“Zvonurile” – Jean Noel Kapferer

Prefaţa – Septimiu Chelcea

Zvonuri – câteva caracteristici:

-         au circulat în situaţii sociale tensionate

-         au fost lansate, susţinute sau dezminţite de mass-media

-         au demascat cu precizie vinovaţii

-         au avut consecinţe favorabile anumitor forţe ostile intereselor populare

Zvonurile despre otrăvirea apei – categoria celor cu viaţă scurtă. Ele au o mare încărcătură emoţională, se propagă rapid şi reapar în diferite locuri, la mare distanţă în timp şi spaţiu

-zvonurile despre genocidul din România – lansat şi întreţinut de mass-media

-zvonuri despre răpirea copiilor – brodate pe două elemente: frica şi gândirea magică

-marele public are despre dispariţia copiilor o “percepţie intermitentă şi indirectă” (Veronique Campion-Vincent); tema apar 12112m126m e la anumite intervale de timp, iar cei ce colportează (răspândesc) nu cunosc nemijlocit situaţia, ci prin intermediul presei sau al altor mijloace de comunicare în masă

-pentru a circula, zvonurile nu au nevoie de adevăr; logica lor nu este cea a raţiunii

“Copil al insecurităţii, zvonul creează legături puternice între membrii unei comunităţi a cărei teamă nu mai suportă întrebări fără răspunsuri” (M.Olender)

-zvonurile sunt creaţii colective şi au funcţii şi disfuncţii sociale

-ceea ce creează zvonul nu este sursa, ci grupul

-două paradigme de explicare a zvonurilor: -cea a degradării informaţiei prin retransmisii succesive,

                                                                        paradigma Allport-Postman

                                                                      -cea a tranzacţiei colective, datorată lui Shibutani

-ca fenomene psihosociologice complexe, zvonurilor sunt consubstanţiale vieţii sociale

    

              Z = f   -emergenţa zvonurilor într-un context social dat (S) este în  funcţie

                                                        (f) de importanţa evenimentului (I) şi de ambiguitatea (A), factori

                                                        care potenţează zvonul, şi de anumite trăsături de personalitate (P),

                                                        care acţionează frenator (capacitatea critică, externalismul ş.a.)

Jean-Noel Kapferer

 

-pentru public, cuvântul “zvon” evocă un fenomen misterios, aproape magic: “zvonurile zboară, cresc, şerpuiesc, mocnesc, circulă”

-zvonurile – omniprezente; cel mai vechi mijloc de comunicare în masă

-cercetătorul nu corectează zvonul, ci amintirea pe care acesta a lăsat-o unora şi altora; obiectul se lasă cu greu cercetat

-primele studii sistematice – americane – zvonurile din cel de-al Doilea Război Mondial

Zvonul    Allport&Postman: enunţ legat de evenimentele la zi, destinat a fi crezut, colporat din om în

                                               om, de obicei din gură-n gură, în lipsa unor date care să ateste              

                                               exactitatea lui

                 Knapp: o declaraţie destinată a fi crezută, ce se raportează la actualitate, fiind răspândită în

                              lipsa unei verificări oficiale

                 Peterson&Gist: o relatare sau o explicaţie neverificată, care circulă din om în om şi este

                                           legată de un obiect, un eveniment sau o problemă de interes public

Zvonul -este în primul rând o informaţie: aduce date noi despre o persoană sau un eveniment de  

               actualitate; în al doilea rând, este destinat a fi crezut. În general, nu este reluat numai cu

               intenţia de a amuza sau de a predispune la visare, deosebindu-se astfel de povestioarele

               hazlii sau de poveşti. Zvonul încearcă să convingă.

