ULTIMELE CAUTARI PENTRU ACEST DOCUMENT
Aceste
cautari sunt actualizate instantaneu
Materialul de faţă îşi propune să realizeze o scurtă trecere în revistă a instrumentarului ideatic şi procedural utilizat de orice compartiment de specialitate din cadrul unei instituţii publice sau private, cu accent pe metodologia de lucru a serviciului Comunicare din cadrul ANFP.
În acest sens, materialul va trata, pe rând: · Baza legală şi activităţile subsecvente ale ANFP necesare în procesul de comunicare; · Elementele componente ale unui proces de comunicare; · Tipurile de comunicare utilizate la nivelul unei instituţii sau organizaţii; · Tipurile de public ţintă cu care inter-relaţionează ANFP; · Obiectivele comunicării interne şi externe din ANFP (conform documentelor de profil). · Principalele mijloace de comunicare utilizate de ANFP; · Dificultăţile întâmpinate în cadrul procesului de comunicare de către serviciul de specialitate din cadrul ANFP; · Recomandări de îmbunătăţire a procesului de comunicare internă şi externă a ANFP; · Rolul specialiştilor în comunicare (comunicatori) şi a colaborării departamentale în cadrul unei instituţii sau organizaţii; · Glosar cu termeni de specialitate utilizaţi într-un proces de comunicare.
Utilitatea unui astfel de demers teoretic are la bază consideraţia potrivită căreia procesul de comunicare nu trebuie privit ca responsabilitatea exclusivă a unui compartiment, ci ca un instrument pe care fiecare angajat din ANFP îl foloseşte zilnic, în interacţiunea cu ceilalţi.
În aceste condiţii, am considerat că este imperios ca tot personalul ANFP să fie informat cu privire la paşii necesari în vederea stabilirii unei comunicări eficiente atât în interiorul instituţiei, cât şi în afara sa.
Pe de altă parte, comunicarea, adesea ignorată ca importanţă, este, potrivit specialiştilor în domeniu, o funcţie a managementului. Un bun manager nu poate să îşi legitimeze acţiunile şi deciziile fără a utiliza comunicarea ca instrument de persuadare a categoriilor cu care interacţionează.
În concluzie, cunoaşterea metodologiei şi etapelor comunicării este esenţială în orice instituţie, atât pentru construirea unui climat organizaţional motivant, cât şi pentru stabilirea unei bune relaţionări cu diversele categorii de public-ţintă cu care intră în contact instituţia, prin natura activităţii sale.
Comunicarea în ANFP are ca fundament următoarele documente programatice:
Conform acestor linii directoare, Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici îi revin o serie de responsabilităţi, cum ar fi: - colaborarea cu organizaţii şi instituţii naţionale sau internaţionale pe profilul său de activitate; - asigurarea transparenţei în sistemul funcţiei publice; - dezbaterea actelor normative privind modificarea Statutului funcţionarilor publici şi sistemul de salarizare a funcţionarilor publici din România; - diseminarea unor informaţii privind cariera funcţionarilor publici în Uniunea Europeană; - realizarea şi publicarea unor rapoarte anuale privind managementul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici sau monitorizarea aplicării Codului de conduită al funcţionarilor publici; - organizarea de întâlniri periodice cu factorii de decizie în domeniul reformei funcţiei publice; - gestionarea eficientă şi în timp real a solicitărilor, petiţiilor şi sesizărilor care vizează domeniul său de activitate.
Pentru înţelegerea fenomenului comunicării, este necesar de ştiut că procesul comunicaţional reprezintă un demers complex care presupune existenţa mai multor factori implicaţi în actul comunicaţional. Specialiştii în domeniu identifică următoarea schemă a procesului de comunicare:
Emiţătorul Reprezintă o persoană, un grup sau o organizaţie, indiferent de dimensiunea, domeniul de activitate, poziţionare geografică sau politicile promovate, al cărei rol este de a comunica un mesaj receptorului prin intermediul canalelor de comunicare.
Receptorul (publicul) Reprezintă orice grup uman caracterizat prin atitudini şi opinii comune, ca şi prin continuitatea ideilor şi valorilor sociale, constituind ţinta mesajului transmis de emiţător.
Mesajul (semnal) Este constituit din una sau mai multe informaţii pe care emiţătorul le transmite, prin canalele de comunicare, publicului-receptor.
Canal de comunicare Este mijlocul prin intermediul căruia un mesaj ajunge de la emiţător la receptor şi/sau invers (poşta electronică, televiziunea, radioul etc.)
