IMAGINI ALE COTIDIANULUI

IMAGINI ALE COTIDIANULUI

 

Spatiu si timp · Viata si moartea · Gospodaria si

bestiarul · Meserii licite si meserii ilicite · Costum si imagine

Am prezentat intr-o tema anterioara conceptia noastra asupra tipurilor de societate care s-au structurat in Tara Romaneasca in secolele XIV-XVI. Reluam aici faptul ca tipul principal de societate, cel care da preponderenta spatiului politic romanesc al epocii este acela al societatilor de agricultori. Este motivul pentru care vom insista in aceasta tema pe imaginile cotidiene specifice unui asemenea tip de societate.

1.       SPATIU SI TIMP

1.1.   Imagini ale spatiului

 

Analiza a determinat existenta a doua paliere ale spatiului in mentalul colectiv specific societatilor de agricultori din Tara Romaneasca a secolelor XIV-XVI: spatiul terestru, respectiv forma si ordinea cosmica. Ceea ce ne intereseaza in mod deosebit sunt imaginile spatiului terestru. Motivul unei asemenea optiuni este ca tocmai acest spatiu creeaza cadrul cotidianului.

In mentalitatea omului secolelor XIV-XVI, principala categorie care desemneaza spatiul terestru este locul. Acesta este "un dat concret, de o mare variatie, cu insusiri proprii, cu neputinta de definit abstract. Locul este definit prin calitatea lui specifica, in datele lui materiale (in sens concret) si potentialul sau spiritual"[1].

Imaginea spatiului terestru/locului poate fi structurata pe mai multe paliere, in functie de criteriul de discriminare cu care opereaza mentalitatile colective. Un prim asemenea palier este cel calitativ. Pot fi, astfel, deosebite locuri bune si locuri rele, dihotomia fiind insa relativizata de categoria "locurilor ferite", cea din urma mai putin riguros definita.

Locul bun  este "loc sfant; tot se face frumos si puternic si rodu e bogat"[2].

Locul rau  este un loc necurat, cu proprietati malefice, care influenteaza atat viata omului, cat si fauna si flora. Cercetarile etnografice de teren au stabilit ca locul  poate sa fie rau fie datorita unor cauze geografice/de pozitionare - sunt considerate a fi locuri rele malul, cotul, mlastina, padurea -, fie pentru ca s-a intamplat ceva pe acel loc. In aceasta ultima categorie sunt incluse locul unde au jucat ielele, locul unde s-a ridicat volbura, locul unde s-a produs un vartej de praf, locul unde s-a tavalit un cal, locul unde a fost ingropat un om necurat (strigoi), locul unde s-au facut farmece, locul blestemat - casa sau loc parasit -, locul unde a pacatuit cineva ("s-a dragostit fara lege", s-a pus la cale o fapta rea, a fost omorat cineva).

Locul ferit e un loc bun, dar care nu poate deveni rau prin actiunea factorilor enumerati mai sus. In categoria locurilor ferite intra, in primul rand, biserica, gradina sau mormantul.

Un element interesant in aceasta modalitate de reprezentare calitativa a spatiului este faptul ca omul trebuie sa cunoasca locurile rele, pentru a se putea pazi de efectele lor malefice. Cum rareori acestea sunt marcate - traditia consemneaza doar semnele lasate pe pamant de jocul ielelor - principala sursa ramane memoria colectiva, traditia. In aceste conditii, cel mai prudent este sa nu te aventurezi in locuri noi, necunoscute. Aceasta conceptie este un reflex al caracterului inchis al comunitatilor de obste specifice societatilor de agricultori.

Un alt palier de analiza a imaginii spatiului terestru este cel al proximitatii. Pentru agricultor, centrul universului  sau existential este gospodaria - casa si curtea.

Gospodaria - fie ca este vorba de spatiul interior, de casa propriu-zisa, fie de curte sau gradina - este, in primul rand, un loc bun. Acest loc are o serie de calitati specifice, care il fac sa existe intr-un mod propriu. Astfel, casa/gospodaria reprezinta insasi materialitatea familiei. In consecinta, nu pot fi doua locuri de casa identice, pentru ca fiecare loc are specificul sau, rezultat din vechimea si continuitatea locuirii, practic din istoria familiei.

Exista si situatii in care gospodaria apare ca un loc rau. Sunt case si locuri unde oricui ii merge rau, f 434d39e ie ca e vorba de sanatate, fie de belsugul muncii, astfel incat nimeni nu mai indrazneste sa se aseze acolo, asa aparand casele/locurile parasite.  Traditia considera ca principala cauza o constituie blestemele legate de inaintasi.

Vecinatatea este o categorie de reprezentare spatiala care fixeaza date cu caracter atat material, cat si spiritual sau de istorie sociala.

In cadrul satului traditional, familiile sunt grupate pe vecinatati. Vecinatatea este privita ca o prelungire a spatiului gospodariei. Consecinta este ca si locul invecinat este tot un loc bun. Explicatia structurarii unei asemenea imagini trebuie cautata tot in teama ancestrala de necunoscut a agricultorului. Apropierea spatiala a gospodariilor - fiecare cu individualitatea ei - face ca nimic din ceea ce se intampla sa nu fie necunoscut vecinilor. Din aceasta conceptie deriva faptul ca vecinatatea este privita ca un grad de rudenie. In acelasi timp, vecinatatea este conceptia care genereaza - in plan social - legatura/unitatea dintre familie si sat.

Preajma este o notiune mai larga decat vecinatatea, desemnand, in general, tot ce se gaseste in apropierea locului de referinta, alaturi sau in jurul acestuia. Trebuie subliniat faptul ca intre notiunile de preajma si apropiere exista o diferenta de nuanta, in sensul ca "aproape" desemneaza un loc aflat nu departe, fara a fi insa invecinat locului de referinta.

Hotarul satului este limita a ceea ce constituie viata satului  si a omului sau. Extinderea universului spatial al omului societatii de agricultori capata forma satului, ca prelungire a vecinatatilor. Nu vom insista aici asupra rolului satului in cadrul comunitatilor de obste, insistand insa asupra hotarului acestuia.

Hotarul satului ii indica omului unde se sfarseste locul care apartine comunitatii din care fac parte, deci cunoscut. Cel care il depaseste paseste in necunoscut, asumandu-si astfel toate riscurile care decurg de aici.

Desigur, apare intrebarea - de altminteri legitima pentru omul contemporan - de ce categoria de vecinatate nu se extinde si la nivelul satului. Explicatia este simpla si rezida in faptul ca in secolele XIV-XVI hotarul a doua sate nu se invecina. Densitatea mica a populatiei transforma satele in insule de locuire in mijlocul codrilor seculari, fapt evidentiat in documentele epocii. Astfel, hotarniciile sunt desemnate prin detalii de planimetrie sau elemente de relief, nu prin precizarea vecinilor, care vor aparea consemnati  abia mai tarziu.

1.2.   Timpul si imaginea lui

Viata in cadrul societatilor de agricultori se deruleaza dupa ritmuri proprii, curgerea timpului fiind perceputa ca atare. Astfel, timpul care se determina prin fapte, prin evenimente, timpul in care omul isi petrece viata este denumit - in mentalitatea traditionala - veac. Desi apropiat ca semnificatii de timpul istoric, timpul-veac apare ca un pandant, ca un revers a altei existente. Potrivit acestei conceptii, oamenii/lucrurile care sunt "in veac" sunt - totodata - trecatoare si eterne; trecatoare ca fenomene si eterne ca sens sau, altfel spus, sunt in timp, dar si dincolo de timp, printr-o participare mistica la eternitate. Imaginea traditionala a timpului  este insa dihotomica. Putem vorbi despre o lume a timpului-veac/ lumea de aici, precum si de o lume a vesniciei/lumea de dincolo.

