu tinerii si tinerele merg la discoteca, imbraca haine care mai degraba sa atraga sexual decat sa le protejeze corpul; hainele purtate de tinerii din gastile de la coltul strazii nu au functie estetica. Lipsa decentei in modul de a se prezenta al unor elevi din licee sau al unor studenti pune problema violentei limbajului nonverbal.

Pornind de la imbracaminte, ne putem da seama de gustul estetic al acesteia, de firea ei: este o persoana conformista, care doreste sa treaca neobservata, sau o persoana independenta?

Imbracamintea este o forma de comunicare nonverbala (inaintea prezentarii verbale, cu ajutorul vestimentatiei se transmit informatii despre apartenenta la genul social, varsta, clasa sociala, ocupatie, origine etnica si despre caracteristicile psiho – morale de personalitate).

Imbracamintea reprezinta valorile identitare de grup si exprima nevoia de a fi diferit de alti. Diferentierea imbracamintei simbolizeaza nevoia de autonomie, dorinta de a fi independent. Diferentierea imbracamintei adolescentilor fata de imbracamintea adultilor este un fenomen istoric relative recent deoarece pana la jumatatea secolului trecut hainele adolescentilor semanau foarte mult cu hainele adultilor.

Vestimentatia adolescentilor de dupa 1980 are conexiune cu vestimentatia adolescentilor din ani ’50 – ’60, pe cand vestimentatia adolescentilor de dupa 1980 este influentata de mass – media datorita tehnologiilor de comunicare moderne, adolescentii tind sa imite vedetele TV, sau starurile musicale etc.

Vestimentatia si statusul social. Daca haina nu-l face pe om cel putin ea il reprezinta. Foarte bine ca o persoana cu o anumita pozitie in ierarhia social. De exemplu in Roma antica purtau toga doar oameni liberi nu si strainii sau sclavii. Toga purtata de tineri era tivita cu rosu. Toga alba era imbracata numai de tineri dupa ce implineau varsta de 17 ani, intr-o ceremonie ce va avea loc in Forum. In egiptul Antic purtau sandale numai persoanele cu pozitie sociala inalta.

Jacqueline Murray a identificat in lumea afacerilo trei tipuri de vestimentatie:

·        hainele specifice corporatiilor, purtate mai ales de avocati, directori si bancheri (design simplu de culoare gri sau bleumarin pentru costumele barbatesti, alb imaculat sau albastru deschis pentru camasi, iar pentru femei, bluze, rochii din bumbac ori din panza de in)

·        haine menite sa comunice, utilizate cu precadere de persoanele implicate in marketing, educatie, industriile in expansiune (costume si rochii practice, relaxante, semitraditionale din impletituri si tesaturi cu ochiuri largi, cu imprimeuri odihnitoare sau in dungi)

·        haine inovatoare, intalnite mai ales la artisti, la cei ce lucreaza in domeniul publicitatii, la vanzatorii cu amanuntulsau la propietarii de magazine de lux

Anat Rafaeli si Michael G. Pratt au operationalizat conceptual de vestimentatie organizationala luand in considerare trei dimensiuni : caracteristicile imbracamintei (culoarea, materialul si stilul vestimentatiei), omogenitatea imbracamintei si atributele comparative ale acesteia (variabilitatea si unicitatea)

F)                EXPRESIILE FACIALE

Studiul expresiilor faciale a debutat in a doua jumatate a secolului XIX-lea. Sa ne Amintim de celebra lucrare a lui Charles Darwin “Expresia emotiilor ls om si animale”. In timp s-au adunat un munte de fapte de observatie, s-au emis diferite ipoteze si s-au elaborate tehnici din ce in ce mai sofistificte pentru inregistrarea muschilor faciali din carer rezulta expresiile faciale. In anul 1965, Cand Paul Ekman a inceput sa studieze expresiile faciale, majoritatea antropologilor erau convisi de faptul ca gesturile si emotiile au fundamente culturale, ca sunt invatate in procesul socializarii. Paul Ekman porneste de la ipoteza ca expresiile faciale sunt programate ca o parte naturala a emotiilor. Pentru ca toti oamenii apartin aceleiasi specii si toti au acelasi numar de muschi faciali este de asteptat ca oriunde in lume emotiile sa se exprime in acelasi mod, sa fie recunoscute ca atare. Fiecarei emotii ii corespunde cate doua expresii faciale: una programat ereditar, aceeasi in toate culturile; alta, reprezentand o abatere de laexpresiaprogramata, variaza de la o cultura la alta. In sprijinul ipotezei universaliatii expresiilor faciale ale emotiilor, Paul Ekman invoca cercetarile lui H.C. Triandis si W.W. Lambert, care au cerut unui numar de studenti americani si greci, precum si locuitorilor unei mici localitati din insula Corfu (insula greceasca din Marea Ionica) sa acorde note de la 1 la 9 unor fotografi reprezentand personae care exprimau diferite stari emotionale, dupa cum le considera agreabile sau dezagreabile. Studentii in ciuda diferentelor entice, au dat note foarte apropiate, spre deosebire de locuitorii din mediul rural, care au introdus unele discordante in notare. Aceasta prima cercetare comparativa interculturala, care inclian balanta in favoarea tezei universalitatii expresiei emotiilor, nu a fost scutita de critici metodologice intemeiate: s-a prezentat fotografia unei singure personae (o actrita care exprima diferite emotii), nu s-a verificat implicarea in sarcina de notare a subiectilor (s-ar fi putut ca studentii sa fie mai motivate sa evalueze fotografiile), emotiile nu erau naturale (se stie astazi ca  exista diferente notabile intre zambetul spontan si cel “artificial”).