-orice tip de devalorizare e precedat de zvonuri

-zvonul devine supărător tocmai pentru că se poate adeveri

-propunerile lui Knapp pentru descurajarea proliferării zvonurilor:

1.      încrederea în mediile de informare oficiale

2.      încrederea în guvern

3.      transmiterea de către presă a maximum de informaţie

4.      eliminarea tuturor zonelor de necunoaştere

5.      populaţia trebuie să muncească

-pentru că se prezinte sub forma relatării unui martor direct, zvonul se bucură de aceleaşi aparenţe de verificare ca orice alt mijloc de informare

-zvonurile deranjează pentru că alcătuiesc o sursă de informare necontrolată de putere. Faţă de versiunea oficială se nasc alte adevăruri: fiecare cu adevărul său

-o definiţie a zvonului trebuie să excludă de la bun început transmiterea legitimă a unei informaţii oficiale din gură-n gură

T.Shibutani: zvonurile sunt improvizate, rezultând în urma unui proces de deliberare colectivă

                     -la originea zvonului se află un eveniment important şi ambiguu

Zvonul: -proces de dispersare a informaţiei şi un proces de interpretare şi comentare

              -rezultat al unei acţiuni colective ce are drept scop atribuirea unui sens unor fapte

                inexplicabile

-evoluţia conţinutului zvonului nu s-ar datora distorsiunilor memoriei, ci evoluţiei şi contribuţiei comentariilor făcute în timpul procesului de zvonire

-toate simbolurile misterioase constituie un resort ideal pentru zvonuri: sunt ambigue, deci stârnesc întrebări

-ori de câte ori publicul doreşte să înţeleagă ceva şi nu primeşte explicaţii oficiale, se produc zvonuri. Ele constituie bursa neagră a informaţiei.

-nu toate zvonurile au drept sursă un eveniment ce trebuie explicat: unele, dimpotrivă, chiar creează evenimente

E.Morin aplică numele de zvon numai poveştilor neîntemeiate. Rezultă că zvonul ar căpăta aspectul unei boli mintale răspândite în corpul societăţii

-povestea vehiculată de zvon nu este aprioric imposibilă

-zvonul e vocea grupului

-publicul numeşte informaţie ceea ce consideră a fi adevărat şi zvon ceea ce consideră a fi fals sau neverificat; linia de demarcaţie între informaţie şi zvon este subiectivă, este rezultatul unei acţiuni de convingere

-un zvon încetează să mai circule de îndată ce publicul îl califică drept “zvon”

-procesul de zvonire se declanşează atunci când anumite persoane se încred într-o informaţie şi o consideră destul de importantă pentru a o răspândi în anturajul lor

Vom numi zvon apariţia şi circulaţia în cadrul societăţii a unei informaţii fie încă necomfirmate public de către sursele oficiale, fie dezminţite de acestea

-zvonul – fenomen atât politic, cât şi sociologic

           – este o raportare la autoritate: dezvăluind secrete, sugerând ipoteze, el constrânge autorităţile

               să vorbească

-informaţie paralelă şi uneori opusă informaţiei oficiale, zvonul este o contraputere

-zvonul: primul post de radio liber

-fiind neoficial, zvonul începe să circule neapărat în afara canalelor obişnuite, a marilor mijloace de informare, din gură-n gură sau prin foi volante

-una din trăsăturile caracteristice ale zvonului este viteza cu care circulă

-neoficial, zvonul propune o realitate pe care grupul social n-ar fi trebuit s-o cunoască

-zvonul dezvăluie un secret: este rar, deci scump

-cel ce răspândeşte zvonul, făcându-i pe ceilalţi să se încreadă în el, se alege cu aprecieri din această tranzacţie

-zvonul relatează aproape întotdeauna un eveniment recent

-reactualizarea permanentă – una din trăsăturile fundamentale ale zvonurilor

-zvonul reflectă aşadar un tip de mesaj definit din punct de vedere al sursei (neoficială), al procesului de difuzare (în lanţ) şi al conţinutului (este o ştire, se referă la ceva de actualitate); în schimb, veridicitatea nu face parte din definiţia lui ştiinţifică