In lumea vesniciei lucrurile au un alt fel de a fi si o alta asezare. Traditia confera acestei lumi, in care nimic nu este trecator, o natura divina.

Spre deosebire de vesnicie, in timpul-veac, totul are un inceput si un sfarsit. Timpul, perceput ca o creatie a lui Dumnezeu, incepe cu lumea creata si se va sfasi o data cu ea. Atat inceputul, cat si sfarsitul timpului se gasesc in eternitate. Jaloanele acestui timp non-liniar sunt Facerea lumii si Judecata de apoi. Translatarea lor in plan individual inseamna nasterea si moartea, ceea ce incarca de semnificatii urarea funerara "sa-i fie sfarsitul ca si inceputul".

In conceptia traditionala, timpul veac este tridimensional, cuprinzand in limitele sale atat trecutul, cat si viitorul, legate printr-un prezent continuu.

Trecutul este detinatorul timpului, samburele care contine atat floarea, cat si fructul. Astfel, trecutul este originea, inceputul, ceea ce alimenteaza prezentul si viitorul. Aceasta il face sa aiba prioritate absoluta, pentru ca totul este cuprins in geneza. Consecinta este ca, in conceptia traditionala, timpul actioneaza mai puternic prin trecut decat prin viitor, prezentul fiind inhibat de traditii.

Prezentul ocupa un loc mai putin important in conceptia traditionala asupra timpului-veac. Rolul sau fundamental este acela de a uni celelalte doua faze ale veacului, fara de care timpul devine inconsistent. Pe de alta parte, caracterul cursiv al timpului se resimte preponderent in prezent.

Viitorul este o dimensiune a timpului-veac deschisa posibilului, o dispozitie interioara a timpului care functioneaza pentru finalizarea premiselor initiale, pentru implinirea "legii lumii".

Conceptia ciclica asupra timpului-veac se regaseste in modul de structurare a unitatilor temporale.

Anotimpurile - uneori identificate cu etapele vietii omului - sunt, poate, expresia cea mai elocventa a conceptiei ciclice a timpului-veac. Inceputul si sfarsitul fiecarui anotimp era desemnat de date fixe, care nu tineau cont de calendarul astronomic, ci de traditie. Astfel, primavara incepea la Dragobete (24 februarie), vara la Sfintii Constantin si Elena (21 mai), toamna la Ziua Crucii (14 septembrie), iar iarna la Sfantul Andrei (30 noiembrie).

Lunile sunt nu numai unitati de timp, ci si conditii de munca sau de savarsire a unor datini care isi capata eficacitatea prin luna in care se savarsesc. O alta dimensiune a lunilor este cea zodiacala, structura sufleteasca si destinul omului fiind considerate strans legate de luna si zodia in care acesta s-a nascut.

Saptamana este privita ca o consecinta a Genezei, o imitare in timp a misterului creatiei.

Ziua este cea mai concreta si specifica unitate de timp. Mai importante, din perspectiva abordarii noastre sunt prima zi a anului, a lunii sau a saptamanii. Acestea sunt marcate de semnificatia inceputului, influentand astfel toate evenimentele perioadei respective.

De asemenea, fiecare zi are specificul sau. Astfel, lunea este o zi fasta pentru a incepe ceva, martea nu este indicat sa pornesti la drum, vinerea nu coci paine sau nu tesi la razboi, iar sambata, fiind ziua mortilor, nu este indicat sa incepi o activitate. O asemenea conceptie permite gruparea zilelor in perechi. Zilele faste sunt cele de luni si joi. La acestea se adauga zilele de  miercuri si vineri care, fiind socotite deosebit de faste, impun aparitia unor restrictii de munca. Zilele nefaste sunt cele de marti si sambata. Duminica este, prin excelenta, ziua sarbatorii si a rugaciunii, ziua inceputului si a sfarsitului.

Ziua, ca unitate temporala, nu este uniforma, momentele ei fiind diferit valorizate. Astfel, zorile si rasaritul sunt considerate perioade faste ale zilei, in schimb sfarsitul zilei si noaptea - cu maxima intensitate la  "miezul noptii" - sunt puse sub semnul maleficului.

Timp sacru si timp profan. Alaturi de celelalte modalitati de percepere a timpului, cea pe care o propunem aici are conotatii si conexiuni specifice in cotidianul secolelor XIV-XVI.

Timpul laic/profan este perceput in functie de structura ocupationala a celor care il masoara. Se poate, astfel, vorbi despre un timp al agricultorului si despre un timp al pastorului, despre un timp al negustorului si despre un timp al razboinicului. In consecinta, vor exista calendare diferite, precum si o valorizare diferita a timpului.

Principalele calendare traditionale romanesti sunt cel agricol, respectiv cel pastoral. Fiind conexe bioritmurilor specifice ale plantelor de cultura ori animalelor crescute in turma, cele doua calendare nu se suprapun perfect, intre ele existand un decalaj de circa o luna.

De asemenea, se impune a face observatia ca ambele calendare erau structurate fundamental nu pe cele patru anotimpuri, ci pe doua sezoane - calduros si friguros - , in functie de care se realizau activitatile specifice.

Potrivit calendarului agricol, anul incepea in luna martie, debutul acestuia fiind fixat la 9 martie, data ce corespundea echinoctiului de primavara in calendarul iulian. De fapt, era vorba de o perioada, precis determinata temporal, cantonata in traditia zilelor Babei Dochia (1-9 martie), in care ritualurile de aparare si pregatire a deschiderii noului sezon inregistrau o crestere in intensitate ce culmina cu ultima zi a Babelor (9 martie). Sezonul rece era considerat a incepe in perioada 8-14 septembrie (8 septembrie corespundea echinoctiului de toamna in acelasi calendar).

Se impune a observa legatura intre organizarea anului agrar si durata perioadei de lumina din zi. Astfel, limitele sezonului cald, propice muncilor campului, sunt fixate la echinoctiu. Interesant este faptul ca perioadele consacrate riturilor de protectie si de trecere dintr-un sezon in altul  sunt plasate asimetric fata de echinoctiu. Zilele Babei Dochia preced echinoctiul de primavara, in timp ce perioada de trecere spre sezonul friguros urmeaza echinoctiului de toamna. O posibila explicatie ar putea consta in valorizarea superioara a sezonului calduros, ceea ce conduce la jalonarea precisa a acestuia prin echinoctiu ca o reminiscenta arhaica a cultului solar specific societatilor de agricultori ai Vechii Europe. In aceasta situatie, plasarea perioadelor de tranzitie in afara limitelor sezonului cald este materializarea unei  conceptii binare asupra ciclurilor naturale - bine-rau, zi-noapte, viata-moarte - care graviteaza in jurul dimensiunii active.

Astfel, sezonul cald este, prin excelenta, un timp al muncii, in timp ce sezonul rece, initial dominat de forte ale raului, va fi apropiat/dedemonizat prin plasarea majoritatii sarbatorilor - elemente ale timpului sacru - in aceasta perioada.

Fiind legat de perioadele de reproducere a animalelor, calendarul pastoral incepea in aprilie, de Sfantul Gheorghe/Sangeorge (23 aprilie). Sezonul cald dura pana in luna octombrie, la Sfantul Dimitrie/Sanmedru (26 octombrie). Aceste doua sarbatori imparteau anul solar in doua perioade relativ egale.

