TELEVIZIUNEA. COMUNICAREA AUDIO-VIZUALĂ

TELEVIZIUNEA. COMUNICAREA AUDIO-VIZUALĂ

Televiziunea este mijlocul de comunicare de masă cu cel mai mare impact asupra societăţii. Tehnic vorbind, este definită ca un procedeu de descompunere, transmitere la distanţă şi apoi de recompunere a imaginilor.
Inventată între cele 2 războaie mondiale, nu s-a dezvoltat ca una dintre media publice decât de la sfârşitul anilor 1940, în Statele Unite apoi şi în Europa. Copil al radioului şi al cinematografului, acest suport a cultivat în mod progresiv un limbaj care, original fiind, îi permite să ocupe o poziţie importantă în sistemul mediatic.
Atunci când îşi face apariţia, la începutul anilor 1930, ea suscită brusc uimirea primilor observatori fascinaţi de noua « teleprezenţă » permisă de această formă inedită de media. Este percepută de analiştii care îi poartă interes ca un remarcabil « mijloc documentar » ce măreşte considerabil puterea informaţiei dată de radio, adăugând auzul vederii.
Televiziunea funcţionează pe baza capacităţii seleniului de a transforma datorită radiaţiilor de electroni (baleiaj), energia luminoasă în energie electrică şi invers.
Analiza imaginii se efectuează cu ajutorul unei camere electronice, care converteşte imaginea optică într-o imagine corespondentă. Pentru aceasta, un fascicol 848x235i de electroni baleiază în spatele unui ecran alcătuit dintr-o multitudine de puncte luminoase, dispuse pe 525 de linii care compun 25 de imagini (fotograme) pe secundă.
Imaginea analizată este transformată într-un semnal electric ce va fi transmis prin radiodifuzie. La recepţie, imaginea este reconstituită prin acelaşi procedeu.
Ecranul unui televizor e compus dintr-o multitudine de puncte fluorescente, excitate prin modularea semnalelor electrice, luminuozitatea fiind dată de voltajul tubului catodic.
Camera de luat vederi, care imită în bună măsură ochiul omenesc, este aparatul principal în tehnica televiziunii. În esenţă, o cameră video serveşte la captarea semnalelor luminoase, a radiaţiilor electromagnetice corespunzătoare, şi la transformarea lor în semnal electric. Dacă imaginile ce se află în câmpul de interes al camerei pot suferi modificări în timp, spaţiu şi culoare, semnalul electric rezultant variază doar în timp.
Undele electromagnetice prin care se transmite semnalul de televiziune au lungimi de undă ultrascurte (de la 10 metri la 0,1 milimetri) respectiv frecvenţe extrem de mari (de la 300 de megahertzi la 3000 de gigahertzi).
Ca şi în radio, există 2 compartimente principale : studioul şi regia tehnică. Studioul este un spaţiu interior postului în care se desfăşoară emisiunea. Acolo, prezentatorul realizează programul, fiind filmat de operatorii de imagine (cameramani). Fiecare imagine surprinsă de camerele video în studio este vizibilă pe câte un monitor aflat în regia tehnică. În această încăpere, regizorul face selecţia imaginilor ce vor fi emise sau, după caz, înregistrate.
Inventatorii care au contribuit la naşterea televiziunii au fost : inginerul german Paul Nipkov care a creat discul folosit la analiza imaginii în televiziunea mecanică ; fizicianul italian Guglielmo Marconi, cel care la doar 20 de ani a pus bazele radioului scoţând undele hertziene din laborator (recompensat cu Premiul Nobel pentru Fizică) ; scoţianul J. L. Baird (apărătorul televiziunii mecanice) şi francezii Rene Barthelemy şi Henry de France.
Important de ştiut este că există 2 tipuri de televiziune : mecanică şi electronică. Din 1937, cea electronică s-a impus printr-un serviciu permanent de televiziune deschis de BBC.
Emisia regulată începe în Statele Unite în 1939, iar din 1950 este emis un program de 28 de ore pe săptămână cu o antenă situată pe Turnul Eiffel. Apoi, programe regulate încep să fie emise şi în alte ţări precum : Suedia, Spania, România (în 1956) etc.
Dacă dăm timpul înapoi şi caracterizăm televiziunea putem observa că anii ’60 au fost marcaţi de inventarea TV color. Principiul constă în descompunerea imaginii în 3 spectre (albastru-verde-roşu) şi superpoziţionarea lor pe un ecran tricrom care are în componenţă de 3 ori mai multe « puncte » decât un televizor alb-negru.
Anii ’70 au surprins introducerea noilor media (TV prin cablu, TV prin satelit etc) ce au permis alegerea mai multor programme, mai ales de origine străină şi o utilizare cât mai flexibilă a televizorului.
Anii ’80 se caracterizează prin adaptarea sistemelor audio-vizuale naţionale în faţa invaziei programelor importate.
Anii ’90 marchează diversificarea fără precedent a programelor şi emisiunilor, concomitent cu perfecţionarea tehnicilor de transmitere a informaţiilor prin intermediul noilor media.
