Definiţii privind predica

Definiţii privind predica

Doar din înşirarea unor definiţii privind predica, putem lesne deduce poziţiile contradictorii de pe care s-a încercat abordarea predicii ca un serviciu cultic.

BERNARD MANNING, pornind de pe poziţiile hristocentrice ale teologiei noureformatoare afirmă că "predica este prezentarea Cuvântului Întrupat, din Cuvântul Scris, prin Cuvântul Rostit". Cam asemănătoare pare să fie şi definiţia prof. GALERIU: "Predica este aţintirea privirilor asupra Celuu Răstignit; este arătarea, demonstrarea puterii lui Dumnezeu spre mântuire, în vederea zidirii Bisericii". RUDOLF BOHREN (Predightlehre, 1972) este de părere că doar "prezenţa Domnului Isus în predică, face din cuvânt Cuvânt... căci fără  El, păcătoşii rămâ 414r1716e n tot păcătoşi". În această definiţie este cuprinsă o acţiune sacră, despre care Bohren precizează că "predica în acţiune o găsim tot în Scripturi... Dimensiunea ei fiind: societatea, Biserica, familia, inima." Predica poate fi textuală sau tematică, pericopă sau text liber ales, explicarea Bibliei, sau predică, evanghelizare sau vorbire religioasă, dar totdeauna are menirea "de a deschide Biblia pentru lume şi lumea pentru Biblie... Astfel, predica înseamnă introducerea unui text în circuitul uman de comunicare".

Privind predica drept un rezultat, Alex. Schweitzer conchide că "predica este un produs al Duhului Sfânt, al Scriturii, al exegezei şi al meditaţiei".

Dintre părerile vădit opuse celor de sus, trebuie să ne oprim asupra definiţiei predicii, formulată de biserica romano-catolică: "În sens larg se numeşte predică, acea vestire a Cuvântului lui Dumnezeu (kerygma) care este săvârşită de o persoană care a fost împuternicită în acest scop de Biserică, în numele lui Isus Hristos" (Definiţia Lexiconului Herder.). Această definiţie pune accentul pe "unealta" predicii (investitura hierarhică), şi nu te însuşi serviciul predicării şi a conţinutului predicii.

Dar biserica romană are şi o definiţie dogmatică a predicii, dezvoltată astfel: "Predicare nu este doar o informare despre fapte ce pot fi înţelese prin însele şi fără aportul predicării; nu este doar o educaţie morală teoretică, ci anunţarea hotărârii salvatoare divine, a cărei executare se produce în predică, dar prin îmbinarea Cuvântului predicii cu harul eficient divin, ceea ce este identic cu conţinutul predicii... Există o corelaţie internă pe deoparte între predică şi Cuvântul eficient al lui Dumnezeu, pe care Biserica o administrează în sacrament..., iar pe de altă parte între predică şi fapta mântuitoare propriu-zisă a lui Dumnezeu, acea faptă mântuitoare care devine în mod eficient prezentă în eucharistie. De aceea liturgia scripturală şi comemorarea sacrificială au o corelaţie internă, iar predica, de fapt, este o predică "mistagogică" (mystagogus = călăuză prin temple, ghid, călăuză), adică este o introducere în priceperea şi primirea cuvântului eficient (sacramentul!), ceea ce are loc prin mesa sacrificială şi prin sacrament." (Karl Rahner - Herbert Vorgrimler, Kleines Theologisches Wörterbuch, Harder, Freiburg, 1963, p. 299).

Din această definiţie a predicii reiese clar motivul pentru care predica a devenit în Evul Mediu o "fiică vitregă" a bisericii, cu toate complicaţiile spirituale ce au decurs din această practică cultică.