O prima perioada, care reprezenta sezonul fertil pentru ovine si caprine - imperecherea, gestatia, fatatul si intarcatul puilor - corespundea sezonului rece, cuprins intre Sanmedru si Sangeorge. Sezonul de varat/cald era considerat, in ciuda faptului ca animalele intrau intr-o perioada de sterilitate de circa sase luni, ca avand o eficienta economica maxima. Acum se obtineau laptele si lana utilizate atat in mestesugurile/ocupatiile casnice, cat si in schimbul de marfuri.

Timpul sacru. Timpul sacru prin excelenta este sarbatoarea. Cea mai comuna sarbatoare este duminica, Ziua Domnului, perceputa ca un Paste saptamanal. Duminicii i se adauga celelalte sarbatori de peste an - venerari ale sfintilor si faptelor acestora, sarbatori pagane crestinate etc. - culminand cu cele mai insemnate evenimente hristologice (Craciunul si Pastele).

Calendarul crestin (synaxarion/menologion) a rezervat fiecarui sfant o slujba intr-o anumita zi a anului, de cultul sfintilor fiind legate, de regula sarbatorile cu data fixa. Cele mai importante astfel de sarbatori sunt dedicate venerarii Sfintei Maria/Maica Domnului, Sfantului Ioan, Sfantului Gheorghe, precum si adorarii lui Iisus Hristos (Craciunul/Nasterea Domnului si Boboteaza/Botezul Domnului).

In afara sarbatorilor fixe, calendarul crestin consemneaza si sarbatori cu data mobila. Cea mai importanta sarbatoare cu data mobila este Pastele. Data Pastelui a fost stabilita prin canoanele Sinodului I ecumenic de la Niceea (325) in prima duminica dupa luna plina care urmeaza echinoctiului de primavara[3]. Celelalte sarbatori cu data migratoare se stabileau in functie de data Pastelui.

Tot in categoria timpului sacru intra si timpul clericului. Clericul are o cu totul alta perceptie a timpului decat mireanul/laicul, fie el agricultor sau pastor. Timpul clericului este un timp liturgic care realizeaza, in planul reprezentarii - prin repetitia liturgica a vietii, mortii si invierii Mantuitorului - imitarea lui Hristos/Imitatio Christi.

Alaturi de timpul clericului/liturgic exista si timpul teologal/timpul Bisericii, in totalitate inchinat lui Dumnezeu. Un caracter specific il are, din aceasta perspectiva, curentul isihast athonit, care tinde sa-l mentina pe monah - in planul reprezentarii - intr-un timp launtric, timpul crestinismului primordial.

Timpul Bisericii este marcat si divizat de clopote si toaca, al caror rol practic este de a semnaliza momentul serviciului religios sau al rugaciunii.

2. VIATA SI MOARTEA

Imaginile vietii si mortii sunt indisolubil legate atat de conceptia traditionala cu privire la timpul-veac, cat si de cea vizand rostul omului pe lume, calea acestuia. Asa cum existenta lumii este cuprinsa intre Facere si Judecata de Apoi, la fel timpul-veac individual, viata are ca limite nasterea si moartea. Intre aceste doua momente este calea pe care omul o urmeaza trecand dintr-un stadiu al existentei in altul.

Traditia crestina ii atribuie omului doua calitati cu deosebita relevanta pentru tema noastra. Dintruinceput, omul a fost zidit de catre Creator dupa chipul si asemanarea sa. Aceasta inseamna ca omul - desi pacatos si supus greselii - este o imagine a lui Dumnezeu, avand, astfel, o componenta divina. Trupul omului devine astfel un templu, un tabernacol al lui Dumnezeu, orice vatamare a acestuia fiind considerata un pacat[4]. Este motivul pentru care, in mentalitatea crestina, actul suicidar era considerat unul dintre cele mai grave pacate.

Conex acestei probleme trebuie amintita in acest context semnificatia simbolico-rituala a mutilarii judiciare. In epoca, aceasta insemna orbire, taierea mainilor, a picioarelor, a limbii, a urechilor, a nasului, a organului sexual ori insemnarea cu fierul rosu. Dincolo de caracterul profilactic/de semnalizare pe care asemenea pedepse il aveau in acceptia autoritatilor, mutilarea - prevazuta atat de dreptul scris, cat si de "obiceiul pamantului" - semnifica si pierderea de catre cel astfel pedepsit a unei parti din propria-i divinitate conferita lui de asemanarea cu Creatorul.

Al doilea atribut fundamental care ne intereseaza in mod deosebit este cel al vietii sociale. Cele mai importante momente ale vietii sunt publice, comunitare, la bucuriile si la durerile omului participand intreaga comunitate. Acest aspect este usor de observat analizand riturile de trecere.

Fara a intra in detalii de natura etnografica, ne vom limita sa afirmam ca, din aceasta perspectiva, viata trebuie privita ca o permanentra trecere dintr-o stare in alta, dintr-o comunitate in alta. Astfel, daca nasterea inseamna intrarea in cadrul comunitatii, inceputul, ea nu poate fi disociata de pandantul ei crestin, care este botezul, adica integrarea in comunitatea crestina.

De o insemnatate deosebita este casatoria. Dincolo de aspectul deliberat al actului in sine - omul nu stie cand se naste si nu-si poate anticipa momentul mortii - casatoria are un rol major in definirea familiei - care se formeaza  - si a spitei de neam, deci a relatiilor de rudenie. Evenimentul este bivalent, marcand intemeierea unei noi unitati structurale a comunitatii - gospodaria - cu simbolistica specifica, dar si largirea comunitatii in care individul se integreaza prin stabilirea unor noi relatii de rudenie. Este motivul pentru care casatoria era supusa unei stricte supravegheri - pentru a se evita astfel incalcarea unor tabu-uri matrimoniale - dar, in acelasi timp, era considerata ca fiind o etapa indispensabila a trecerii omului prin viata. O asemenea conceptie este probata de ritualul "nuntii mortului", savarsit pentru cei decedati inainte de a se fi casatorit.

In ceea ce priveste moartea, aceasta este privita ca o trecere in eternitate, ca o incetare a timpului-veac individual si, in acelasi timp, ca o integrare in vesnicie. Din perspectiva comunitara, moartea inseamna alaturarea defunctului la ceata stramosilor ocrotitori ai familiei sau ai obstii, dimensiune subliniata de o serie de ritualuri funerare savarsite indeosebi pe timpul priveghiului.

Din aceasta perspectiva trebuie abordata si natura mecanismului de producere a mortii, semnificatiile prezentate mai sus avand valabilitate doar in cazul mortilor naturale, nonviolente.

Cu totul altfel stau lucrurile in cazul mortilor violente, prin accidente, crime sau prin intremediul justitiei. Locul unde s-a produs o moarte violenta devine automat un "loc rau", de care trebuie sa te feresti. Asertiunea este valabila atat pentru mortile accidentale, cat si pentru crime sau executii.

 Trebuie sa mai amintim aici si un alt aspect, cel al onorabilitatii mortii. In general, executiile erau considerate morti infamante, indiferent de modalitatea de producere a mortii. Vom insista doar asupra a doua procedee de executie utilizate in epoca, care au conotatii interesante si specifice. Este cazul spanzurarii, respectiv al tragerii in teapa.

Spanzurarea era considerata printre cele mai infamante moduri de executie, desi era frecvent utilizata. In afara conotatiilor crestine - Iuda, dupa savarsirea tradarii lui Iisus, s-a spanzurat - spanzurarea era desconsiderata pentru ca, in acceptia populara, sufletul celui executat astfel nu putea sa iasa pe gura - fiind strans de gat cu  streangul -, in consecinta folosind pentru parasirea trupului "locuri necurate".