Prima perioadă a televiziunii se caracterizează printr-o orientare pedagogică încarnată de mediatori ce întreţin cu telespectatorii o relaţie asimetrică şi ierarhizată, tradusă printr-o programare discontinuă, organizată în jurul emisiunilor înzestrate cu o mare longevitate ce îmbracă o funcţie « rituală » pentru privitori.
Noua eră se diferenţiază printr-o tensiune crescută asupra destinatarului, solicitat fără întrerupere de animatori. Instalaţi în decoruri adesea construite după modelul interioarelor telespectatorilor, aceşti moderatori cu ton familiar solicită în permanenţă publicul în modul complicităţii în emisiuni compozite (care amestecă în mod nedistinct informaţia şi divertismentul) şi articulate unele cu altele.
Trecând peste amănuntele tehnice şi micul istoric, ne vom ocupa de ceea ce ne interesează în mod special, adică de caracteristicile şi efectele pe care le are televiziunea asupra telespectatorului care astăzi face parte din « societatea informaţiei » şi este victima lipsită de apărare a « bombardamentului informaţional » :
Televiziunea este cel mai ieftin mijloc de comunicare de masă din punctul de vedere al receptorilor, lucru deloc neglijabil într-o economie caracterizată de decalaje enorme între diferitele categorii sociale. Se poate constata că orice om aflat în posesia unui televizor, are acces aproape gratuit la informaţie (bineînţeles exceptând plata abonamentului la societatea de TV prin cablu sau TV publică şi factura la energia electrică).
Mesajul audio-vizual beneficiază de forţă de pătrundere (vorbind la sensul propriu). Dacă în urmă cu mai bine de 13 ani pentru a obţine o informaţie televizată trebuia să faci un drum către casă, astăzi informaţiile pot fi receptate de aproape oriunde : localuri publice, magazine, camere şi recepţii de hotel etc. Odată cu dezvoltarea tehnologiei în domeniul telefoniei celulare, a apărut şi o « televiziune mobilă » fiindcă se pot urmări programe TV pe ecranul telefonului, graţie aplicaţiilor Internetului.
Apoi, acest mesaj nu depinde, spre deosebire de ziar, de o reţea de difuzare, ceea ce îl face transportabil în cele mai îndepărtate locuri din lume. Datorită sateliţilor comerciali (primul lansat fiind Weststar 1, o investiţie de 75 de milioane de dolari) barierele naţionale, continentale şi chiar planetare (ce ne fac martori la evenimentele petrecute în Cosmos) sunt dărâmate. Televiziunea este azi omniprezentă.
Un avantaj demn de reţinut este folosirea unui limbaj universal (cel imagistic) ce poate transmite mesajul indiferent de limba vorbită de receptor. Un material jurnalistic realizat, în mod profesionist, dintr-o combinaţie sunet-imagine poate obţine aceleaşi efecte la oameni provenind din ţări şi culturi diferite. Un exemplu perfect este rubrica « No Comment » a postului de ştiri Euronews, rubrică împrumutată mai nou şi la televiziunile noastre (ex : Realitatea TV).
Televiziunea nu solicită prea mult intelectul telespectatorilor. Este de cele mai multe ori exhaustivă ; explică de la A la Z o situaţie, facilitând astfel, în mod deosebit, asimilarea acestei explicaţii de către cei care nu au o opinie formată sau care nu dispun de alte informaţii care să le permită analizarea pe cont propriu a problemei. Informaţia poate fi receptată de persoane cu un grad de pregătire intelectuală redus (exceptând iletrismul) şi de persoane pentru care lectura presupune un efort deosebit (persoane în vârstă, preşcolari, handicapaţi).
Pentru că tot vorbeam de forţa de pătrundere a mesajului vehiculat de televiziune, acum însă la sensul figurat, e de menţionat faptul că acesta este agresiv, el « vine peste telespectator », creându-i obişnuinţe până aproape de dependenţă. Nathalie Coste-Cerdan şi Alain Le Diberdier afirmau că : « un copil născut într-o ţară industrializată are o speranţă de viaţă de mai mult de 70 de ani. El îşi va petrece o treime din viaţă dormind şi celelalte două treimi dedicându-se sutelor de diferite activităţi. Dintre acestea, doar 2 reprezintă mase mari de timp, adică o altă treime : munca şi mai ales televiziunea. Pe de altă parte, scriitorul Umberto Eco spunea : « Televiziunea este o instituţie care îi culturalizează pe proşti şi îi imbecilizează pe cei deştepţi ». Adevărul se află undeva între cele 2 extreme.
S-a demonstrat schimbarea de comportament ca urmare a audierii şi vizionării unor programe, precum şi a scării de valori proprie unui individ sau comună mai multor persoane. Este vizibil faptul că pe primul plan în filmele difuzate de televiziune stă violenţa. O persoană cu un comportament deviant şi nu numai, de la a viziona un film cu scene explicite de violenţă, până la a transpune în realitate acele secvenţe, are de făcut doar un pas. Din nefericire, acel pas începe să se facă simţit, cazurile constituind subiecte de emisiuni cu specific criminalistic. S-a dezbătut intens problema privind violenţa la televizor, de cele mai multe ori la ore de maximă audienţă, însă nu s-a ajuns la o soluţie extremă ci mai degrabă la un « mic compromis » : amplasarea în colţul din dreapta-jos a ecranului a unor buline roşii cu scop de avertizare (pentru minori).