            Atunci când o ştire ce provine dintr-o sursă neoficială nu se răspândeşte decât din gură-n gură, trecând printr-un proces caracteristic de difuzare în lanţ, de mare amplitudine, spunem că se produce un “zvon pur”

-dacă mediile de informare îl preiau – fără să atragă atenţia că e vorba de un zvon – îl înnobilează: îi conferă statutul de informaţie şi, în acelaşi timp, un titlu de nobleţe. Zvonul nu mai este pur: a devenit informaţie, este mediatizat

-în cazul zvonurilor, putem vorbi despre un ciclu de viaţă: zvonul nu este o generaţie spontanee, ci se dezvoltă, etapă cu etapă, până la sfârşit

-cel mai adesea zvonul este un produs social spontan, lipsit de scop şi strategie

-mitul sursei ascunse în chip strategic stăruie cu intensitate, fiind şi agreabil, şi util. Agreabil, ne face să pătrundem, o dată cu cel mai neînsemnat zvon, în universul imaginar al complotului, al manipulării, al dezinformării, al războiului economic sau politic. Zvonul, în acest caz, este o crimă prin intermediar, o crimă perfectă, fără urme, fără arme, fără dovezi

-chiar dacă există un locutor iniţial, zvonul se întemeiază prin celelalte persoane, cele care, auzindu-l, îl reiau

-multe zvonuri au drept sursă un eveniment, un fapt îngrijorător. Zvonul determină mobilizarea atenţiei grupului: în timpul schimburilor succesive, grupul încearcă să reconstituie puzzle-ul alcătuit din crâmpeiele de informaţie relatate

-ceea ce numim sâmbure de adevăr este acea întâmplare ambiguă, dar considerată importantă şi care se reia prin zvon

-zvonul nu porneşte atât de la întâmplarea în sine, cât de la perceperea ei

-martorii răspund mai mult în funcţie de gradul de probabilitate al lucrurilor decât în funcţie de ceea ce observă

-zvonul – mit fluctuant

-zvonurile se nasc adesea şi din interpretarea greşită a unui mesaj. Neînţelegerea se referă la mărturia unei mărturii şi la o diferenţă între ceea ce s-a emis şi ceea ce a fost decodat

-greşeala este de fapt elaborarea informaţiei potrivit unui scenariu plauzibil, iar zvonul, reflectarea unor imagini şi clişee aflate în circulaţie

-în acelaşi cadru al manipulărilor, trebuie să menţionăm şi rolul unei anumite categorii de presă care lansează zvonuri destinate a anima conversaţiile de salon şi dineurile mondene

-ceea ce creează zvonul nu este sursa, ci grupul

-numeroase zvonuri îşi află puncte de plecare în articolele din ziarele locale sau de amatori, realizate cu cele mai bune intenţii şi cu multă bunăvoinţă, dar uneori fără verificarea autenticităţii celor transmise

-zvonul este creaţia personalor care, după ce au auzit ceva, repetă şi altora ceea ce au auzit. Zvonul e un comportament

-!!! Zvonul este o ştire – o informaţie care nu este şi o ştire nu poate fi generatoare de zvon

-ceea ce transformă informaţia în ştire e insolitul, neobişnuitul

-esenţa ştirii constă în faptul că relatează lucruri la care ne aşteptăm în general, dar care în acelaşi timp sunt total imprevizibile

-ştirea nu e o poveste sau o anecdotă, înainte de toate e o informaţie ce urmăreşte un scop pragmatic; aproape întotdeauna e legată de un evenument susceptibil de a aduce schimbări bruşte şi importante; ştirea orientează

-una dintre categoriile de zvonuri: “povestirile exemplare”

-publicul repetă în mod spontan numai informaţiile vehiculate de mijloacele de informare în masă care se bucură de statutul de “ştiri”. Foarte repede, stadiul repetării este depăşit, ajungându-se la interpretare, la analizarea implicaţiilor faptului brut, deci la definirea opiniei publice, a părerii subiective a grupului

-acelaşi procedeu când informaţia nu e vehiculată de mass-media, ci de o persoană