In ceea ce priveste tragerea in teapa, durerile atroce pe care le suporta cel  executat astfel pe durata agoniei - de altfel, mult mai scurta decat in cazul spanzurarii - il obligau pe condamnat sa si le exteriorizeze. Traditia crestina considerand durerea un apanaj al femeii, marturisirea suferintei in public atragea decaderea din drepturile virile a condamnatului.

Considerata de natura divina - prin insuflarea Duhului Sfant de catre Creator - viata trebuia traita intr-un mod cat mai util pentru comunitate si, implicit, pentru familie, savarsind lucruri placute lui Dumnezeu. Conceptia traditionala a predestinarii/sortii/ursitei se imbogateste cu valori crestine, faptele omului fiind masura suprema a vietii acestuia. Aici isi gaseste locul conceptia despre caracterul licit sau ilicit al unor meserii, precum si valorizarea faptelor din timpul vietii, acestea din urma fiind hotaratoare la Judecata divina pentru destinul postum al omului.

 

3. GOSPODARIA SI BESTIARUL TRADITIONAL

3.1. Asezarile omenesti

 

In Tara Romaneasca sunt atestate documentar, pentru secolele XIV-XVI, cca. 3.320 de asezari omenesti. Cercetarile au relevat ca in epoca lui Mircea cel Batran sunt atestate 84 de asezari - 70 de sate si 14 targuri si orase- pentru ca la sfarsitul secolului al XVI-lea sa existe simultan cca 2.500 de localitati.  Densitatea redusa a populatiei a determinat o relativa izolare a asezarilor in mijlocul padurilor, care continuau sa fie predominante in peisajul sud-carpatic. Localizarea asezarilor atestate releva o repartitie inegala a acestora, concentrarile  demografice fiind in zonele de deal, in timp ce in zonele de campie sau la munte asezarile erau mai rare si mai mici.

Asezarile rurale aveau o configuratie dependenta, in primul rand, de raportul dintre spatiu si populatie. In consecinta, vor predomina satele de dimensiuni mici si mijlocii, de tip risipit sau rasfirat. Locuintele sunt, in general, sub forma de bordei sau semibordei, cu o singura incapere de forma dreptunghiulara, cu colturile rotunjite si de dimensiuni modeste (cca 3 x 4m). Asemenea locuinte au fost descoperite la Straulesti-Maicanesti, Bragadiru, Basarabi-Calafat, Coconi si Bradu.

In afara locuintelor de tip bordei - ingropat sau semiingropat - sunt atestate si locuinte de suprafata, indeosebi in zonele de deal sau de munte. O interesanta descoperire de acest gen este locuinta feudala de la Polata (Gorj), databila in secolele XIV-XV. Locuinta dispune de o pivnita din piatra de mari dimensiuni (17,50 x 19 x 8,40 x 5,50 m) peste care se suprapunea cel putin un nivel, construit din lemn.

Unele asezari rurale au beneficiat si de elemente de fortificatie. Semnificative pentru acestea sunt ansamblul de la Coconi, datat la sfarsitul secolului al XIV-lea-inceputul secolului al XV-lea - trei faze succesive de fortificare, compuse, fiecare, din sant si val, fara palisada - si cel de la Basarabi.

In ceea ce priveste asezarile urbane, izvoarele mentioneaza existenta pe teritoriul principatului sud-carpatic a unui numar de 24 de orase si targuri. Dintre acestea sunt atestate documentar in secolul al XIV-lea un numar de 6 orase si targuri, in secolul urmator inca 13, iar in secolul al XVI inca 5, originile lor fiind insa anterioare acestor date.

Fara a intra aici in amanunte legate de geneza orasului medieval se impune a preciza faptul ca aparitia si dezvoltarea asezarilor de tip urban este indisolubil legata de schimbul de marfuri. Este motivul pentru care orasele Tarii Romanesti - ele neconstituind o exceptie - se vor gasi  de-a lungul marilor artere comerciale, de regula in punctele de discontinuitate a traficului. Sunt, astfel,  atestate asezari urbane la vaduri sau in punctele obligate de trecere - Braila, Giurgiu, Calafat, Slatina - sau la intretaierea unor drumuri - Pitesti, Gherghita, Bucuresti, Craiova. De asemenea, fiind dependente de schimbul de marfuri, un mare numar de orase sunt asezate la limita unor etaje importante de relief, ca o consecinta a schimbului de produse specifice ce se practica aici.

O principala caracteristica a asezarilor urbane in Tara Romaneasca a fost - in secolele XIV-XVI - lipsa lucrarilor de fortificatie din zid, aspect remarcat, ca o curiozitate, de majoritatea calatorilor straini. Cu toate acestea, lucrarile de fortificatie nu lipseau cu desavarsire. Asupra acestui subiect, informatiile documentare referitoare la Bucuresti sunt mai bogate. Popas obligatoriu pe drumul dintre Europa Centrala si Imperiul otoman, Bucurestii au gazduit numerosi oaspeti care au facut referiri la sistemul sau de fortificatii. Astfel, dupa relatarea lui Hieronimus Ostermeyer, la 1545 Mircea Ciobanul a pus sa se ridice o incinta din pari de stejar, fapt confirmat la 1574 de parizianul Pierre Lescalopier, care afirma ca fortificatiile acestui oras "sunt trunchiuri groase de copaci  infipte in pamant unul langa altul si legate intre ele prin grinzi de-a curmezisul, prinse de acele trunchiuri cu niste pene lungi si groase din lemn"[5]. Cu aceasta intaritura a fost identificat sirul de stalpi grosi de 20-30 cm, ascutiti la un capat, infipti in pamant unul langa altul, care a fost descoperit in apropierea Curtii Vechi. Fortificatii similare avea si Targovistea - val si sant de aparare.

Absenta fortificatiilor din zid nu a generat - ca in spatiul transilvan sau in Europa Centrala si Apuseana - fenomenul de diminuare a suprafetei ce revenea fiecarui locuitor, pe masura ce crestea populatia respectivei asezari. Ca o consecinta a acestui fapt, aspectul asezarilor urbane din Tara Romaneasca - caracteristica a intregului spatiu extracarpatic - este unul intins si aerisit, suprafata acestora fiind mare in raport cu numarul populatiei. Locuintele erau amplasate in mijlocul unei curti spatioase, cu pomi fructiferi si flori, aspect de natura sa indice originea lor rurala. In jurul asezarii exista "ocolul", hinterlandul sau agricol. O dovedeste, intre altele, un document emis de cancelaria lui Radu de la Afumati la 28 februarie 1522 prin care se  intareste manastirii Arges "/.../ doua scocuri cu mori  din ocina Pitestilor /.../"[6].

 Sub aspect urbanistic, se poate constata o grupare a locuitorilor in unele zone ale orasului, in functie fie de statusul lor social, fie de ocupatii, fie de apartenenta lor etnica.

 Nucleul orasului il reprezenta zona de productie si de schimb/zona de targ concentrata in jurul pietii/pazarului si pe strazile invecinate acesteia. In 1563, judetul si cei 12 pargari ai Bucurestilor intareau negustorului Ghergoman grecul o pravalie langa biserica domneasca din "pazar", pentru ca in 1575 sa fie mentionat intr-un document "pazarul" din Buzau. Cercetarile arheologice au relevat in aceasta zona economica o parcelare foarte stransa si o continuitate a constructiilor, in sensul suprimarii aproape totale a curtilor. Negustorii si mestesugarii erau grupati dupa specialitate sau nationalitate, in Bucuresti memoria colectiva pastrand denumirile unor asemenea artere comerciale, ca Lipscani - de la negustorii care comercializau produse de la Lipsca/Leipzig -, Curelari, Blanari, Pielari, Gabroveni - de la mestesugarii pielari din orasul bulgaresc Gabrovo.

