CETĂŢEANUL EUROPEAN , CETĂŢENIA EUROPEANĂ ŞI MODUL DE SOCIETATE

 ŞI MODUL DE SOCIETATE

                        Omul beneficiază de drepturi inerente tuturor fiinţelor umane oriunde s-ar afla, indiferent de statutul sau regiunea unde s-a născut, locuieşte, lucrează sau trăieşte, indiferent de naţionalitate, rasa, sex, credinţe religioase,filozofice sau politice, stare materiala, deoarece aceste prerogative  au un caracter universal, ceea ce constituie un fundament al drepturilor lor egale si inalienabile, ca un corolar al libertăţii, dreptăţii, securităţii si păcii mondiale.

                        Instituţia drepturilor omului, care a cunoscut,  cu trecerea timpului, un laborios dar si îndelungat proces de cristalizare, se prezintă actual ca o instituţie extrem de complexa, aparţinând in egala măsura atât ordinii juridice interne, cat celei internaţionale. Reflectând un anumit standard dobândit de protecţia internaţională a drepturilor si libertăţilor care individualizează umanitatea , ea defineşte si însumează un ansamblu de drepturi, libertăţi si obligaţii ale oamenilor unii fata de alţii, ale statelor de a apară si de a promova aceste drepturi, ale întregii comunităţi internaţionale de a veghea la respectarea drepturilor si libertăţilor respective in fiecare tara, intervenind in acele situaţii « nefericite » in care drepturile omului ar fi încălcate intr-un anumit stat. Cuprinzând principii, mecanisme[1],proceduri ce ţin de ordinea juridica interna, dar si de cea internaţională, instituţia drepturilor omului prezintă un caracter bivalent, fiind in acelaşi timp o instituţie de drept intern, integrata normelor constituţionale, dar si o instituţie de drept internaţional, configurând trăsăturile unui principiu juridic aplicabil in relaţiile dintre state.

                        Interesul « bine venit » acordat acestei problematici a drepturilor omului constituie, de altfel, o recunoaştere evidentă a complexităţii si originalităţii acestei instituţii juridice, dar si a faptului ca fără aceste drepturi nu se poate pretinde existenta unei societăţii democratice – condiţie fireasca a afirmării demnităţii fiecărui individ – dar nici realiza cadrul juridic normal indispensabil colaborării naţiunilor.

                        Nefiind numai o problema interna a statelor, problema 545c21f drepturilor omului este una dintre problemele centrale ale contemporaneităţii, a cărei respectare si aplicare reprezintă dovada capacităţii de înţelegere si  de cooperare a tuturor statelor si popoarelor prag , sa practice acele masuri si acţiuni care favorizează democraţia, libertatea, înţelegerea, cooperarea multiforma, toleranta si prietenia intre toate naţiunile si statele, grupurile etnice si religioase in scopul salvgardării păcii si securităţii in lume.

                        Societatea umana, comunitatea umana nu se poate dezvolta armonios si in ritm ascendent daca aceasta dimensiune fundamentala este ignorata, deoarece minimalizarea sau încălcarea acesteia este de natura a conduce la deficiente, disfuncţionalităţi sau chiar convulsii ale societăţii cum o cunoaştem noi.

                        De aceea, statele si organizaţiile internaţionale create de ele, precum si organizaţiile non guvernamentale au instituit norme juridice, tehnici si metode adecvate pentru respectarea drepturilor si garantarea aplicării efective a acestora. S-a instituit răspunderea internaţională a statelor pentru încălcarea drepturilor omului, pentru nesocotirea standardelor internaţionale in aceasta privinţa. Problema nerespectării drepturilor omului a devenit nu numai o problema naţionala, interna a statelor, dar si una internaţionala, mondiala, a cărei respectare este « vegheata » de întreaga comunitate internaţionala si in special de către Organizaţia Naţiunilor Unite.