-printre informaţiile generatoare de zvonuri găsim în primul rând tot ceea ce tulbură ordinea lucrurilor şi provoacă o reacţie, adică ştirile de interes pragmatic direct: pericolele, încălcările moralei, schimbările de ordin social, modificările mediului înconjurător

-în toate situaţiile, zvonul se răspândeşte pentru că altfel ar exista pericolul, fizic sau simbolic, de a nu cunoaşte ştirea, fie ea adevărată sau falsă

-în afară de funcţia de alarmare, zvonului îi revine şi misiunea de a hotărî soarta ştirii, ceea ce trebuie să credem despre ea

-zvonul e mijlocul prin care grupul ne comunică ce anume trebuie să credem dacă dorim în continuare să facem parte din el. Zvonul e un mijloc eficace de coeziune socială: toate discuţiile exprimă opinia grupului cu care ne identificăm. Participarea la zvon e şi un act de participare la grup

-zvonul devine o întreprindere de convertire la propriile teze: cu cât se lărgeşte cercul adepţilor, cu atât a mai puternic sentimentul că te afli pe tărâmul adevărului

-zvonul – prima etapă a defulării; în acest caz reprezintă o canalizare socialmente acceptabilă a agresivităţii refulate

-presupunându-se întotdeauna de la altcineva, din acel “se spune” deculpabilizator, zvonul permite exprimarea liberă a pulsiunilor personale reprimate şi nemărturisite până atunci

-zvonul înfloreşte în situaţii şi în medii unde funcţionează o puternică cenzură morală. Zvonul e o scisoare anonimă pe care poate să scrie fiecare, fără teama de a fi pedepsit

-multe zvonuri circulă, nu pentru că cei care la transmit le şi cred neapărat, ci pentru că sunt amuzante, curioase şi surprinzătoare

-zvonul nu e o istorioară nostimă, ci are pretenţia realităţii

-zvonurile: o enormă gumă de mestecat colectivă

-zvonul e o comunicare emoţională: incită la un comentariu moral, la opinii personale şi la reacţii emoţionale; zvonul oferă ocazia nu atât a unui schimb de informaţie, cât de expresie

-zvonul se produce atunci când o ştire priveşte un întreg grup social: consecinţele lui nu se limitează la o persoană particulară, ci sunt împărtăşite de toţi membrii grupului. În afară de asta, e vorba de o noutate, de ceva perisabil. De aceea zvonurile despre o întâmplare trecută se răspândesc mai încet decât zvonurile legate de actualitate

-cu cât un grup este mai sudat, mai bine structurat şi mai legat printr-o reţea eficace de schimburi, cu atât e mai uşor de informat

-prin intervenţia mediilor de informare, publicul zvonurilor sporeşte considerabil, nemaifiind strict local, ci internaţional. Sporirea vitezei de difuzare a zvonului atrage însă şi accelerarea procesului de stingere a lui: făcând ocolul lumii, zvonul întâlneşte dovezile care-l infirmă

-dacă zvonul este întemeiat, amploarea campaniei de presă provoacă, vrând-nevrând, o evoluţie a sistemului, constrângând sursele oficiale să vorbească şi să acţioneze

-zvonul se iveşte din publicitatea făcută în jurul unor vorbe localizate

-crearea zvonurilor – două căi:

1.      difuzarea zvonului de la bun început, pentru întregul public; mediile de informare importante

permit acest lucru

2.      jocul liber al mecanismului social: zvonul va fi difuzat pe etape, de la liderii de opinie la

primii adepţi, apoi la cei din linia a doua etc., fiecare categorie asumându-şi rolul de a o convinge pe următoarea

-fără să le fi creat, mediile de informare servesc uneori drept puternice reţele de transmisie a zvonurilor

-încutajarea zvonurilor se produce şi atunci când mediile de informare emit tocmai ipotezele pe care publicul, înnebunit, şi le-ar putea imagina singur