Procesul de codare - decodareSe referă la modalitatea de emitere a unui mesaj către receptor şi modul în care informaţia conţinută în mesaj este percepută de către public. Este, deci, capacitatea partenerilor de a emite şi recepta semnale într-un anumit cod, cunoscut de ambii parteneri (de menţionat faptul că, în general, în orice proces de comunicare partenerii „joacă” pe rând rolul de emiţător şi receptor). Factorii perturbatori Se referă la acele elemente din mediul înconjurător (lumină, zgomot, umiditate, poluare etc) care pot determina decodarea mesajului în mod distorsionat de către receptor.
FeedbackEste reacţia receptorului faţă de mesajul primit de la emiţător, care poate fi manifestă sau intuitivă.
Fiecare dintre membrii unei instituţii poate fi zilnic emiţător şi receptor de informaţie. De aceea, conduita şi mesajele transmise de fiecare din noi sunt esenţiale în formarea imaginii instituţiei.
Comunicarea unei instituţii poate îmbrăca două aspecte:
A. Comunicare internă reprezintă comunicarea în interiorul organizaţiei. Aceasta se desfăşoară pe patru paliere:
q Comunicarea de sus în jos (verticală descendentă) - cuprinde fluxuri de informaţii (mesaje) generate de managerii de la nivelurile cele mai înalte ale instituţiei şi adresate celor de la nivelurile inferioare. Ea se manifestă între manageri şi subordonaţi şi se concretizează prin decizii, instrucţiuni, proceduri, reglementări interne, norme, rapoarte etc.
q Comunicarea de jos în sus (verticală ascendentă) - se stabileşte între conducere şi subordonaţi, fiind caracterizată de fluxuri de informaţii orientate „de jos în sus” în cadrul unei organizaţii, pe verticala sistemului de management. Prin intermediul acestor canale de comunicare sunt furnizate informaţii pentru control şi fundamentare a deciziilor.
q Comunicarea orizontală - apare între persoane care ocupă poziţii situate la acelaşi nivel ierarhic în sistemul de management, între care există relaţii organizatorice de cooperare. Acest tip de comunicare este necesar pentru coordonarea diverselor funcţii ale instituţiei.
q Comunicarea oblică - apare, de obicei între persoane ce ocupă posturi situate pe niveluri ierarhice diferite, fără ca între acestea să existe relaţii de autoritate de tip ierarhic.
q Comunicarea în reţea - în interiorul organizaţiei se configurează diverse grupuri, pe de o parte în raport cu structura firmei (departamentele), pe de altă parte în raport cu interesele indivizilor (grupuri informale). - tipurile de reţele ce se pot forma la nivel organizaţional sunt:
Comunicarea în interiorul unei organizaţii poate fi formală sau informală. Aceasta din urmă are o importanţă mai mare decât cealaltă, dat fiind caracterul ei subiectiv şi neierarhizat. Un bun manager trebuie să ştie să utilizeze ambele tipuri de comunicare pentru a-şi fundamenta deciziilor.
B. Comunicare externă reprezintă o formă a comunicării destinată publicurilor-ţintă din afara organizaţiei (instituţii publice, partide politice, sindicate, cetăţeni, mass media, ONG-uri, donori etc)
Publicul unei instituţii sau organizaţii poate fi: A. Intern- totalitatea personalului unei instituţii; B. Extern- segmentele ţintă cărora li se adresează instituţia, prin specificul activităţii ei.
După cum rezultă din obiectivele sale referitoare la comunicarea internă şi externă, ANFP se adresează mai multor categorii de publicuri. Acestea sunt:
A. Funcţionarii publici, prin: q monitorizarea eficientă a aplicării Legii nr.188/ 1999 şi a legislaţiei secundare, cu respectarea principiului transparenţei în organizarea şi dezvoltarea carierei în funcţia publică; q planificarea carierei în funcţia publică pe baza planului de ocupare a funcţiilor publice, astfel încât să fie asigurată respectarea principiilor egalităţii de şanse, competenţei, competiţiei, profesionalismului şi a motivării; q crearea unor mecanisme de recompensare a performanţelor personale individuale; q asigurarea unui sistem unitar de salarizare a funcţionarilor publici, transparent, motivant şi predictibil; q perfecţionarea pregătirii profesionale.