In acest context, in care drepturile omului sunt percepute atât la un nivel intern cat si la cel internaţional, este imperioasa analiza modificărilor substanţiale aduse prin instituirea cetăţeniei europene. Vom cerceta prin intermediul unui raţionament « in oglinda » cum se prezintă drepturile cetăţeanului la nivel intern si internaţional fata de cele recunoscute unui cetăţean european. Primul capitol al acestei lucrării va fi dedicat analizei sistemului de drepturi ale cetăţeanului la cele doua niveluri complementare ( I ) urmând ca in cel de-al doilea capitol sa fie studiat contextul european( II ).

Drepturile cetăţeanului in contextul internaţionalizării

 drepturilor omului.

                        Afirmarea, respectarea si garantarea materiala a drepturilor omului prin legislaţia interna a statelor si printr-un control internaţional eficace al Naţiunilor Unite si al instituţiilor specializate reprezintă un demers necesar pentru a se asigura prevenirea încălcărilor acestor drepturi si aplicarea « a la lettre et a l’esprit » a legislaţiei internaţionale care consacra dreptul omului la viata, demnitate, securitate, la pace, proprietate, la protecţia sa sociala si politica împotriva atingerilor aduse persoanei sale, drepturilor sale sacre si inviolabile, împotriva tuturor discriminărilor .

                        Omul, drepturile sale imprescriptibile, reprezintă un pilon al umanităţii. Din acest motiv, drepturile sale au fost afirmate, proclamate, consacrate prin mijloace juridice, materiale si instituţionale, dorindu-se protecţia persoanei de efectele nocive ale războaielor si ale altor acte de barbarie, de manifestările de intoleranta etnica, religioasa, filozofica si politica.

                        Nu poate existe nici o entitate interna sau internaţionala care sa nu se preocupe, in principal sau in subsidiar, de modul in care sunt ocrotite drepturile si libertăţile cetăţeanului. Ar trebui  subliniat ca « intr-o lume a himerelor »,  indiferent de gradul de capacitate pe care il poseda un stat, aceste drepturi nu ar trebui neglijate ci dimpotrivă ar trebui sa reprezinte temelia oricărei construcţii democratice.

                        Respectarea deplina a drepturilor omului, presupune egalitatea intre bărbaţi si femei, o deplina egalitate intre sexe astfel încât societatea sa beneficieze de contribuţiile tuturor membrilor săi capabili de a-si exprima o voinţa sociala si de a participa in mod conştient la acţiunile si procesele care interesează comunitatea in care trăieşte.

                        Vom  analiza in prima sub parte evoluţia doctrinei si al legislaţiei in materia drepturilor omului (A) iar in cea de-a doua principalele documente internaţionale care consacra drepturile cetăţeanului (B).

Evoluţia doctrinei si legislaţiei in materia drepturilor omului

                        Consolidarea burgheziei  pe plan politic a condus la transformarea drepturilor omului in drepturi fundamentale ale cetăţeanului. “Cutuma” declaraţiilor prin care se consacrau drepturi ale cetăţenilor ,încă n-a dispărut, păstrându-se in activitatea unor ligi si asociaţii create in epoca moderna si contemporana.

                         Doctrinelor si  declaraţiile franceze privitoare la drepturilor omului s-au caracterizat printr-un puternic impact asupra gândirii politice si juridice a statelor de pe toate continentele, in special pe continentul european, influenţând sistemul constituţional in majoritatea statelor.

                        In prima jumătate a secolului al XIX-lea ideea drepturilor omului dobândeşte « un avânt »impresionabil devenind centrul de interes printre ideile

politice si juridica vehiculate in acel context. Ca urmare, apar schimbări constituţionale in Suedia(1809), Spania (1812), Norvegia (1814), Belgia (1830), Sardinia(1848) etc.

                        Aceasta afirmare revoluţionara a drepturilor omului este justificata si de către dezvoltarea economica si sociala pe care popoarele au parcurs-o după revoluţia franceza din 1789.

                        Întreaga literatura politica si juridica conturează traseul sinuos parcurs de aceasta dimensiune a umanităţii care se plasa in acel context politic si social printre temele de larg interes.

                                    In ceea ce priveşte dimensiunea internaţionala a drepturilor omului, constatam ca de-a lungul unor secole aceasta nu a primit « atenţia » meritata. Secole de-a rândul problematica drepturilor omului a constituit o noutate pentru dreptul internaţional. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea se înmulţesc cazurile, când pentru recunoaşterea unor drepturi ca fiind de interes universal uman se coalizează mai multe state, folosind in acest scop puterea dreptului constituţional. Politizarea si juridicizarea acestui fenomen si-a făcut apariţia si in dreptul internaţional public clasic.