-zvonul ne parvine arareori în stare pură: e însoţit de o mulţime de dovezi ce îi conferă o credibilitate de netăgăduit

-zvonul furnizează un sistem explicativ coerent pentru un număr mare de fapte disparate: în această privinţă, satisface nevoia noastră de ordine în înţelegerea fenomenelor înconjurătoare

-zvonul ne atrage atenţia asupra unor fapte pe care le remarcasem, fără a trage însă vreo concluzie; zvonul scoate din muţenie unele evenimente pe care nu le percepeam ca având implicaţii speciale

-zvonul e seducător pentru că oferă ocazia de a înţelege mai bine lumea printr-o simplificare substanţială şi prin aflarea unei ordini adecvate

-zvonul e un sistem explicativ, o ipoteză ce conferă o ordine observaţiilor

-pe măsură ce se amplifică, zvonul devine din ce în ce mai convingător

-zvonul e o informaţie pe care dorim să o credem. Uneori, dorinţa de a crede e atât de mare încât tulbură criteriile obişnuite ale realismului şi ale plauzibilului: acesta a rezultatul dorinţei de a crede şi nu invers

-în cele din urmă, zvonul nu convinge, seduce

-capacitatea zvonului de a se face expresia sentimentelor noastre explică în parte efectul de “bulgăre de zăpadă”, adăugarea altor amănunte constatată adesea în evoluţia acestui fenomen

-validarea pe care zvonurile o aduc instituţiilor, sentimentelşor şi părerilor noastre explică de ce şi zvonurile mai puţin plauzibile evoluează cu un oarecare succes

-zvonul – semnal de alarmă (vezi hamburgerii de la McDonald’s)

-fiecare zvon are piaţa sa

-fiecare zvon vorbeşte de un anumit eveniment. Publicul unui zvon e format din cei care se simt vizaţi de consecinţele acelui eveniment. Consecinţele diferă de la un zvon la altul, ca şi publicul

-studiile arată cum se formează publicul unui zvon: persoanele care au anumite motive psihologice să le acorde încredere se cramponează de ele imediat

-zvonul este o operă colectivă, rod al participării fiecăruia

-situaţii tip, favorabile producerii zvonurilor:

1.      atunci când fapte cu sens cunoscut sunt interpretate de iniţiaţi care se grăbesc să-şi împărtăşească descoperirile unui grup restrâns

2.      atunci când fapte ambigue solicită o clarificare ce întârzie să sosească

3.      atunci când un grup social sensibilizat la maximum ia cuvântul în mod spontan, exprimându-se chiar în absenţa unui eveniment

-unele zvonuri sunt forme moderne de legendă

-zvonuri sumbre – ca să existe informaţie e nevoie în general de un element negativ

-în spatele conţinutului său aparent, zvonul ascunde adeseori un al doilea mesaj

-zvonul exprimă refuzul de a crede în hazard

-politică fără zvonuri nu se face. Zvonul este în esenţă o afirmaţie pe marginea afirmaţiei oficiale. E o contraputere.

-zvonul e mijlocul de transmisie a nonspunerii: permite dezbaterea deschisă a unor subiecte interzise de tradiţia politică

-zvonul nu are nevoie de dovezi. Opinia publică se întemeiază mai adesea pe impresii decât pe fapte. Acuzaţia e de ajuns.

·        Actorii

-unele din rolurile posibile:

            -“instigatorul”

            -“interpretul”, cel care răspunde nedumeririlor instigatorului şi propune o explicaţie coerentă şi 

               convingătoare

            -“liderul de opinie”, cel a cărui părere va determina părerea grupului – “gate-keeper” – de

               aprecierea lui va depinde receptivitatea grupului la zvon

            -“apostolii” care, identificându-se total cu zvonul, încearcă să convingă comunitatea

Alte roluri: -“recuperatorul” – o persoană care are interesul să asigure supravieţuirea zvonului, fără să-i