Centrul de productie si comert era inconjurat de zonele de locuinte denumite, cu incepere din secolul al XVII-lea, mahalale. Acestea erau grupate in jurul bisericilor parohiale cu cimitir propriu si preluau, de cele mai multe ori, numele hramului bisericii. In aceasta zona sunt preponderente gospodariile asemanatoare celor din mediul rural, cu gradini si livezi.

Un aspect interesant il ofera zona rezervata locuintelor boieresti, marii stapani funciari instalandu-se - ca peste tot in Europa epocii - "in orasele din preajma domeniilor lor (un inurbamento aidoma celui din Italia)"[7]. Intrucat numarul acestora nu putea fi foarte mare, curtile boieresti se grupau in zona caselor marilor negustori. Cercetarile arheologice releva ca principala deosebire intre casele de negustori si locuintele boieresti din mediul urban a constat in "dezvoltarea incintei cu acareturi a celor din urma, locuinta propriu-zisa prezentand caractere comune"[8].

In mediul urban predomina locuintele de suprafata, suprapuse unor pivnite mari, boltite, care atesta ocupatiile comerciale ale locuitorilor. Un alt element definitoriu pentru urbanismul medieval il constituie existenta, in vecinatatea pietei/pazarului, a hanurilor. Acestea erau, in general, cladiri mari, de plan rectangular, cu etaj si curte interioara inchisa cu porti puternice.

3.2. Locuinta

In acceptia romaneasca traditionala casa devine un microspatiu sacru, care trebuie consacrat si protejat in consecinta. E cazul sa amintim aici atat ritualurile de consolidare a temeliei - prin sacrificarea unui cocos - ori a intregii constructii - zidirea omului viu, ca in Legenda Manastirii Arges, practica inlocuita in epoca la care ne referim aici cu zidirea umbrei furate a unui om in puterea varstei - cat si inscrisurile apotropaice - figuri antropomorfe, palme deschise ridicate, sarpele casei, insemne astrale etc. - cu valoare de talisman.

Casa reprezinta spatiul sacru in care nu putea patrunde nici un strain fara consimtamantul stapanului acesteia. Conform traditiei, era interzis sa se intre in casa din care lipsesc membrii familiei, motiv pentru care se utilizau semne care indicau absenta acestora. Intrarea in casa, prin desconsiderarea semnelor de interdictie, era considerata profanare a caminului, vinovatii prinsi in flagrant putand fi batuti sau ucisi fara nici un fel de urmari pentru gospodar.

Se pare ca tipul traditional de locuinta era cel cu prispa in hora/inconjurata de prispa - deschisa sau inchisa/cu balustrada - pe toate laturile ei. Prispa are o functie magico-simbolica precisa, aceea de spatiu de tranzitie intre "inauntru" si "afara". Prispa in hora/circulara simboliza Pamantul care intra in casa, precum si casa care isi intindea domeniul in afara incintei zidite. In acest spatiu de tranzitie se desfasurau o serie de activitati magico-mistice legate de ciclul familiei (nastere, nunta, moarte), precum si activitati legate de date calendaristice (urari de sarbatori, ritualuri magice de protectie etc.). Un alt element important in simbolistica locuintei il reprezinta pragul casei, cu un rol major in special in riturile de trecere (nastere, casatorie, inmormantare).

Rolul fundamental in simbolistica magico-mitica a locuintei revenea insa vetrei si hornului. Pe vatra - lacas al focului divin - se nastea pentru prima data - pentru a aduce noroc -, pe vatra se bolea si tot pe vatra se faceau vrajile si se legau blestemele. La randul sau, hornul reprezenta canalul de legatura a spatiului casnic cu supranaturalul. Pe horn intrau personajele malefice si tot pe horn ieseau sufletele celor ce mureau pe vatra.

3.3. Bestiarul traditional

Specificul vietii cotidiene in societatile de agricultori a facut ca si animalelor sa li se acorde semnificatii simbolice specifice. Acestea pot fi faste sau nefaste, benefice sau malefice, curate sau spurcate, binecuvantate de Dumnezeu sau blestemate. Imaginea animalelor se structureaza atat in functie de specie, cat si de contextul in care ele apar. O particularitate interesanta a bestiarului traditional romanesc este marea diversitate simbolistica asociata mamiferelor - telurice prin  excelenta -, in opozitie cu simbolistica pestilor, care sunt tratati nediferentiat.

Un prim palier de abordare a bestiarului traditional este cel al vietuitoarelor domestice/din preajma casei. Sunt considerate benefice animalele consemnate in tabelul urmator:

Animalul	Imagine
Albina	socotita sfanta, daruita cu puteri si calitati iesite din comun
Oaia si berbecul	se credea ca sunt creatii divine, fiind de multe ori inzestrate cu puteri supranaturale ( motivul "oii nazdravane")
Vaca si boul	"sfinte" si placute lui Dumnezeu
Cocosul si gaina	cu rol protector, de unde prezenta lor in riturile de aparare, consolidare sau de trecere (indeosebi in cele funerare)
Cainele	cu rol protector, simbol al fidelitatii si devotamentului fata de stapan

La polul opus se situeaza capra si tapul, considerate a fi, prin excelenta, animale malefice.

O pozitie interesanta, ambivalenta, o au calul - considerat cand binecuvantat, cand blestemat - si pisica, a carei imagine oscileaza intre cea a unui protector casnic si cea a unei fapturi demoniace, malefice.

Se poate usor observa ca la baza cristalizarii unor asemenea imagini ale animalelor din gospodarie sunt functiile lor cotidiene, gradul lor de utilitate pentru om.

La fel de importante sunt imaginile animalelor salbatice. Acestea au, pe langa conotatiile morale/moralizatoare, un pronuntat caracter simbolic/ritual, reminiscenta a totemismului arhaic. Imaginea unora dintre animalele salbatice este consemnata in tabelul de mai jos:

Animalul	Imagine	Comentarii
Lupul	imagine ambivalenta, atat malefica, cat si benefica, protectoare
Ursul	animalul cel mai temut si mai venerat, considerat a fi aproape uman	se considera ca diferenta dintre om si urs rezida in folosirea focului
Sarpele	vietuitoare malefica prin excelenta	trebuie ucis fara intarziere, oriunde este intalnit
Pupaza	considerata spurcata datorita necurateniei sale	isi tapeteaza cuibul cu propriile excremente

4. MESERII LICITE SI MESERII ILICITE

Universul ocupational si imaginile generate de acesta reprezinta un palier de o importanta aparte in interpretarea imaginilor cotidianului. De la bun inceput se impun cateva observatii.

Un prim aspect ce se cuvine a fi relevat aici este dependenta caracterului licit/ilicit al unei meserii de structura ocupationala a grupului/societatii respective. Astfel, in Occidentul urban activitatile agro-pastorale erau considerate ocupatii ilicite, pentru ca in mediul cavaleresc sau in cel clerical, munca in sine sa fie considerata ilicita.

Al doilea aspect care trebuie sa fie luat in discutie este legat de ansamblul traditiilor ritualurilor individuale si, mai ales, colective practicate de respectiva societate. Vom regasi astfel o intreaga mitologie a ocupatiilor - atat licite, cat si ilicite - de sorginte precrestina sau, in unele cazuri,  de factura mai recenta, crestina.