B. Cetăţenii, prin: q instituirea unui serviciu public stabil, profesionist, transparent, eficient şi imparţial în interesul cetăţenilor; q eficientizarea managementului funcţiei publice şi al funcţionarilor publici, prin asigurarea continuităţii şi celerităţii serviciului public; q stabilirea şi respectarea unor norme deontologice în raporturile dintre funcţionarii publici şi cetăţeni.
C. Autorităţile şi instituţiile publice ale administraţiei publice centrale şi locale, prin: q aplicarea coerentă şi unitară a reglementărilor legale în domeniul funcţiei publice şi funcţionarilor publici; q instituirea unor mecanisme de comunicare inter-instituţională eficientă; q coordonarea metodologică a compartimentelor de resurse umane din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice.
Există două tipuri de mijloace de comunicare utilizate la nivelul ANFP: cele scrise şi cele orale.
A. COMUNICAREA ÎN SCRIS
În redactarea unui mesaj trebuie urmată o secvenţialitate de etape, care constă în: q Oportunitatea transmiterii mesajului; q Definirea scopului mesajului; q Adecvarea informaţiilor la tipul de receptor căruia i se adresează; q Structurarea ideilor; q Ierarhizarea ideilor; q Claritatea argumentaţiei; q Accesibilitatea informaţiilor transmise; q Corectitudinea informaţiilor; q Anticiparea reacţiei receptorului.
Tipurile de documente pe care le utilizează ANFP în comunicarea cu partenerii săi sunt: q adrese q scrisori oficiale q puncte de vedere q răspunsuri la petiţii, plângeri, sesizări q solicitări q note informative q rapoarte q memorii q emailuri.
În privinţa serviciului de comunicare din cadrul ANFP, tipul de public cu care acesta interacţionează cel mai frecvent este presa. În acest sens, documentele care sunt redactate în cadrul procesului de comunicare cu presa sunt:
a. Comunicatul de presă. Reprezintă o metodă activă de difuzare a informaţiei, în format scris, simplă şi eficace, cu ajutorul căreia se transmite oficial presei o informaţie despre instituţie, cu scopul diseminării unui mesaj către publicul ţintă. Comunicatul de presă: q aduce la cunoştinţa mass-media producerea unui eveniment; q înştiinţează că se va produce un eveniment în viitor; q aduce informaţii suplimentare despre un eveniment deja relatat în presă.
b. Dreptul la replică. Reprezintă o reacţie a instituţiei faţă de un punct de vedere vehiculat în presă, menit să corecteze anumite informaţii sau aserţiuni care aduc prejudicii imaginii sale.
c. Dosarul de presă. Reprezintă o modalitate conexă de transmitere a informaţiilor către mass-media, constând în detalii despre o instituţie, un eveniment, o persoană, o activitate etc. Cuprinde informaţii de fond, şi nu de actualitate, menite să-l ajute pe jurnalist să înţeleagă specificul instituţiei sau să furnizeze informaţii suplimentare despre aceasta. Se elaborează cu ocazia conferinţelor şi a călătoriilor de presă sau a unor evenimente speciale.
B. COMUNICAREA ORALĂ Comunicarea orală este cea mai eficientă metodă de comunicare, întrucât presupune un grad de interacţiune mai mare între interlocutori. O bună comunicare orală implică o serie de condiţii pe care trebuie să le îndeplinească emiţătorul şi receptorul, cum ar fi: q Buna cunoaştere a subiectului care urmează a se discuta; q Informarea şi documentare prealabilă; q Buna cunoaştere a domeniului de activitate al instituţiei, precum şi a normelor în vigoare; q Atitudine cooperantă şi binevoitoare; q Bună-credinţă şi respect reciproc; q Ascultare activă şi oferirea de feed-back; q Evitarea situaţiilor consensuale şi opţiunea pentru consens; q Soluţii de tip win-win (mutual avantajoase).
Formulele cele mai frecvent utilizate în comunicarea orală a ANFP sunt: q convorbirea directă (faţă în faţă) q convorbirea telefonică q şedinţa. q atelierul de lucru q masa rotundă q seminarul q conferinţa q întâlnirea la nivel înalt.