Nu trebuie uitat că una din funcţiile televiziunii, ca de altfel a mass-media în general, este cea culturalizatoare. În zilele noastre, această funcţie este “ascunsă” cu cea de divertisment care, în cele mai multe posturi TV, predomină. Ca urmare, publicul îşi formează gustul astfel încât loisir-ul va ocupa un loc fruntaş în detrimentul culturii, ceea ce pe termen lung nu va constitui un beneficiu pentru receptor. Odată cu apariţia televiziunilor private, s-au importat programe de succes în alte ţări, dar care adaptate la piaţa media românească, nu sunt altceva decât forme fără fond. Ele evidenţiază subcultura, propun pseudo-valori şi exploatează uneori sentimentele oamenilor, cu efectul formării gustului prost al audienţei. Apoi, televiziunea poate hrăni publicul cu astfel de producţii.
O caracteristică cu adevărat negativă este uniformizarea gustului artistic al privitorilor. Se poate vorbi chiar de doborârea gustului prin modele submediocre. Extinderea programelor a exercitat o presiune greu de imaginat şi continuă să o facă asupra factorilor de decizie din audio-vizual. Chiar şi cei mai competenţi, exigenţi şi bine-intenţionaţi manageri sau producători au de acoperit o cantitate imensă de mesaj, timpul acordat deciziei fiind infim. Două aspecte sunt importante în lumea TV : « Ceea ce nu prisoseşte este timpul » şi « Timpul înseamnă bani ». Goana după indici cât mai ridicaţi de audienţă (rating) duce la concesii, mai ales în zona programelor artistice, dar şi în aceea a publicisticii culturale. Fenomenul în cauză determină oferta de program să flateze gustul mai coborăt, opţiunile îndoielnice pe scara valorilor.
Conceptul de « cultură mediatică » defineşte în esenţă o cultură a divertismentului, o simplificare a formelor culturale ce sunt reduse, condensate, repovestite şi resemnificate. Mass-media, în special televiziunea, creează această cultură ; ele încetează a fi un canal prin care se transmit celelalte componente culturale şi devin ele însele un sistem cultural în sine. Un mesaj artistic, cultural, odată devenit emisiune TV, cunoaşte obligatoriu un procent de degradare în planul receptării.
În ceea ce priveşte structura televiziunii, aceasta este mai complicată decât a oricărui alt mijloc de comunicare de masă. Televiziunea constituie pentru cei mai mulţi o fascinaţie nu numai prin imagine -produsul său final- ci şi prin maşinăria destul de complexă aflată între producător şi receptor, acel « perpetuum mobile » ce se mişcă neîncetat în folosul audienţei. Acest tot este alcătuit dintr-un consiliu al programelor, un corp redacţional, unul artistic, unul tehnic, unul economic, unul administrativ la care trebuie adăugat şi corpul colaboratorilor. Fiecare dintre aceste diviziuni se subdivid în unităţi specializate.
Televiziunea este o întreprindere al cărei prim obiectiv, din punctul de vedere al proprietarului, e de a-i aduce profituri materiale substanţiale sau influenţă politică. Dar pentru asta trebuie să câştige încrederea telespectatorilor săi servindu-le interesele. Ea se poate preface o vreme că face acest lucru, dar nu pentru mult timp. Se deosebesc ziarişti interesaţi de bani, putere şi faimă, de jurnalişti care îşi fac meseria din plăcere şi se zbat să facă puţină ordine în presa românească. O întrebare va exista întotdeauna : « Ce serveşte de fapt televiziunea, interesele proprii sau interesele cetăţenilor ? »
Laolaltă cu trăsăturile-i specifice, televiziunea întruneşte nişte calităţi pe care le împarte cu unul dintre « părinţii » ei, radioul :
Datorită sunetului, mesajul poate fi receptat concomitent cu desfăşurarea altor activităţi (muncă fizică, gospodărească). De asemenea, viteza de transmitere permite celor 2 media să surclaseze ziarul. Un mesaj televizat sau radiofonic poate fi transmis în direct (chiar în momentul în care se desfăşoară acţiunea). E de recunoscut că în competiţia pentru întâietate (dacă aplicăm principiul “care e mai rapid”), câştig de cauză are radioul deoarece nu necesită deplasări de aparatură excesivă. În cazul televiziunii, este necesară deplasarea unui car de transmisie, fără de care emisia dintr-un loc exterior postului este imposibilă. Deşi în acest caz radioul este învingător, televiziunea îşi ia revanşa şi câştigă pe alt plan : informaţia pe care ea o difuzează are un impact mai mare faţă de radio pentru că are asul din mânecă -imaginea- care oferă credibilitate mai mare. Auzim des motivaţii de genul : « Cum poţi să mă contrazici domnule…Am văzut cu ochii mei la televizor ! ».