                      In primele decenii ale secolului al XX-lea au fost stabilite o serie de reglementari precise prin convenţii si hotărâri luate in comun acord de un număr din ce in ce mai mare de state. In acest spirit se înscriu Convenţiile de la Geneva din 1906 si 1929 pentru îmbunătăţirea soartei soldaţilor răniţi din armatele de campanie; Convenţia de la Haga din 1907 privind tratamentul prizonierilor de război. In primele doua decenii ale secolului al XX-lea, in special in timpul primului război mondial, se conturează o serie de mişcări desfăşurate de minorităţile naţionale pentru drepturi egale cu naţiunea dominanta, impunând recunoaşterea si ocrotirea minorităţilor naţionale prin o serie de tratate internaţionale încheiate in perioada 1919-1920.

                         Liga Naţiunilor privind drepturile omului

                        După primul război mondial, alături de drepturile civile si politice, au fost înscrise in unele constituţii adoptate drepturi noi, denumite                    sociale (dreptul sindical, dreptul la greva, dreptul la securitatea muncii), consacrându-le ca fiind un drept sacru si inviolabil. Asistam la înfiinţarea unei comisii speciale pe plan internaţional având ca principal obiect de activitate apărarea drepturilor omului.

Liga Naţiunilor, creata in 1919, reuşeşte sa realizeze o colaborare larga in problemele legate de unele drepturi individuale si colective considerate de interes general si uman. Un număr însemnat de tari europene pun bazele unei noi organizări constituţionale, in care si reglementarea drepturilor fundamentale ale cetăţeanului reflecta progres fata de constituţiile anterioare. Contribuţia principala a acestor constituţii, printre care si cea a României, din anul 1923, o constituie sublinierea deosebita a unor drepturi fundamentale, reglementarea constituţionala si administrativa a principiului egalităţii naţionale.

                        Deşi normele stabilite n-au fost întotdeauna consecvente, totuşi ele au reuşit ca, pe lângă accentuarea in principiu a egalităţii, sa elaboreze instituţii si forme juridice noi, originale, de concretizare a dispoziţiilor generale. Este un prim pas făcut in direcţia asigurării unei recunoaşterii si a unei protecţii adecvate drepturilor omului.

                        Având in vedere multiplele probleme privind egalitatea[2], limba si cultura naţionala generate de consecinţele războiului si evoluţia societăţii, acest domeniu al drepturilor colective a fost perceput si dezvoltat in tratatele de pace, fiind obiect de preocupare pentru Liga Naţiunilor. Astfel, s-a recunoscut ca o obligaţie internaţionala, egalitatea minorităţilor naţionale cu cele ale naţiunilor dominante, specificându-se si aspectele principale ale egalităţii (folosirea limbii materne, crearea de scoli in limba minorităţilor etc.) Statele semnatare, care au avut minorităţi aflate sub ocrotirea tratatelor, s-au obligat sa înscrie dispoziţii in acelaşi sens in constituţiile lor. Sarcina garantării drepturilor minorităţilor naţionale a fost încredinţată Ligii Naţiunilor.

                       Pana la cel de-al doilea război mondial, constituţiile majorităţii statelor conţineau prevederi ample referitoare la drepturile omului, insa, exceptând protecţia sclaviei si protecţia minorităţilor, drepturile fundamentale ale omului nu au dobândit o dimensiune juridica internaţionala deplina.

 

 Declaraţia internaţională a drepturilor omului.

                        Următorul pas realizat in vederea internaţionalizării acestui domeniu este realizat prin adoptarea la 12 octombrie 1929 la New York a Declaratiei internationale a drepturilor omului , avand la baza proiectul elaborat de Institutul de drept internaţional. In primul articol al Declaraţiei se consacra faptul ca „Orice stat are datoria de a recunoaşte fiecărui individ dreptul egal la viata, libertate si prosperitate si de a asigura pe teritoriul sau tuturora fără deosebire de naţionalitate, sex, rasa, limba sau religie, deplina si completa ocrotire a acestui drept” , „Orice stat are datoria de a recunoaşte fiecărui individ dreptul de a exercita liber, atât in public, cat si privat, orice credinţa sau religie a cărei practicare nu va fi incompatibila cu ordinea publica sau cu bunele moravuri"(art 2).