Intenţionat am lăsat la urmă definiţia teologiei barthiene despre predică, pentru a vedea contrastul vădit al poziţiilor teologice contemporane. KARL BARTH (Kirchliche Dogmatik, vol. I/2) dezvoltă învăţătura sa despre "cele trei forme ale Cuvântului lui Dumnezeu". Cele trei forme sunt: Cuvântul Inspirat-Întrupat, Cuvântul Scris şi Cuvântul propovăduit. Prima este Isus Hristos, a doua, Biblia, a treia - predica. În aceste trei forme Şi-a arătat Dumnezeu condescendenţa Sa. Întruparea Fiului lui Dumnezeu este egală cu "întruparea Cuvântului" (Ioan 1:14). Cu toate că vorbirea profeţilor şi a apostolilor are şi un caracter  uman, totuşi în această vorbire umană se aude însăşi vocea lui Dumnezeu care se descoperă acolo şi atunci, unde şi când Dumnezeu doreşte să se adreseze oamenilor, prin predică.

Dar dincolo de similitudinea misterioasă a formelor de manifestare a Cuvântului divin, fiecare dintre ele are specificul ei, ceea ce determină ordinea funcţională pe care o îndeplineşte. Această ordine este ordinea dependenţei succesive. Cuvântul Întrupat conţine o realitate şi valabilitate de sine stătătoare, permanentă şi necondiţionată. Cuvântul Scris al profeţiilor şi al apostolilor are o totală  dependenţă de Cuvântul Întrupat, fără care soliile lui nu ar avea ţintă şi nici sens. Când se pierde din vedere acest sens hristologic al Bibliei, Scriptura devine o carte de antropologie, poate cea mai bună în acest sens, dar atât, nimic mai mult. Cuvântul predicat depinde totalmente de Cuvântul Scris fără filosofie. Această dependenţă succesivă însemnează că fiecare formă de revelaţie, sau "Cuvânt divin" secundar primeşte tema, ideea, conţinutul ei de la cea care o precede, deci adevărurile enunţate de formele predecesoare, devin criteriile de judecată ale formelor succesoare! Dar formele succesoare îşi primesc girul lor de la formele predecesoare ale Cuvântului, fapt pentru care se consideră şi ele Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel este valabilă formula lui Bullinger: "Predicatio verbi Dei - verbum Dei est".

Dar Barth merge şi mai departe, când afirmă că, Cuvântul lui Dumnezeu nu este altceva, decât DEI LOQUENTIS PERSONA, adică "persoana vorbitoare a lui Dumnezeu", o terminologie gravă şi foarte pretenţioasă, aplicată predicii. Cum justifică Barth, în lumina Scripturilor, această terminologie gravă? El vede în predică, Întrupare şi Biblie, manifestarea Trinităţii. Pornind dintr-o exegeză precisă, el Îl descopere pe Tatăl ca fiind Vorbitorul, pe Fiul, ca fiind Vorba (Cuvântul), iar Duhul Sfânt - Vorbirea. Persoanele divine şi acţiunile lor predicative sunt într-un raport sacru de interdependenţă. Ori, predica văzută în acest raport sacru de ordinea dependenţei succesive şi a rapoartelor interdependente ale subiectelor ei, primeşte o dimensiune sacră nebănuită, şi numai de pe acest piedestal sacru se poate întrezări funcţia, sensul şi conţinutul adevăratei predici.

De aceea consideră Barth că predica tematică ascunde în sine pericolul ca prin ea să se exprime idei omeneşti, ceea ce ar însemna falsificarea, sau umanizarea soliei divine. "Afară de vestirea Evangheliei - spune Barth - nu putem recunoaşte în predicare nici un alt semn distinctiv egal cu aceasta".

În această dispută a părerilor contradictorii privind adevărata predică, EGW pare să se situaeze pe ultima poziţie, cea a predicării CUVÂNTULUI, şi numai al CUVÂNTULUI:

"El (predicatorul) trebuie să predice "Cuvântul"... El trebuie să vorbească sincer şi cu mare seriozitate ca o voce a lui Dumnezeu, care tâlcuieşte Sfânta Scriptură". GW 147.

"Ştiinţa mântuirii să fie leit-motivul fiecărei predici... Nu aduceţi nimic în predicile voastre, spre a-L completa pe Hristos înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu. Înălţaţi Cuvântul Vieţii, prezentaţi-L pe Isus ca speranţa celui pocăit şi fortăreaţa fiecărui credincios. Revelaţi calea păcii pentru cei zbuciumaţi şi descurajaţi şi arătaţi-le harul şi desăvârşirea Mântuitorului". - GW 160.