                                                 acorde neapărat încredere

                  -“oportunistul” – formă atenuată a recuperării (foloseşte zvonul drept exemplu pentru a-şi

                                              întări autoritatea morală)

                  -“cel care cochetează” – nu se încrede în zvon, dar îl savurează cu plăcere şi îl răspândeşte        

                                                          în jur

                  -“receptorii pasivi” – declară că zvonul nu a reuşit să-i convingă, totuşi o umbră de îndoială

                                                     li s-a strecurat în suflet

                  -“rezistenţii” – combat zvonul, fiind protagoniştii antizvonului

-înclinaţia specială a femeilor de a colporta zvonurile

-asumarea de către intelectualitate a rolului de “rezistent”

-lipsite de viaţă publică, femeile făceau publică viaţa particulară

-fiecare zvon creează o situaţie specifică, definită de conţinutul şi de implicaţiile lui, de momentul în care survine, de canalele care îl răspândesc

-intelectualul nu aparţine numai unui singur grup, experienţa lui variază în funcţie de subiecte

-înainte de a se manifesta ca o fiinţă raţională sceptică, se manifestă ca fiinţă conformistă

-pe de altă parte, adesea caracterul delirant al unui zvon nu e mai evident pentru intelectuali decât pentru marele public. Intelectualii au din ce în ce mai mult o cunoştinţă abstractă despre lumea înconjurătoare şi o viziune parţială a acesteia

-sondajele demonstrează că părerile intelectualilor în legătură cu majoritatea subiectelor sunt identice cu cele ale marelui public

-folosirea zvonului depinde de categoriile socioprofesionale. Ţăranii acordă cea mai mică încredere zvonurilor, dar sunt cei care le folosesc cel mai mult. Pentru ei zvonul e un substitut al mediilor de informare oficiale, acestea fiindu-le mai puţin accesibile

-intelectualii beneficiază pe scară largă de mediile de informare oficiale, dar au nevoie de zvon pentru compensaţie. Pentru ei, zvonul e un corectiv: permite decodarea inteligentă a informaţiilor oficiale (cazul U.R.S.S.)

            Intelectualii au şi ei nevoie de zvonuri pentru a dobândi o perspectivă asupre mediilor de informare şi pentru a dovedi că nu se confundă cu publicul larg

-dintre toate rolurile identificate în procesul de răspândire a unui zvon, cel mai rar întâlnit e cel de verificator. Credem pe cuvânt sau respingem zvonul.

-un zvon e verificat doar atunci când trebuie să acţionăm pe baza lui “se spune” şi când există riscul de a ne înşela

-atunci când e vorba de o acţiune fără riscuri, dispare şi nevoia de a verifica

-multe dintre zvonuri nu solicită o reacţie imediată din partea noastră. În lipsa necesităţii unei decizii, motivaţia unei tentative de verificare lipseşte şi ea

-credibilitatea zvonului decurge din încrederea noastră într-un mecanism de selecţie naturală a informaţiei

-individul îşi defineşte atitudinea pe care trebuie să o adopte faţă de zvon şi de credibilitatea lui prin raportare la comportamentul celorlalţi

-forţa zvonului e de asemenea natură, încât furnizează cel mai adesea informaţii ce justifică resimţirile sau dorinţele noastre confuze. E un tip de informaţie consonantă. Încercarea de a verifica e considerată masochistă

-răspândit la început fără prea multă încredere în adevărul conţinutului său, zvonul dobândeşte pe nesimţite credibilitate, prin simplul efect de acumulare

-zvonul e un fenomen colectiv; aderarea la un zvon înseamnă supunerea faţă de vocea grupului, faţă de opinia colectivă

-în grupurile restrânse, un demers de verificare echivalează cu punerea în discuţie a partenerilor, deci cu distrugerea unităţii: scepticul e un disident

·        Stingerea zvonului şi semnificaţia tăcerii

-zvonul se epuizează prin însăşi existenţa lui; îşi creează propriile mecanisme de dispariţie