Pentru a spori această caracteristică (credibilitatea) fără de care audio-vizualul nu ar beneficia de audienţă mare, forţa de persuasiune este exercitată des prin impact emoţional direct. De exemplu : o ştire (un mesaj rece prin construcţie şi definiţie) transmisă « în video » de un prezentator, uneşte valenţele textului cu expresivitatea mimicii, modulaţiile vocii, privirea şi trăirea afectivă a celui ce citeşte de pe prompter, « încălzind sau « răcind » telerecepţia.
Prezenţa oamenilor pe « oglinda mişcătoare » (după cum numea Radu Herjeu televizorul), a prezentatorilor în faţa noastră, trăsăturile lor, modul de a vorbi, de a gesticula, fac ca vizionarea unui program să devină o întâlnire între cel de acasă şi cel de pe micul ecran. Modelarea opiniei publice se datorează (sau e cauzată) într-o măsură mult mai largă comunicării de masă, în mod deosebit televiziunii, decât a celei intrapersonale sau surselor directe.
Capacitatea televiziunii de a pune în stare de vibraţie maximă afectivitatea opiniei publice pare de 4 ori mai mare decât a radioului şi de 3 ori mai mare decât a presei scrise. În raport cu celelalte media, eficacitatea ei e copleşitoare în relatarea unor situaţii foarte dramatice în care predomină latura conflictuală. Episoadele în care are pondere maximă sunt evocări ale împotrivirii faţă de catastrofă şi ale solidarităţii. Aceste episoade sunt în majoritate determinate printr-un reper concret : mijloc tehnic (ex:elicoptere), colectivitate umană specifică (ex:armata), personificare. Acest aspect poate fi exemplificat prin intermediul războiului din Irak. Oricine a putut observa că odată cu începerea conflictului din Golf (la 20 martie 2003), toată atenţia mass-media de pretutindeni s-a concentrat asupra acestuia. Telespectatorii au fost afectaţi din punct de vedere emoţional, în primul rând din cauza imaginilor difuzate de televiziuni. În acest an, am beneficiat de o nouă premieră în televiziune : primul război transmis în direct. Pentru televiziunile din toată lumea, acest război a fost ca un butoi cu apă în mijlocul deşertului. De la CNN, BBC, Euronews şi în special « canalul lui Ben Laden », după cum a fost numit postul arab Al-Jazeera ce emite din Qatar, până la posturile româneşti (mai ales RealitateaTV), aproape toate au monopolizat emisiile cu ediţii speciale legate de luptele dintre americani şi irakieni, potolindu-şi setea de audienţă şi transformând un conflict armat într-un spectacol mediatic. Pe o afectivitate exacerbată, imaginea transmisă de televiziune determină vibraţii mai intense decât informaţiile emise pe orice alt canal. În aceste condiţii, puterea cu care se memorează mesajul audio-vizual este mai mare decât pentru orice alt tip de mesaj, deşi informaţia poate fi de multe ori eronată.
Toate caracteristicile informaţiei audio-vizuale reuşesc să transforme televiziunea într-un factor de putere direct. Să ne amintim că suntem ţara a cărei televiziune publică a oferit în trecut o altă premieră mondială : transmisia în direct a unei revoluţii. Totodată, înregistrarea execuţiei conducătorului statului şi a soţiei acestuia.
Televiziunea a ocupat un loc important şi în domeniul învăţământului. Foruri internaţionale prestigioase precum UNESCO şi OCDE (Organisation de Cooperation et de Developement Economique) au abordat problema punerii televiziunii în serviciul educaţiei. Aşa s-a născut TVS (televiziunea şcolară). Privită ca mijloc tehnic, ea are un loc bine precizat. Nu-l elimină pe profesor şi nici nu-l face inutil, dar pentru o durată limitată de timp îi preia majoritatea atribuţiilor. Aceasta poate solicita mari maeştri ai catedrei, oferind elevilor şi studenţilor un număr de lecţii din categoria celor « care nu se uită ». Ţări în care a funcţionat sau mai funcţionează TVS sunt : Belgia, Danemarca, Franta, Italia, SUA, Japonia şi România.
Televiziunea este un subiect inepuizabil. A fost şi continuă să fie într-o schimbare permanentă. În cei aproape 70 de ani de evoluţie şi-a păstrat potenţialul, dovedindu-se dinamică şi dominatoare asupra celorlaltor mijloace de comunicare de masă. Ca în orice sector de activitate, şi în sfera sa vor avea loc profunde mutaţii. Tehnologia avansează şi odată cu ea apar şi schimbările. S-ar putea ca viitorul să ne rezerve o nouă formă a acestui tip de media. Până atunci, aşează-te confortabil în fotoliu, deschide televizorul şi gândeşte-te…Mâine ai putea fi chiar tu pe « ochiul de sticlă » !
Un lucru e sigur : televiziunea priveşte zilnic lumea cu ochii săi electronici…