4.1. Meserii licite

Preponderenta incontestabila a societatilor de agricultori in cuprinsul principatului sud-carpatic in secolele XIV-XVI a generat o explicabila valorizare pozitiva a ocupatiilor specifice. Analiza mitologiei ocupationale releva o serie de elemente interesante, asupra unora dintre acestea urmand a ne opri in cele ce urmeaza.

In cadrul ocupatiilor istorice, ponderea revine celor agricole, fapt ce poate fi demonstrat prin  colinde si rituri. Intre acestea pot fi mentionate colindele cu plugusorul, cu graul ori cu sorcova, intocmirea calendarului de ceapa, graul incoltit in strachina de Anul Nou, interpretarea augurala a zilelor Babelor si Mosilor.

Muncile agricole sunt, in traditia romaneasca, initiate de doua personaje mitice, cei doi frati care simbolizeaza polii divini: Fartatul si Nefartatul.

Fartatul este cel care a semanat roadele bune - mei, grau, secara, orz etc. -, a creat uneltele necesare - plugul, grapa, secera, coasa etc. - si a stabilit modul in care trebuie cultivat pamantul. Celalalt personaj, Nefartatul, a semanat roade rele, cel mai frecvent fiindu-i atribuita neghina.

Traditia biblica valorizeaza, si ea, muncile agricole, utilizandu-se frecvent parabolele/pildele inspirate de aceste munci, care dezvaluie tainele imparatiei ceresti. In acest context, viziunea crestina apropie stiinta lucrarii pamantului de cea a conducerii oamenilor si a bunei oranduiri a societatii.

Asemenea conceptii pot fi explicate prin specificul integrarii muncilor agricole in ritmurile naturii. Un bun agricultor stie cand trebuie sa semene si cand sa culeaga, cand trebuie sa execute unele lucrari, dupa cum stie si sa descifreze semnele naturii. Intr-un cuvant,  agricultorul  este cel care cunoaste firea lucrurilor si poate intelege natura, fiind intr-o deplina comuniune cu aceasta.

In traditia romaneasca, valoarea muncilor agricole este usor sesizabila in analiza practicilor magico-rituale specifice societatilor de agricultori. In afara ritualurilor individuale - semanatul sau seceratul de zi si de noapte ( pentru ca recolta sa fie protejata atat de Soare, cat si de Luna), Barba Mosului graului (petecul de pamant lasat nesecerat) - sunt atestate ritualurile colective, la care participa intreaga colectivitate. Intre acestea se pot aminti Cununa graului si Buzduganul graului.

Viticultura, si ea cu radacini ancestrale, si imbogatita cu semnificatii crestine, era considerata una dintre meseriile licite. In parabolele biblice, vinul este considerat un simbol al bucuriei, umane si divine deopotriva. Via devine astfel "regatul lui Dumnezeu", iar vinul "sangele Mantuitorului".

Pastoritul nu poate fi tratat ca o ocupatie distincta, pentru ca toata simbolistica sa este strans legata de cea agricola. Ne confruntam aici cu o unitate simbolica generata de unitatea etnoeconomica traditionala romaneasca.

Pescuitul este o alta ocupatie straveche, considerata licita si protejata de fapturi mitice antropoichtiomorfe (barbati-pesti si femei-pesti, in fruntea carora se afla Craiul pestilor sau Craiasa pestoaicelor), inlocuite, in timp, prin adaosuri crestine, cu "sfinti populari".

Albinaritul a fost considerat nu numai o ocupatie licita, ci si sacra.

Vanatoarea - ca ocupatie licita -  are, dincolo de caracterul ei practic, si importante semnificatii rituale. Pot fi amintite in acest context vanatoarea de intemeiere (a unei tari, a unei asezari etc.), vanatoarea/rapirea miresii, vanatoarea pentru  imbelsugarea festivitatilor comunitare, ori vanatoarea rituala de pomana.

Olaritul este, in traditia si simbolistica biblica, una dintre cele mai importante si pline de semnificatii ocupatii. Tema olarului  este deosebit de bogata in aspecte care semnaleaza legatura dintre om si Dumnezeu.

Un prim aspect care trebuie semnalat aici este cel al conexiunilor olaritului cu cele doua jaloane perene ale timpului-veac. Astfel, olaritul este legat atat de simbolistica Creatiei - Dumnezeu il zideste pe om din lut -, cat si de Judecata de Apoi, prin actul ritual de framantare a lutului cu picioarele, pentru a-l afana.

Interesant este faptul ca olaritul are, pe langa conotatiile imagologice si simbolistica specifica puternic pozitive, si o incarcatura malefica. Tot olarul este cel care poate facilita - prin modelarea in lut a chipului idolilor - una din cele mai cumplite erezii.

Constructorii beneficiaza, si ei, de o bogata simbolistica ocupationala. Prin intermediul  acestui mestesug devine operant contractul simbolic dintre Dumnezeu si monarhul crestin, reprezentat, in traditia biblica, de regele David. Astfel, David cladeste o casa pentru Dumnezeu - templul (proiectat de David, dar ridicat de fiul sau, Solomon) -, iar Dumnezeu va cladi o casa (dinastie) pentru David.

Tot mestesugul constructorilor este vectorul care permite crearea imaginii dreptei credinte in pilda despre zidirea turnului.

Taierea si prelucrarea pietrei au - prin simbolistica specifica a pietrei - un loc bine definit in Noul Testament. Sugerand trainicia si rezistenta la curgerea timpului, piatra este asimilata in simbolistica biblica atat edificiului spiritual al comunitatii sacerdotale, cat si credinciosilor Bisericii, fiecare dintre acestia fiind cate o piatra vie.

Prelucrarea lemnului are o simbolistica structurata pe mai multe paliere. Astfel, taietorii de lemne din cadrul comunitatilor sunt considerati a avea o meserie de categorie inferioara, corespunzatoare, oarecum, celei a sclavilor casnici. Aceasta, probabil, pentru ca produsul muncii lor constituia doar materia prima pentru aprinderea focului, nerealizandu-se astfel o prelucrare propriu-zisa.

In schimb lucratorii forestieri sunt deosebit de apreciati de traditia crestina. De un tratament similar se bucura si dulgherii si tamplarii, ca unii care au realizat Casa Domnului. Si in cazul lemnarilor exista bivalenta ocupationala, acestia putand fi tentati sa ciopleasca idoli.

Tesutul, ca mestesug casnic, era rezervat femeilor, fara ca barbatii sa fie exclusi de la practicarea lui, cu atat mai mult cu cat tesatorul putea fi si vopsitor. In simbolistica biblica, tesutul reprezinta organizarea corpului, imaginea tesatorului completand-o pe cea a olarului. De asemenea, tesutul construieste si o imagine a vietii.

Legata organic de imaginea tesutului este simbolistica valului, a panzei. In traditia biblica valul/panza simbolizeaza orbirea, ignoranta, durerea, deceptia, doliul. Sfasierea valului  (cum s-a intamplat in clipa mortii lui Iisus cu catapeteasma/perdeaua care despartea, in Templu, Sfanta Sfintelor de restul incintei sacre) simbolizeaza deschiderea caii catre Dumnezeu, accesul la iertare al lumii pagane.