În ceea ce priveşte comunicarea cu presa, aceasta poate lua următoarele forme:
a. Briefingul se referă la un singur subiect, în scopul prezentării pe scurt a unor informaţii sau de informare la zi privind activităţi, proiecte în desfăşurare, programe sau proceduri. Ca format, briefingul este de obicei o comunicare într-un singur sens, de la vorbitor spre auditoriu. Un briefing se organizează de obicei în cazul unor evenimente negative din evoluţia instituţiei, când există riscul ca acestea să fie greşit prezentate şi interpretate în presă.
b. Discursul reprezintă o modalitate de informare a publicului asupra rolului, misiunii şi specificului instituţiei. Este susţinut de către conducătorul instituţiei sau o persoană desemnată de acesta.
c. Interviul este o formă pasivă de difuzare a informaţiilor, în care se răspunde întrebărilor jurnalistului. El poate avea ca destinaţii: q presa scrisă; q radio-ul; q televiziunea. Interviurile se solicită cu scopul aprofundării de către presă a unor informaţii primite cu ocazia unor comunicate de presă sau ştiri.
d. Conferinţa de presă are ca scop: q popularizarea sau aducerea la cunoştinţa publicului larg a unui eveniment care suscită interes; q economisirea timpului, prin oferirea posibilităţii jurnaliştilor de a adresa întrebări conducerii instituţiei; q furnizarea informaţiilor despre un anumit proiect de mare anvergură mai multor mijloace de comunicare în masă, simultan. De regulă, o conferinţă de presă se organizează: q atunci când organizaţia se bucură de un prestigiu suficient pentru a atrage un număr reprezentativ de ziarişti; q evenimentul este destul de important încât să impună o prezentare detaliată în faţa presei; q au survenit anumite modificări în structura sau activitatea organizaţiei, care necesită clarificări în faţa presei.
După ce am identificat tipurile de comunicare care pot exista la nivelul unei instituţii, este necesară o trecere în revistă a obiectivelor pe care şi le propune ANFP, în concordanţă cu actele normative şi programatice expuse în capitolele anterioare.
Astfel, ANFP îşi propune următoarele obiective de comunicare internă: q creşterea gradului de colaborare interdepartamentală; q informarea eficientă a personalului ANFP despre activităţile, strategiile, proiectele şi programele în care Agenţia este parte; q fluidizarea circulaţiei informaţiilor pe verticală şi pe orizontală; q eficientizarea timpilor de răspuns la solicitările şi sesizările primite; q responsabilizarea angajaţilor cu privire la sarcinile care le revin; q crearea unei identităţi instituţionale bine conturate în vederea menţinerii unui nivel ridicat de motivare şi angajare a personalului.
În privinţa comunicării cu partenerii săi externi, ANFP urmăreşte: q formarea şi menţinerea unei imagini pozitive a instituţiei pe palierul administrativ românesc; q informarea corectă şi constantă a partenerilor externi cu privire la activitatea Agenţiei; q îndeplinirea cu profesionalism a angajamentelor asumate; q coordonarea metodologică a autorităţilor şi instituţiilor publice pe problemele relevante ale funcţiei publice; q aplicarea coerentă şi unitară a reglementărilor legale în domeniul funcţiei publice şi funcţionarilor publici q consultarea partenerilor de dialog social cu privire la actele normative de interes general privind funcţia publică şi funcţionarii publici; q construirea unor relaţii de colaborare reciproc avantajoase.
Comunicarea nu este un proces facil. Astfel, factorii implicaţi în procesul de comunicare pot întâmpina o serie de dificultăţi, legate atât de personalitatea diferită a interlocutorilor, cât şi de nivelul lor de aşteptări sau de procedurile de lucru laborioase. a. Comunicarea la nivelul ANFP întâmpină dificultăţi legate de:q diferenţele de personalitate şi percepţie ale interlocutorilor; q circuitul greoi al documentelor; q numărul insuficient al angajaţilor, în raport cu volumul de activitate; q neconcordanţa abordărilor în privinţa soluţionării unor probleme; q termenele strânse alocate soluţionării unor lucrări; q ideile preconcepute şi stereotipurile; q insuficienta cunoaştere a obiectivelor instituţionale; q insuficientă dezvoltare a spiritului de echipă; q stratificarea intereselor, în dauna interesului comun.
b. În comunicarea ANFP cu publicul, pot apărea blocaje legate de: q absenţa unui birou dedicat lucrului cu publicul în cadrul ANFP; q lipsa unei politici de planificare a audienţelor şi opţiunea pentru soluţii ad-hoc; q procesare lentă a documentelor de răspuns la solicitările publicului; q absenţa unei instruiri adecvate a personalului ANFP în acest domeniu; q necunoaşterea specificului activităţii instituţiei de către cetăţeni. Efectele acestei situaţii sunt: q frustrare; q nemulţumire; q formarea unei imagini negative a instituţiei.
