Potrivit lui McLuhan istoria omenirii se împarte în patru etape mari care vorbesc despre evoluţia mijloacelor de comunicare

Potrivit lui McLuhan istoria omenirii se împarte în patru etape mari care vorbesc despre evoluţia mijloacelor de comunicare. Cronologic aceste etape sunt:

-         era tribalismului;

-         era scrisului (Grecia antică după Homer);

-         era tiparului (1500-1900);

-         era electronică (epoca modernă). La acestea am adăuga încă una:

-         era informatică şi a GSM-ului (epoca post modernă). 24524e48y

În opinia altor autori aceste etape corespund cu trei tipuri fundamentale de cultură distincte în funcţie de tehnicile de comunicare folosite. Acestea sunt:

-         cultura orală, mitică (organul de simţ privilegiat este urechea);

-         cultura vizuală sau Galaxia Gutemberg (ochiul organ de simţ privilegiat);

-         cultura electronică, audiovizuală sau Era Marconi.

Primele elemente de gândire teoretică în domeniul comunicării interumane apar o data cu inventarea scrierii. În această situaţie, autorii s-au văzut confruntaţi cu problemele transpunerii limbajului articulat într-un cod vizual. Există modalităţi diferite de abordare în tratarea comunicării interumane, de-a lungul timpului. Una dintre ele ar fi aceea care ţine cont de etapa istorică ce a marcat momentul respectiv.

Astfel, putem vorbi de o perioada clasica (500 î.e.n.-40 e.n.); perioada evului mediu şi Renasterea (400-1600); perioada moderna (1600-1900) şi perioada postmodernă (1900 anii 2000).

Perioada clasică. Interesul omului pentru cunoaşterea naturii comunicării se poate descifra încă din Vechiul Testament, dar dovada unor preocupări precise în acest sens este semnalata abia în secolul al V-lea î.e.n., o data cu apariţia lucrării "Arta retoricii", elaborată conform afirmaţiilor lui Aristotel, de Corax din Siracuza. Lucrarea avea menirea de a indica cetăţenilor diferite moduri de comunicare eficienta reclamate de introducerea unor reguli de convieţuire democratica.

Autori precum M. J. Cary şi J. J. Haarhoff (Life and Thought in the Greek and Roman World, 1940) au arătat că studierea comunicării a apărut în antichitate ca o necesitate practica determinată de exigenţele sociale. Teoria lui Corax a fost ulterior introdusa la Atena de Tisias fiind apoi dezvoltată de sofişti. Iniţial, retorica (gr. rhetorika) a fost definita de creatorii săi ca "ştiinţa şi arta de a convinge" pentru a fi considerata azi "arta exprimării alese utilizată în scopul convingerii unui auditoriu, (Fl. Marcu, C. Maneca, Dictionar de neologisme, 1978) deci, a comunicării cu succes. Cel care a contribuit esenţial la dezvoltarea studiului comunicării, în acea perioada, a fost Platon (428-348 î.e.n.) care a introdus retorica în viata academica greacă. J. H. Marrow (A History of Education in Antiquity, 1956) afirma ca retorica era specifică înaltei culturi greceşti. Platon a fost primul care a considerat (studiul comportamentului uman), organizarea (studiul aplicării practice) şi realizarea (studiul instrumentelor de influenţare a oamenilor). În retorica drept ştiinţa a comunicării. Conform teoriei sale, comunicarea umana parcurge cinci etape: conceptualizarea (studiul cunoaşterii), simbolizarea (studiul sensului cuvintelor), clasificarea aceeaşi direcţie, Isocrate (436-338 î.e.n.) în "Antidosis" concepe retorica drept teoria generala a comportamentului uman şi expresie a celei mai înalte culturi umane. Aristotel (384-322 î.e.n.) continua dezvoltarea teoriei, lucrarea sa "Rhetorike" cuprinzând aspecte pragmatice referitoare la sistemul de comunicare interumana. Până în anul 100 î.e.n. se poate consemna si contribuţia filosofilor romani la dezvoltarea teoriei sistemului; astfel acum apare prima oara distincţia între teoria comunicării (retorica) şi practica (oratoria), elaborarea paradigmei sistemului fiind atribuita de istorici lui Cicero (106-43 î.e.n.) cu lucrările "De inventione" (86 î.e.n.) si "De oratore" (55 î.e.n.). În pragul erei noastre, Quintilian (35-95) are meritul de a fi sintetizat în lucrarea "De institutione oratoria".
Perioada medievală şi renascentistă. După interesul manifestat în antichitate faţa de teoria comunicării, în lunga perioada care urmează nu se înregistrează preocupări deosebite în domeniu. Această perioadă se caracterizează printr-o stagnare, în care ideile rămân cantonate în formulări scolastice, confundându-se în teologie. Singurele preocupări ce se pot constata au un vădit caracter pragmatic şi se manifestă prin exersarea retoricii în scrisori, discursuri iar în epoca medievala prin "jocul miraculos" - formă a teatrului modern.
Perioada modernă. Începând cu secolul al 17-lea se poate constata reapariţia interesului pentru studierea teoriei comunicării, poate şi ca urmare a unei noi atmosfere de deschidere spre democratizare şi libertate de expresie, caracteristică pentru Europa acelei perioade.

În studiul său ("Dominant Trends in English Rhetorical Thought", 1952), Douglas Ehniger identifica patru direcţii de abordare specifice pentru aceasta perioada: clasică, psihologică, beletristică şi elocuţionistă. Abordarea clasica consemnează apariţii ale unor lucrări ce reprezintă sinteze ale doctrinei clasice de "retorica ciceroniana" (Vossius, Institutes of Oratory, 1622; Farnby, Index Rethoricus, 1625; Lawson, Lectures Concerning Oratory, 1752; Ward, A System of Oratory, 1759). De o importanţă a parte este lucrarea lui Fenelon "Dialogues on Eloquence" 1679, care se remarcă prin adaptabilitatea teoriei clasice la cerinţele lumii moderne. Autorul poate fi considerat ca primul teoretician important din epoca moderna în domeniul comunicării umane.

Studiul cercetării comunicării, în special, al cercetării formelor de comunicare umană a început să prindă contur începând cu a doua jumătate a secolului trecut prin activitatea Institutului de Cercetare Mentală (Institute of Menthal Research). Nume precum Paul Watzlawick şi Don D. Jackson şi-au adus contribuţia la aprofundarea dimensiunii non-verbale a comunicării. Aceştia au ajuns la o serie de teorii ce caracterizează comunicarea interumană:

-         Comunicarea este inevitabilă, respectiv non-comunicarea este imposibilă.

-         Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional, cel din urmă oferă indicaţii de interpretare a conţinutului primului.

-         Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat în termeni de cauză -efect sau stimul – răspuns.

-         Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie o formă analogică.

-         Comunicarea este o formă ireversibilă.

-         Comunicarea răspunde raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii simetrice şi complementare.