4.2. Meseriile ilicite

Mentalitatile colective, orizonturile de reprezentare si traditiile ofera o mare diversitate de meserii ilicite. Acestea difera de la epoca la epoca, de la regiune la regiune, de la sistem de referinta la sistem de referinta. Desigur, nu ne-am propus sa realizam aici o lista exhaustiva. Ne vom limita, deci, la a puncta cateva dintre meseriile ilicite, anume pe cele care sunt mai frecvent incriminate. De regula, sursa interdictiei se gaseste in traditiile ancestrale, precrestine si sunt legate de incalcarea unui tabu. Biserica va imbraca aceste tabu-uri in haina crestina, conferindu-le astfel noi dimensiuni.

In acest context, un prim tabu care trebuie avut in vedere este cel al sangelui. Sub incidenta sa intra meseriile care au contact nemijlocit cu sangele, cum ar fi calaii si macelarii, dar si chirurgii, barbierii si spiterii care practicau sangerarea pacientilor. Tabu-ul sangelui ii atingea si pe soldati, acestia trebuind sa se purifice si sa obtina iertarea pacatelor, atat inainte de campanie, cat si dupa incheierea acesteia, ca unii ce au incalcat porunca "Sa nu ucizi !". Caracterul ilicit al meseriei ii vizeaza indeosebi pe mercenari, adica pe profesionistii razboiului, pe cei care fac din razboi o meserie.

Un alt tabu care trebuie amintit aici este cel al murdariei, al impuritatii. Acesta ii vizeaza pe postavari si pe vopsitori.

Dimensiunea crestina a interdictiilor profesionale va viza, in principiu, toate acele meserii care nu pot fi exercitate fara a savarsi unul dintre pacatele capitale. Astfel, vor fi considerate ca ilicite meseriile de hangiu, proprietar de bai de abur, jonglerii, carciumarii ori prostituatele - pentru luxura - , negustorii si camatarii - pentru avaritie - bucatarii - pentru lacomie - cersetorii - pentru lene - toate aceste ocupatii fiind neagricole si practicate indeosebi in mediul urban.

O serie de particularitati interesante in traditia romaneasca le are mineritul. Trebuie sa precizam ca minerii erau de doua categorii. Astfel, existau profesionistii - majoritatea lor din afara zonei, in permanenta miscare de cautare a unor conditii de munca mai avantajoase -, la care se adaugau condamnatii la ocna.

Lucrul in adancurile pamantului, implicit apropierea de lumea subpamanteana cu  mitologia ei specifica, populata de fapturi cel mai adesea malefice - Zanele minelor/ Stimele baii - au facut ca mina sa fie considerata un loc necurat, o "gura a Iadului". Fara a fi explicit considerat o ocupatie ilicita, mineritul a fost privit ca o consecinta a unui blestem stramosesc sau divin. Astfel se puteau explica multiplele nenorociri care ii pandeau pe cei ce intrau in mina (prabusiri, inundatii, gaze toxice etc.).

In timp, atitudinea fata de meseriile ilicite va evolua, paleta acestora restrangandu-se atat sub presiunea societatii, care avea nevoie de serviciile respectivilor meseriasi, cat si ca urmare a eliberarii gandirii din limitele interpretarilor canonice. Vor ramane insa in mentalul colectiv interdictiile legate de practicarea meseriilor care incalca simultan tabu-urile ancestrale si canoanele crestine. Este, in primul rand, cazul meseriei de calau.

5. COSTUM SI IMAGINE

Un alt palier de investigatie a imaginilor cotidianului o constituie analiza costumului/pieselor si accesoriilor vestimentare. Nu vom insista aici asupra semnificatiei sau originii unor piese/componente ale costumului traditional, lasand aceste aspecte in grija specialistilor in istoria costumului. Consideram insa important, din perspectiva cursului nostru, faptul ca si in Tara Romaneasca a secolelor XIV-XVI - ca de altminteri, in orice structura sociala organizata ierarhic - costumul capata o functie de individualizare a categoriei sociale sau a ocupatiei purtatorului sau. In consecinta, se poate afirma ca atat unele piese vestimentare, cat si costumul in ansamblul sau sunt de natura a oferi observatorului contemporan epocii o imagine asupra celui imbracat intr-un anume fel.

5.1. Costumul traditional/taranesc

Costumul traditional/taranesc este cel mai putin supus schimbarilor datorate modei sau influentelor straine. In linii mari, el va pastra un aspect unitar in intregul spatiu sud-carpatic, desi specificul regional/local se va afirma cu pregnanta in special in accesorii si elemente ornamentale.

Imbracamintea taraneasca era lucrata in casa, doar unele piese, care presupuneau operatiuni mai complicate sau finisaje superioare - cojoace sau caciuli - faceau obiectul mestesugarilor locali.

Materialele utilizate la confectionarea costumului erau obtinute fie pe plan local - panza de in sau de canepa -, fie proveneau din import. In aceasta ultima categorie se incadreaza boboul/abaua/dimia, un postav gros, de calitate inferioara, mentionat in documente printre articolele importate inca din 1413. Mai tarziu sunt mentionate pivele de postav si in Tara Romaneasca.

In general, aspectul costumului este saracacios, materialul fiind aspru si de calitate inferioara. Lipsa de calitate a materialului din care este confectionat costumul traditional este compensata de elementele ornamentale realizate in culori vii, de natura sa ii confere un aspect vesel, optimist.

Cum documentele iconografice lipsesc aproape cu desavarsire pentru perioada la care ne referim aici, nu ne hazardam sa afirmam mai mult in aceasta problema, pentru a nu face semnificative concesii fanteziei. Cu toate acestea, trebuie sa precizam un fapt important si, deopotriva, interesant din perspectiva demersului nostru. Spre deosebire de alte arii culturale, costumul traditional/taranesc romanesc nu copiaza elemente vestimentare straine sau apartinand mediilor urbane/negustoresti ori aristocratice.

5.2. Costumul de inspiratie straina

Alaturi de costumul traditional/taranesc, in Tara Romaneasca se pot intalni si costume de inspiratie straina, inevitabil supuse tendintelor modei timpului. Trebuie sa precizam ca asemenea costume se intalnesc preponderent in mediul urban, prin excelenta cosmopolit si deschis comunicarii cu "celalalt", precum si in mediile aristocratice. O situatie asemanatoare intalnim in cazul costumului domnesc si a celui de curte, semnificatiile imprumuturilor fiind, in acest caz, de alta factura.

Detalii ale costumului targovetilor munteni se gasesc in pictura murala a Bisericii Domnesti/Sfantul Nicolae din Curtea de Arges. Acestia sunt reprezentati purtand vesminte ample/rochii lungi, cu maneci largi, de factura occidentala. Tot in costume de inspiratie apuseana sunt reprezentati muzicantii, mesterii zidari - pictati cu scufia pe cap si cu mistria in mana - sau minerii. Costume cu elemente straine - cel mai probabil zeghea/chepeneagul transilvanean, cu sau fara gluga - purtau si negustorii.

O nota aparte are costumul calailor - asa cum a putul fi el reconstituit din gravurile secolului al XV-lea care ilustreaza incunabulele ce relateaza cruzimile lui Vlad Tepes. Si acesta este de factura occidentala - tunica scurta pana la pulpe, despicata in ambele parti, pentru a lasa miscarile libere, pantaloni colanti si caltuni, iar pe cap sapca "franceasca" fara cozoroc - cel mai probabil datorat originii purtatorului sau. Contemporanii consemneaza retinerea pamantenilor de a practica aceasta meserie, in consecinta fiind nevoie sa se aduca profesionisti de aiurea, cel mai probabil din Transilvania, unde cruzimea rafinata a pedepselor aplicate de nemesimea maghiara crea un mediu propice pentru formarea acestora.