                         Problematica drepturilor omului a fost preluata si de puterile beligerante care s-au preocupat de « restaurarea libertăţilor individuale clasice » intr-un efort lăudabil de a crea o dimensiune internaţionala acestui domeniu.

                        Declaraţia Naţiunilor Unite, din 1 ianuarie 1942, semnata de 26 de state, la care au aderat ulterior 19 state, menţionează ca "victoria completa asupra duşmanilor este necesara in vederea apărării vieţii, libertăţii, independentei si libertăţii religioase ca si pentru menţinerea drepturilor omului si justiţiei, atât in tarile proprii, cat si in alte tari".

                         Conştientizându-se gravele încălcări aduse drepturilor omului in perioada celui de-al doilea război mondial, forţele democratice convoacă, in 1944, o conferinţa la Philadelphia, la care au participat 41 de ţări, adoptând o "Declaraţie", proclamând ca nu poate exista pace durabila fără dreptate sociala, fără ca oamenii, indiferent de rasa, credinţă si sex, sa poată promova progresul lor material si dezvoltarea lor spirituala in libertate, demnitate, siguranţa economica si şanse egale.

                        In acest context se înscrie si "Expunerea drepturilor esenţiale ale omului", elaborata de un Comitet de Consiliu si adoptata, in februarie 1944, in Statele Unite.

Analiza principalelor documente internaţionale care garantează drepturile omului

                        Vom analiza in acest scop actul final al Conferinţei pentru securitate si cooperare in Europa din 1975 si Carta de la Paris pentru o noua Europa, Declaraţia drepturilor omului si ale cetăţeanului din 1789.

                         1. Actul final al Conferinţei pentru securitate si cooperare in Europa 1975

                        Rezultat al unui amplu si laborios proces de negocieri care s-a desfăşurat in principal in trei faze, Actul Final de la Helsinki reprezintă un document de o mare complexitate, care marchează o dezvoltare a problematicii drepturilor omului la nivel european si mondial.

„Actul Final" se compune, de fapt, dintr-o serie de documente concentrate in jurul unei concepţii unitare, vizând principiile care guvernează relaţiile statelor europene, edificarea încrederii si anumite aspecte ale securităţii si dezarmării pe continent, cooperarea in domeniile economiei, ştiinţei si tehnicii si mediului înconjurător, cooperarea in domeniul umanitar si in alte domenii.

                       Acest document marchează o recunoaştere neechivoca a protecţiei drepturilor omului ca un principiu fundamental al dreptului internaţional. Astfel, punctul VII din „Decalogul” de la Helsinki consacra ca un principiu de sine stătător „respectarea drepturilor omului si libertăţilor fundamentale, inclusiv a libertăţii de gândire[3], conştiinţa, religie sau de convingere . Printre alte obligaţii înscrise in sarcina statelor participante sunt acelea de a respecta drepturile omului, de a promova si încuraja respectarea efectiva a acestor drepturi, inclusiv dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale la egalitate in fata legii si de a se bucura efectiv de toate drepturile si libertăţile fundamentale ale omului.

                         Se precizează ca in domeniul drepturilor omului si libertăţilor fundamentale, statele participante vor acţiona in conformitate cu scopurile si principiile Cartei Naţiunilor Unite, cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu tratatele si convenţiile internaţionale încheiate in acest domeniu.

Nu trebuie omis faptul ca principiul respectării drepturilor omului este consacrat si de „Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile reciproce dintre statele participante împreună cu alte principii de o importanta majora ale relaţiilor dintre state, precum egalitatea suverana, respectarea drepturilor inerente suveranităţii, nerecurgerea la forţa sau la ameninţarea cu forţa, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritoriala a statelor, reglementarea paşnica a diferendelor, neamestecul in treburile interne( deşi aceasta rezoluţie adoptata in cadrul ONU nu se încadrează decât in « soft law »). Principiul respectării drepturilor omului devine - in concepţia statelor participante - o norma de comportament internaţional ridicata la rangul de ius cogens,care necesita o interpretare si o aplicare compatibile cu celelalte principii fundamentale ale dreptului internaţional public.

