Rolul motivaţiei în desfăşurarea procesului de comunicare.

Rolul motivaţiei în desfăşurarea procesului de comunicare.

Motivaţia se constituie  într-un vector important al susţinerii învăţării, dar ea stimulează şi comunicarea didactică, deoarece aceasta din urmă preludiază şi anticipează demersurile incluse în complexul proces al învăţării.

Conferindu-i-se statut de factor favorizant al  comunicării didactice, se pune problema depistării unor modalităţi sau pârghii prin intermediul cărora,  paleta de trebuinţe şi interese ale elevilo 838y244i r să poată fi canalizate şi focalizate spre demersurile specifice  activităţii instructiv-educative.                                                                           Aşadar, există modalităţi şi procedee, graţie cărora, să poată fi amplificată motivaţia elevilor pentru comunicare şi pe care profesorul să le poată manipula eficient pentru ca respectiva motivaţie să fie adecvată tipurilor de solicitări şi activităţi pe care elevul trebuie să le îndeplinească ?.                                          Unele răspunsuri la această întrebare există, configurându-se la ora actuală chiar un curent al „pedagogiei succesului” cu reprezentanţi mai mult sau mai puţini cunoscuţi. Dintre cei cunoscuţi în mai mare măsură, P. A. Osterrieth (1978, pp.63-101) indică o serie de modalităţi prin intermediul cărora se poate amplifica motivaţia elevilor pentru comunicare  şi pentru învăţare dintre care, cele mai relevante sunt:                                                               

a) informarea permanentă a elevilor în legătură cu performanţele obţinute la diferite tipuri de activităţi. Cu cât informarea va fi mai promptă, cu atât motivaţia va fi mai mare şi dimpotrivă, cu cât  ea va întârzia, cu atât motivaţia se va situa la cote mai scăzute.                             

b) asigurarea succesului în învăţare, prin compatibilizarea sarcinilor  cu posibilităţile reale ale elevilor. Acest lucru înseamnă că elevilor  trebuie să li se ofere sarcini în care să obţină succese şi nu sarcini în care pot eşua, chiar dacă primesc suport din partea profesorului. Acest lucru este explicat de Osterrieth în sensul că, întotdeauna succesul determină un alt succes, lucru valabil şi în cazul eşecului.        

c) utilizarea laudei şi nu a blamului, ceea ce înseamnă că trebuie să se pună accent  pe elementele pozitive din pregătirea elevului şi nu pe nerealizările  sale.

Alt autor contemporan, J. Beauté  (1994, pp. 56-67), enumeră  şi alte  modalităţi  de amplificare ale  motivaţiei, precum sublinierea importanţei conţinuturilor  în diferite contexte de utilizare şi, de asemenea, conştientizarea elevilor asupra faptului că activitatea de învăţare presupune  inevitabil  şi consimţirea  la eforturi  deosebite pe care ei trebuie  să le depună.

Încercând să releve implicarea motivaţiei în activitatea de instruire F. R. Biehler şi J. Snowman (1986) oferă o serie de sugestii care pot amplifica motivaţia elevilor pentru învăţare şi care măresc gradul de interes al elevilor pentru şcoală şi pentru problemele acesteia. Din rândul acestor sugestii ar putea fi enumerate următoarele:

a) depunerea unor eforturi susţinute din partea profesorilor pentru a face fiecare subiect interesant;

b) utilizarea tehnicilor de modificare a comportamentului pentru a ajuta elevii să muncească pentru scopuri îndepărtate;

c) luarea în considerare a diferenţelor individuale dintre elevi, fie că este vorba de nivelul de abilitare a acestora, de atitudinea faţă de şcoală, de ritmul de muncă individuală etc.;

d) satisfacerea nevoilor deficitare pe care le resimt elevii (psihologice, de siguranţă, de apartenenţă, de stimă ş.a;

e) mărirea numărului de activităţi atractive şi micşorarea (diminuarea) pericolului generat de neimplicarea elevilor;

f) oferirea (sau crearea) unor experienţe directe de învăţare care să asigure un nivel realist al aspiraţiilor, care să sporească încrederea în sine;

g) încurajarea elevilor care au probleme, care întâmpină dificultăţi pentru depăşirea acestora şi pentru dezvoltarea încrederii în forţele proprii;

h) cerinţa adresată elevilor de a transpune în practică ceea ce au învăţat la diferite discipline de învăţământ.

Cu siguranţă, sugestiile oferite de autorii menţionaţi anterior pot amplifica motivaţia elevilor pentru învăţare şi implicit pentru comunicare, dar trebuie făcută precizarea, că pârghiile pe care le are profesorul la îndemână sunt mult mai numeroase depinzând în fond, pe de o parte, de pregătirea psihopedagogică pe care o posedă iar, pe de altă parte, de creativitatea didactică pe care o investeşte în activitatea de instruire-învăţare.

La modul general, se poate afirma că o serie de modalităţi prin care se amplifică motivaţia elevilor pentru învăţare şi pentru comunicare sunt strict legate de felul în care profesorul manipulează diversele variabile ale procesului de învăţământ, adică de obiectivele educaţionale pe care le propune elevilor, de felul în care prelucrează şi prezintă conţinuturile, de metodele pe care le utilizează, de relaţia pedagogică pe care o structurează, de comportamentele didactice pe care le etalează. Alte pârghii sau modalităţi, depind de climatul educaţional pe care îl creează la nivelul clasei, de felul în care administrează recompensele şi pedepsele, de felul şi de contextele în care foloseşte lauda sau blamul etc.

Toate  procesele  psihice  menţionate se pot constitui  deci în factori  favorizanţi   ai comunicării, în cazul în care  specificul  lor este valorificat  maximal  de către profesorii care organizează  şi structurează  contextele de instruire.