Cercetarile coordonate de Paul Ekman au demonstrate ca expresiile faciale ale emotiilor sunt universale. Studentii apartinand unor grupuri entice foarte diferite au identificat emotiile corespunzatoare expresiilor faciale.

G)              ZAMBETUL SI RASUL. Numerosi filosofi si oameni de stiinta au icercat sa patrunda esenta rasului si surasului. Ch Darwin aprecia ca rasul pare sa constituie in primul rand, expresia simplei bucurii sau fericiri. Cat priveste caracterul innascut al rasului si surasului, Ch Darwin aduce in discutie cazul Laurei Bridgman care din cauza orbirii si a surzeniei, nu a putut dobandi vreo expresie prin imitare, totusi, atunci cand I s-a comunicat prin limbajul gesturilor o scrisoare de la un prieten iubit a ras si a batut din palme, iar obrajii I s-au imbujorat. Motivele pentru care omul rade sunt variate, dar mecanismul rasului este totdeauna acelasi: inspiratie adnca, scurte contractii spasmodice ale toracelui, in special al diafragmei. De aici si vorba: “radeau de se tineau cu mainel de burta”.

In timpul rasului gura este mai mult sau mai putin larg deschisa, cu colturile mult trase inapoi, precum si putin in sus, iar buza superioara este putin ridicata. Uneori radem din tot corpul desi se spune “radem din tot sufletul”. ‘Radem de ne doare burta” sau “ne tavalim pe jos de ras”. In fond este vorba despre contractile musculare si despre stimularea secretiei unor endorfine, fapt ce mentine sau amplifica veselia. Pe astfel de date probate stintific se bazeaza terapia prin ras si pana la un punct concursurile “Cine rade mai mult”. Pentru al sanction ape cel care nu are dreptul sa rada de alti – daca are cineva acest privilegiu! -, la romani exista zicala “Rade ciob de oala sparta”. Normele referitoare la ras variaza de la o cultura la alta si de la o epoca la alta, dar totdeauna rasul functioneaza ca un “guardian al ordinii publice”.

Paul Ekman a catalogat 18 tipuri de zambete care nu sunt stimulate. Zambetele “naturale” se deosebesc de cele false, “artificiale”, prion aceea ca dureaza mai mult si ca in performarea lor participa atat muschii fetei cat si cei ai ochilor. In cazul zambetelor false se contracta doar muschii din jurul ochilor, aparand la coada ochilor riduri, nu si muschii fetei. In lucrarea “Limbajul corpului pentru manageri”, Horst H. Ruckle analizeaza opt tipuri de zambete.

·        zambetul voit, fabricat, chinuit (colturile gurii drepte, buzele drepte si lipite). Apare si dispare repede. Poate exprima jena.

·        zambetul dulceag (intinderea si subtirea buzelor; insoteste universalul “da”)

·        zambetul “pe sub mustata” (buzele tensionate si lipite; exdprima vointa, dar si retinere)

·        zambetul depreciativ (colturile gurii sunt retrase putin in jos, este afisat de persoanele blazate, ironice, poate exprima acordul si dezacordul, in acelasi timp)

·        zambetul relaxat (lipsit de tensiune, exprima bucuria, dragostea, pretuirea celuilat).

·        zambetul stramb (un colt al gurii este tras in jos si celalalt in sus; exprimao amabilitate fortata, un conflict intern; este “zambetul subalternului” nevoit sa asculte o gluma “batrana” a sefului)

·        zambetul care exprima frica (buzele sunt trase lateral, iar gura este putin intredeschisa; colturile gurii sunt trase spre urechi)

·        zambetul condescendent, resemnat (rasfrangerea inainte a buzei inferioare; adesea, este insotit de inclinarera capului spre dreapta si / sau ridicarea si tremuratul umerilor)