                        Conform acestei logicii, principiile suveranităţii, neamestecului etc. nu pot constitui un temei valid pentru nerespectarea drepturilor omului, dar si reciproca este valabila deoarece nerespectarea drepturilor omului nu poate sa conducă la contestarea suveranităţii statelor si a celorlalte principii fundamentale.

                        In ceea ce priveşte caracterul „Actului Final” invocându-se aspectul  „formal” si anume ca Actul Final nu a fost înregistrat ca un document al Organizaţiei Naţiunilor Unite, s-a emis părerea ca el ar reprezenta numai un document cu valoare politica morala, specifica comunicatelor si altor documente comune publicate la terminarea unor conferinţe internaţionale. Chiar daca s-ar accepta acest punct de vedere radical trebuie menţinut faptul ca semnăturile depuse de şefii celor 35 de state participante, „Actul Final” au valoarea unui angajament in termenii categorici, a cărui forţa nu poate fi contestata.  In plus, şefii statelor participante au  declarat ca au adoptat documentul „in mod solemn”, ceea ce exclude orice dubii asupra valorii juridice a „Actului Final”. Reafirmarea ulterioara a Actului Final prin numeroase documente subsecvente, ca si valoarea universala a principiilor proclamate in 1975, demonstrează paternitatea ideilor înscrise in acest document, compatibilitatea lor cu principiile dreptului internaţional contemporan.

 Carta de la Paris pentru o noua Europa

                       Document de o  vitala importanta politica si juridica, Carta de la Paris are meritul de a reconsidera dimensiunile colaborării europene in contextul schimbării raporturilor de forte, prăbuşirii sistemelor totalitare in Europa de răsărit si trecerii la economia de piaţa. El efectuează, totodată, o substanţiala analiza a problemelor Europei, indicând mijloace si direcţii in care trebuie acţionat pentru a se asigura succesul marilor valori europene si in primul rând a principiului respectării drepturilor omului.

                        Acest document enunţa cadrul fundamental schimbat al desfăşurării actuale a raporturilor dintre statele europene. In aceasta ordine de idei este semnificativa constatarea ca „era de confruntare si divizare a Europei a luat sfârşit. Noi declaram ca relaţiile noastre se vor întemeia de acum înainte pe respect si cooperare”. Se doreşte reafirmarea drepturilor înscrise in Decalogul de la Helsinski in contextul schimbărilor profunde produse din 1975.

                        Carta de la Paris se axează in jurul unor chestiuni cum ar fi: drepturile omului, democraţia si statul de drept, libertatea economica si responsabilitatea, relaţiile de prietenie intre statele participante, securitatea europeana, unitatea, legătura dintre procesul european si procesele mondiale. In cadrul direcţiilor si reorientărilor de viitor pe primul plan apare dimensiunea umana a relaţiilor dintre state, urmând apoi securitatea, cooperarea economica, problemele mediului înconjurător, cultura, problemele muncitorilor imigranţi, problemele Mediteranei, organizaţiile neguvernamentale etc.

                        Dificultăţile legate de recunoaşterea si respectarea drepturilor omului apar, de aceasta data, strâns corelate de ideea democraţiei pluraliste si de statul de drept. Se afirma ca libertatea si pluralismul politic sunt elemente necesare in realizarea obiectivului de dezvoltare a economiilor de piata pentru o creştere economica susţinută, prosperitate si justiţie sociala.

                        Se afirma ca „identitatea etnica, culturala, lingvistica si religioasa a minorităţilor naţionale va fi protejata iar persoanele aparţinând acestor minorităţi au dreptul de a exprima liber, prezerva si dezvolta aceasta identitate, fără nici o discriminare si in condiţiile unei depline egalităţi in fata legii", dorindu-se asigurarea unor drepturi minimale pentru minorităţile naţionale.