Bibliografie

Melvin de Fleur,
Sandra Ball Rokeach            ,     Teorii ale comunicării de masă

Patrice Flichty                      ,     O istorie a comunicării moderne

Guy Lochard,
Henry Boyer                        ,      Comunicarea mediatică

Pavel Câmpeanu                 ,      Radio, televiziune, public
                                                  Oamenii şi televiziunea

Ion Bucheru                         ,     Fenomenul “televiziune”

Radu Herjeu                        ,      Oglinda mişcătoare

G. Vaideanu,
Al. Gheorghiu                      ,       Televiziunea ca mijloc de învăţământ

Liviu Macoveanu                 ,       Ce este televiziunea ?

Gheorghe Mitrofan              ,       Introducere în televiziune

Marshall McLuhan               ,        Mass-media sau mediul invizibil

Bogdan Ghiu                       ,        Ochiul de sticlă

Lucian Chişu                       ,        Introducere în sistemul mass-media

Sultana Craia                      ,        Teoria comunicării

Lucrarea este o comunicare ştiinţifică şi a fost prezentată în 16.04.2003 la sesiunea anuală a studenţilor din Facultatea de Filosofie şi Jurnalism de la Universitatea « Spiru Haret ».
Realizator : Ionuţ Tache .
Nota obţinută: 10 .