c. În comunicarea cu mass media pot apărea probleme cauzate de: q absenţa unui purtător de cuvânt care să îşi dedice întreaga activitate construirii imaginii instituţionale; q disponibilitate limitată de cooperare din partea celorlalte departamente ale instituţiei; q dificultatea menţinerii unor relaţii cu presa din cauza caracterului puţin spectaculos al informaţiilor generate de instituţie.
d. În comunicarea cu alte instituţii şi autorităţi, factorii de risc se referă la : q timpi de reacţie lenţi la nivelul instituţiei; q termene nerealiste de soluţionare din partea solicitanţilor; q inexistenţa unor persoane de contact la nivelul instituţiilor sau autorităţilor publice cu care să se menţină o legătură constantă şi directă; q necunoaşterea exactă a legislaţiei şi a instrumentelor de lucru ale Agenţiei, în special de către instituţiile şi autorităţile publice din administraţia locală.
a. Comunicarea la nivelul ANFP q definitivarea identităţii instituţionale; q cultivarea spiritului de echipă; q simplificarea procedurilor, în scopul dinamizării circuitului informaţiilor; q identificarea unor modalităţi de motivare şi atragerea în sistem a specialiştilor; q organizarea unor cursuri de instruire adaptate nevoilor de instruire şi specificului activităţii fiecărui compartiment; q decongestionarea timpului de lucru al funcţionarilor publici; q organizarea periodică a unor întâlniri colective pentru informarea conducerii şi personalului ANFP asupra activităţii celorlalte compartimente din instituţie.
b. Comunicarea cu publicul (funcţionarii publici şi cetăţenii) q realizarea unor materiale informative cu privire la activitatea ANFP care să fie diseminate publicului; q înfiinţarea unui birou de relaţii cu publicul; q achiziţionarea unei centrale telefonice, care să permită direcţionarea apelurilor către persoanele abilitate din cadrul ANFP; q îmbunătăţirea designului şi structurii paginii web a ANFP; q promovarea unei atitudini corecte şi amabile în relaţiile cu cetăţeanul.
c. Comunicarea cu mass-media q transmiterea constantă de informaţii către mass media, în scopul cunoaşterii cât mai exacte a activităţii ANFP; q identificarea persoanelor de contact din instituţiile de presă şi cultivarea colaborării cu acestea; q organizarea mai frecventă a unor conferinţe de presă; q desemnarea unui purtător de cuvânt de către conducerea ANFP; q îmbunătăţirea designului şi structurii paginii web a ANFP.
d. Comunicarea cu alte instituţii şi autorităţi publice q crearea unei baze de date cu persoane, denumite comunicatori, care să reprezinte legătura dintre ANFP şi instituţia sau autoritatea publică respectivă; q realizarea de întruniri şi consultări cu reprezentanţii acestor instituţii, în cadrul cărora să se exprime puncte de vedere şi soluţii pentru problemele de interes comun; q gestionarea în timp util şi într-o manieră profesionistă a solicitărilor din partea instituţiilor şi autorităţilor publice. q actualizarea constantă a paginii web a ANFP.
În cadrul unei instituţii, comunicatorii sunt acele persoane desemnate să inter-relaţioneze cu diversele categorii de publicuri ţintă ale instituţiei. Astfel, fiecare birou, serviciu sau departament poate avea o persoană cu atribuţii de comunicare cu petenţii sau cu funcţionarii publici din interiorul sau din afara instituţiei respective.
În plus, la nivelul fiecărei instituţii există o structură care gestionează procesul de comunicare în ansamblul său. Este vorba despre compartimentul de comunicare sau de relaţii publice, care grupează de obicei specialişti ai procesului de comunicare.
Rolul tuturor acestor persoane, denumite generic comunicatori, este unul extrem de complex. Acesta constă într-o serie de acţiuni sau atitudini care generează în final imaginea instituţiei respective. Astfel, comunicatorii:
· Creează şi consolidează încrederea între membrii organizaţiei; · Educă membrii organizaţiei în sensul construirii unui climat organizaţional pozitiv; · Mediază comunicarea şi relaţiile pe verticală şi orizontală; · Facilitează soluţionarea problemelor; · Sprijină articularea, reprezentarea şi ajustarea intereselor personalului; · Se consultă cu managementul organizaţiei pentru a stabili de comun acord obiectivele strategice de comunicare ale instituţiei; · Investighează în permanenţă percepţia publicurilor- ţintă faţă de politica instituţiei; · Aleg mesajele potrivite în funcţie de publicurile vizate; · Selectează canalele de comunicare cele mai adecvate pentru receptarea optimă a mesajelor (formale şi informale); · Dovedesc pro-activitate în abordarea publicurilor- ţintă (anticiparea unor reacţii, prin prisma intereselor publicurilor ţintă); · Apelează la factorii externi care pot veni în sprijinul mesajelor formulate – tactica third party endorsement, lobby-ul; · Propun conducerii instituţiei ajustarea politicilor instituţiei în funcţie de aşteptările şi nevoile publicurilor ţintă.