                       Toate aceste precizări noi trebuie raportate la consideraţiile generale ale Cartei de la Paris, care reafirma ideea ca „toate principiile (procesului C.S.C.E. — n.n.) se aplica in mod egal si fără rezerva, fiecare dintre ele fiind interpretat ţinând seama de celelalte". Este clar, prin urmare, ca noile formulări cu privire la drepturile minorităţilor nu pot fi interpretate in nici un caz ca o diminuare a cadrului juridic oferit de principiile dreptului internaţional, inclusiv suveranitatea, neamestecul, respectul integrităţii teritoriale, iar respectul identităţii minorităţilor va trebui realizat tocmai ţinând seama de aceste principii[4] nu nesocotindu-le.

                        Carta de la Paris stabileşte o serie de mecanisme instituţionale menite a asigura continuitatea procesului C.S.C.E. Vor fi create următoarele organisme:

                       a) Consiliul miniştrilor afacerilor externe, care se va întâlni cel puţin o data pe an si care va reprezenta forumul central al consultărilor politice in cadrul C.S.C.E.;

                        b) un Comitet al înalţilor funcţionari care va pregăti reuniunile consiliului, va executa deciziile sale, va analiza problemele curente si va putea lua decizii corespunzătoare;

                        c) un Secretariat al statelor participante, având sediul la Praga, cu scopul de a facilita consultările intre statele ce iau parte la procesul C.S.C.E.;

                         d) Reuniunea statelor participante, ce va avea loc la fiecare doi ani, pentru a permite statelor sa evalueze situaţia si sa adopte masuri pentru continuarea procesului C.S.C.E.;

                        e) un Centru pentru prevenirea conflictelor, cu sediul la Viena, având sarcina sa ajute statele sa prevină riscurile de conflict;

                        f) un Birou pentru alegeri libere cu sediul la Varşovia, având misiunea de a facilita contactele si schimbul de informaţii asupra alegerilor in statele participante;

                        g) Adunarea parlamentara C.S.C.E., reunind membrii ai parlamentelor din toate tarile participante.

                   Declaraţia drepturilor omului si ale cetăţeanului din 1789

                        Declaraţia corespunde proclamării drepturilor omului, intr-o larga măsura, naşterea lor simultana, in S.U.A. si Franţa, explica importanta si evoluţia drepturilor omului in raport cu Declaraţia, astăzi, ea reprezentând, o garanţie a acestor drepturi.

                        Declaraţia presupune de fapt, doua categorii de articole de natura diferita: principiile organizării politice si recunoaşterea drepturilor naturale ale omului. Din perspectiva principiilor organizării politice, Declaraţia conţine o filozofie a colaborării politice exprimata in articolul doi: "scopul tuturor asociaţiilor politice este conservarea drepturilor naturale si imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea si rezistenta la opresiune".

                        Declaraţia prevede in special dreptul cetăţenilor de a participa in sfera afacerilor publice pentru ca, dincolo de calitatea umana, individului i se recunoaşte si calitatea de cetăţean. Aceste doua calităţi se afla intr-o indisolubila conexiune. Gratie calităţii sale de cetăţean, omul îşi protejează drepturile sale individuale.

                        Calitatea umana se bazează pe drepturile naturale, inalienabile si sacre. Cetăţeanul le fixează si le reglementează prin intermediul legii "ca expresie a voinţei generale". Naşterea lor este legata de participarea la viata cetăţii, iar aceasta presupune egalitatea tuturor. Declaraţia instituie o revoluţie juridica semnificativa : "Principiile întregii suveranităţi rezida in mod esenţial in existenta naţiunii. Nici o stare sociala, nici un individ nu poate sa-si exercite autoritatea care nu emana de la naţiune". Potrivit acestui principiu, in timp, Franţa a putut deveni o democraţie reprezentativa, pentru ca afirmarea principiului egalităţii implica, in mod logic, sufragiul universal, baza tuturor democraţiilor.

                        Constituţia de la 1789 va utiliza principiul suveranităţii naţionale, pentru a pune in mişcare cetăţenii apţi sa exprime voinţa naţiunii. Sufragiul universal, proclamat in 1793, va deveni realitate pentru barbaţi in Franţa in 1848 si in 1944 pentru femei.