 Un capitol special al istoriei costumului  este cel al vestimentatiei militarilor. Nu insistam aici asupra acestui tip de costum pentru ca el este, in egala masura, tributar armelor de atac si de aparare utilizate in epoca. Vom retine insa, ca elemente distincte, coiful si camasa de zale, mai rar pieptarul ori platosa, precum si sabia sau spada.

Nu zabovim aici nici asupra costumului domnesc, nici a celui de curte. Motivul consta in faptul ca, desi acestea sunt, poate, cele mai acordate la moda timpului, iar informatia este mai vasta, impactul lor in cotidian este redus.

Materialele din care erau confectionate toate aceste costumele de inspiratie straina erau, cel mai frecvent, din import, postavuri fine germane, flamande sau italiene, brocarturi si matasuri orientale.

In acest context, trebuie sa remarcam faptul ca evolutia costumului de inspiratie straina este conexa dinamicii statutului politico-juridic international al Tarii Romanesti. Astfel, daca in secolele XIV-XV predomina influentele occidentale, in secolul al XVI-lea - mai ales in a doua jumatate a sa -, pe masura ce influenta otomana va facilita infiltrarea elementelor greco-levantine in principat, costumul se orientalizeaza. Si de aceasta data lucrurile trebuie nuantate, facandu-se cuvenitele diferente intre costumul purtat de elementele sud-dunarene patrunse in Tara Romaneasca - negustori, zarafi, mestesugari - si piesele de factura orientala care intra in compunerea costumului purtat de pamanteni.

INTREBARI SI PROBLEME

1.       Comparati perceptia spatiului si timpului in mediul traditional/popular cu cea din mediile intelectuale ale secolelor XIV-XVI.

2.       Care este viziunea despre viata si moarte in conceptia crestina ?

3.       Identificati originea imaginilor traditionale ale bestiarului din spatiul etnic romanesc.

4.       Urmariti dinamica structurarii imaginii meseriilor licite si ilicite in spatiul etnic romanesc.

5.       Explicati de ce costumul traditional romanesc nu este contaminat semnificativ de elemente vestimentare straine.

ooOoo

bibliografie selectivA

Bibliografie minimala

1.       Izvoare

 

* * * Calatori straini despre Tarile Romane, Bucuresti Editura Stiintifica, I , volum ingrijit de Maria Holban, 1968; II-V, volume ingrijite de M.Holban, M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru si Paul Cernovodeanu, 1970, 1971, 1972, 1973; VI, volum ingrijit de M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru si Mustafa Ali Mehmed, 1976

* * * Documenta  Romaniae Historica. B.Tara Romaneasca, Bucuresti, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, I (1247-1500), 1966, II(1501-1525), 1972,  III (1526-1535), 1975, IV (1536-1550), 1981, V (1551-1565), 1983, VI (1566-1570), 1985, VII(1571-1575), 1988, VIII (1576-1580), 1989, XI(1593-1600), 1975; D. Relatii intre Tarile Romane, I (1222-1456), 1977

* * * Documente privind istoria Romaniei, B, Tara Romaneasca, Bucuresti Editura Academiei Republicii Populare Romane, , veac XIII, XIV si XV (1247-1500), 1953; veac XVI, I (1501-1525), 1951, II (1526-1550), 1951, III (1551-1570), 1952, IV (1571-1580), 1952, V (1581-1590), 1953, VI (1591-1600), 1953

1.       Lucrari generale si speciale

 

ALEXANDRU, Alexandru, Mode si vesminte din trecut. Cinci secole de istorie costumara romaneasca, Bucuresti, Editura Meridiane, 1987

BERNEA, Ernest, Spatiu, timp si cauzalitate la poporul roman, Bucuresti, Editura Humanitas, 1997

BUDIS, Monica, Microcosmosul gospodaresc. Practici magice si religioase de aparare, Bucuresti, Editura PAIDEIA, 1998

CHEVALIER,J, GHEERBRANT, A.,  Dictionar de simboluri,  Bucuresti, Editura Artemis, 1995

COCAGNAC, Maurice, Simbolurile biblice. Lexic teologic, Bucuresti, Editura Humanitas, 1997

COMAN, Mihai, Bestiarul mitologic romanesc, Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1996

EVSEEV, Ivan, Dictionar de simboluri si arhetipuri culturale, Timisoara, Editura Amarcord, 1994

GRECEANU, Eugenia, Ansamblul urban medieval Pitesti, Bucuresti, Muzeul National de Istorie, 1982

Huizinga, Johan, Amurgul evului mediu, Bucuresti, Editura Meridiane, 1993

MARIAN, Simion Fl., Sarbatorile la romani. Studiu etnografic, Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1994

Idem, Nunta la romani. Studiu istorico-etnografic comparativ, Bucuresti, Editura Grai si Suflet - Cultura Nationala, 1995

Idem, Nasterea la romani. Studiu etnografic, Bucuresti, Editura Grai si Suflet - Cultura Nationala, 1995

Idem, Inmormantarea la romani. Studiu etnografic, Bucuresti, Editura Grai si Suflet - Cultura Nationala, 1995

TREBICI, Vladimir, GHINOIU, Ion, Demografie si etnografie, Bucuresti, Editura Stiintifica si enciclopedica, 1986

VULCANESCU, Romulus, Mitologie romana, Bucuresti, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, 1987

Bibliografie suplimentara

ALEXIANU, Alexandru, Acest ev mediu romanesc. Insemnari de iconografie si arta veche pamanteana, Bucuresti, Editura Meridiane, 1973

DELUMEAU, Jean, Frica in Occident (secolele XIV-XVIII). O cetate asediata, Bucuresti, Editura Meridiane, 1986

DRIMBA, O., Istoria culturii si civilizatiei, Bucuresti, Editura Stiintifica si enciclopedica, vol. II-IV, 1987-1994

DUNARE, Nicolae, Civilizatie traditionala romaneasca in curbura carpatica nordica, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1984

FRAZER, James George, Creanga de aur, Bucuresti, Editura Minerva, 1980

* * *  Istoria vietii private, coordonatori Philippe Ariès  si Georges Duby, Bucuresti, Editura Meridiane, vol. 4-5, 1995

KERNBACH, Victor, Universul mitic al romanilor, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1994

LE GOFF, Jacques, Pentru un alt ev mediu. Valori umaniste in cultura si civilizatia evului mediu, Bucuresti, Editura Meridiane, 1986

Le Roy Ladurie, Emmanuel, Montaillou, sat occitan de la 1294 pana la 1324, Bucuresti, Editura Meridiane, 1992

Lucas-Dubreton, J., Viata de fiecare zi la Florenta pe vremea familiei Medici, Bucuresti, Editura Eminescu, 1976

OLTEANU, Stefan, Cercetari cu privire la geneza oraselor medievale din Tara Romaneasca, in Studii, 1963, nr.6, p.1268 si urm

Idem, Premise majore ale procesului de constituire a oraselor medievale la est si sud de Carpati, in Studii, 25, 1972, nr.5, p.933-949

PAMFILE, Tudor, Sarbatorile la romani. Studiu etnografic, Bucuresti, Editura SAECULUM I.O., 1997

Idem, Mitologie romaneasca, Bucuresti, Editura ALLFA, 1997

PANAITESCU, P.P., Introducere la istoria culturii romanesti, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1969

Serban, Constantin, Geneza oraselor medievale romanesti, in SAI, XIV, 1969

VAN GENNEP, Arnold, Formarea legendelor, Iasi, Editura Polirom, 1997

Idem, Riturile de trecere, Iasi, Editura Polirom, 1998