Rezultă că desemnarea comunicatorilor în cadrul unei instituţii şi stabilirea unei legături formalizate între comunicatorii de pe întreg palierul administrativ reprezintă, din punctul nostru de vedere, o condiţie esenţială pentru buna funcţionare a oricărei instituţii sau organizaţii.
COMUNICAREA – schimbul de informaţii, idei şi sentimente – reprezintă un proces interpersonal de transmitere şi recepţie de simboluri, asociate cu înţelesuri. Comunicarea este fenomenul care permite crearea de legături de esenţă informaţională între oameni, între instituţii şi între instituţii şi oameni.
COMUNICAREA INTERNĂ reprezintă schimbul de informaţii între diferite niveluri ierarhice şi în cadrul aceluiaşi nivel, cu scopul de a asigura informarea în cadrul organizaţiei, îndeplinirea obiectivelor şi menţinerea standardelor de performanţă.
COMUNICAREA EXTERNĂ reprezintă schimbul de informaţii dintre organizaţie şi mediul exterior (instituţii publice, partide politice, sindicate, cetăţeni, mass media, ONG-uri, donori etc).
COMUNICAREA VERBALĂ este o formă de comunicare directă, cu caracter personal, în care perioada de graţie (intervalul dintre întrebare şi răspuns) furnizează timpul necesar pentru a decide asupra ideilor ce se vor emite şi pentru a lua decizii legate de mesaj.
COMUNICAREA NON-VERBALĂ (kinetica) se referă la gesturile, expresia feţei (mimica, zâmbetul, privirea), mişcarea corpului (postura corpului şi a membrelor), prezenţa personală (vestimentaţie, accesorii, parfum) a celui care comunică şi la efectele pe care le au acestea asupra interlocutorului. În comunicarea orală (directă, faţă în faţă), oamenii transmit mesaje şi prin intermediul expresiilor faciale, modulaţiilor vocii, gesturilor şi a posturii corpului.
CANALELE DE COMUNICARE reprezintă mediile prin care se transmit informaţiile de la emiţător la receptor.
IMAGINEA ORGANIZAŢIONALĂ reprezintă sinteza modului în care instituţia se percepe pe sine, precum şi a modului în care aceasta este percepută de diferitele categorii de publicuri cu care interacţionează. O instituţie publică trebuie să se ocupe în egală măsură de publicul său intern, ca şi de cel extern.
IMAGINEA DORITĂ (WISH IMAGE) este imaginea pe care conducerea instituţiei doreşte să o promoveze în interiorul şi în exteriorul său. Pe baza identificării acesteia se formulează obiectivele de relaţii publice, de realismul lor depinzând în mare măsură succesul întregii activităţi de relaţii publice.
MASS - MEDIA sunt mijloacele de comunicare în masă, considerate a fi formatoare de opinie: radioul, televiziunea, cinematograful, ziarele şi revistele. Termenul mass-media identifică acele mijloace ale comunicării bazate pe tehnologie, prin intermediul cărora se construieşte o punte între cel care comunică şi cel care receptează.
PUBLICUL ŢINTĂ reprezintă acea categorie de beneficiari, bine delimitată, la care se raportează întreaga activitate a unei instituţii.
RELAŢIILE PUBLICE constituie efortul deliberat, susţinut şi planificat de a stabili şi a menţine înţelegerea reciprocă între o organizaţie şi publicul său ţintă. Relaţiile publice sunt un mediator între o organizaţie şi publicul său existent sau potenţial. Relaţiile publice prelucrează mesajul brut al organizaţiei, potrivit aşteptărilor şi preferinţelor publicului.
RELAŢIILE CU PUBLICUL reprezintă una dintre componentele relaţiilor publice, care desemnează interfaţa de relaţionare directă a unei instituţii cu publicul său (de exemplu, biroul de relaţii cu publicul, secretariatul etc).
STAKEHOLDERI reprezintă factorii implicaţi în activitatea specifică a instituţiei ce pot influenţa, prin feed-back, deciziile luate la nivelul acesteia.
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2010 )