-zvonul beneficiază de acelaşi ciclu de interes ca orice ştire dintr-un cotidian local

·        Antizvonul

-strategii: -dezminţirea prin mediile de informare

                -tăcerea – specifică oamenilor politici care tratează cu dispreţ calomniile mai mult sau mai

                                  puţin dirijate a căror ţintă sunt

                -concentrarea – asupra zonelor unde zvonul era mai răspândit

                -publicitatea unor produse anexată pe un contraatac la adresa zvonului

-zvonul poate reacţiona în faţa unui contraatac printr-un nou atac; din dorinţa de a deveni cât mai cuprinzător, zvonul explodează

·        Dezminţirea: o artă periculoasă

-dezminţirea nu e de ajuns; prezintă câteva neajunsuri legate de valoarea ei pe piaţa cererii şi a ofertei de informaţii: -nu e o ştire puternică, evenimentul era aşteptat

                       -e de cele mai multe ori un truism

                       -e o informaţie rece; dezamorsează imaginarul pentru a intra în banalitatea realităţii

                       -dacă e dată de înalte autorităţi oficiale, aceasta redevine o informaţie aproape obligatorie

-unul dintre punctele forte ale zvonului constă în repetarea lui; ca să fie activă, şi dezminţirea ar trebui repetată

-o modalitate sigură de a capta atenţia publicului este acea de a cumpăra spaţii publicitare

-unul dintre paradoxurile campaniei de convingere a acela că ele par să-i afecteze mai mult pe cei deja convinşi decât pe cei ce ar trebui convinşi

-alegerea mediilor de informare permite evitarea fenomenului de deviere a ţintelor

-presa, care asigură cel mai bine transmiterea informaţiilor, e expusă în cel mai înalt grad selecţiei. Acest raport se inversează în cazul radioului şi televiziunii, la orele de maximă audienţă, când se transmit de exemplu jurnalele televizate

-se recomandă ca în timpul dezminţirii să nu se repete conţinutul zvonului

-psihologia memorizării ne învaţă că datele concrete sunt reţinute cu mai multă uşurinţă decât noţiunile abstracte

-presa scrisă reduce efectele interpretării trunchiate: cititorul poate să citească şi să recitească în ritmul său, fără să fie grăbit de fluxul cuvintelor şi al imaginilor

-efectul bumerang al dezminţirilor: zvonul îi poate afecta pe cei ce nu îl cred

-o dezminţire poate să aibă o influenţă negativă chiar şi atunci când este crezută

-zvonul urmat de dezminţire creează acelaşi efect negativ ca şi zvonul izolat

     -zvon + disociere/reasociere – anulează efectul zvonului

-nu trebuie să tragem de aici concluzia că dezminţirea nu e niciodată eficientă

-multe zvonuri îşi pierd amploarea pentru că nu rezistă analizei şi examinării logice a detaliilor. Totuşi, unele rămân de nezdruncinat în faţa raţiunii

-cu cât conţinutul unui zvon e mai simbolic, cu atât mai puţin contează detaliile

-condiţia ca un zvon să capete amploare e aceea de a supravieţui obiecţiilor legitime ale primelor persoane care l-au auzit

-în cazul celor mai multe zvonuri, fondul primează asupra formei

-zvonul are şi capacitatea de a schimba sensul dovezilor şi al contraargumentelor

-orice zvon constituie o propoziţie prin care se stabileşte o legătură între o anumită caracteristică şi o persoană sau un obiect. Dintre aceste propoziţii, unele se pretează uşor dezminţirii faptelor pentru că se prezintă sub o formă ce permite verificarea, adică pot fi supuse unui test

-unele propoziţii nu pot fi respinse printr-un test empiric pentru că nu presupun concepte direct sau indirect măsurabile

-punctul sensibil al majorităţii dezminţirilor e acela că sunt “exclusiv refutabile”

-încrederea acordată dezminţirii se supune aceleiaşi logici ca şi încrederea acordată zvonului