                        In preambulul Declaraţiei se afirma ca "oamenii se nasc liberi si egali in drepturi" (art. 1) si ca "ţinta tuturor asociaţiilor politice este conservarea drepturilor naturale imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea si rezistenta la opresiune" (art. 2). De fapt, ultima constatare nu corespunde într-adevăr unui principiu de drept, pentru ca aceasta stipulaţie nu figurează in mod explicit in cadrul nici unui sistem juridic existent, dar nici împotriva lui. Declaraţia defineşte noţiunile de libertate, siguranţa si drept de proprietate intr-o maniera care este apta sa asigure o protecţie plenara a acestor drepturi si libertăţi cetăţeneşti.

                         Declaraţia devine astfel opera universala pentru ca era in centrul atenţiei la momentul creării sale. Ea este in mod incontestabil o opera universala ce a făcut posibila si Declaraţia americana. Aceasta calitate a puterii ei de atracţie se explica prin faptul ca Franţa era atunci prima putere Politica occidentala.

                        Drepturilor consacrate prin aceasta declaraţie li s-au adăugat drepturi noi. Reprezentând fructul unei anumite situaţii, intr-un anumit context istoric (situaţia societăţii franceze de la 1789), ele au fost fundamentate filozofic raţional, arătând prin ce se despart de "abuzurile vechiului regim", unde privilegiile aparţineau numai nobililor. Foarte repede s-a început sa se urmărească inserarea garanţiilor acestor drepturi in Constituţie si legi. Din raţiuni diverse Declaraţia a fost revizuita in anii 1793, 1795, 1814, 1830, 1848, 1852, apoi a fost completata in Preambulurile constituţiilor franceze din 1946 si 1958, unde sunt reafirmate si recunoscute in mod solemn drepturile si libertăţile omului si cetăţeanului. Astăzi Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, plecând de la Declaraţia din 1789 a dezvoltat următoarele idei:

                        a) S-a realizat tranziţia de la drepturile absolute la cele relative, susceptibile de derogări si de limite.

                         b) Drepturile economice si in special dreptul proprietăţii sunt analizate din perspectiva unei anumite finalităţi sociale. ( de exemplu Constituţia Germaniei din 1949).

                        c) Statele recunosc si garantează dreptul de asociere al indivizilor.

                        d) Dreptul de a participa la viata publica fără nici un fel de discriminări.

                        Caracterul teoretic si abstract al Declaraţiei din 1789 a fost adesea cel care a făcut ca ea sa fie considerata uneori ca având doar o valoare filozofica - metafizica, fără implicaţii juridice, pentru ca nu conţinea garanţiile juridice necesare. Acest echilibru fragil a evoluat datorita evoluţiei politice din anul 1973. Realitatea juridica a Declaraţiei a început sa devina efectiva in Constituţia din 1852 dar si atunci se găsea intr-o forma ambigua. Abia după 100 de ani, in 1958, Republica a patra franceza a garantat juridic, fără echivoc, supremaţia Declaraţiei.

                        In legătura cu valoarea juridica a Declaraţiei au existat anumite controverse in jurul cărora s-au conturat doua concepţii : Declaraţia ,deoarece nu este inclusa in constituie, nu formulează reguli obligatorii, fiind doar o expunere cu caracter filozofic si cea de-a doua conform căreia Declaraţia reprezintă un document cu o valoare juridica . S-a susţinut ca Declaraţia enunţă principii care trebuie sa inspire legiuitorul sau judecătorul, dar ea nu le impune acestuia. In aceste condiţii ea are doar o valoare morala, fiind expresia dreptului natural si nu a celui pozitiv. Mai mult, ea reprezintă scopuri care trebuiesc atinse de guvernanţi, dar nimic in plus.

                        Unii autori contemporani apără chiar, in cazuri precise, teza valorii constituţionale a preambulului si invita judecătorul, mai ales in materie de control a constituţionalităţii legilor, sa facă respectate principiile care sunt incluse aici.

                        Practica statelor s-a conturat in doua direcţii in încercarea de a lua poziţie fata de aceasta controversa :

                        a) S-a ajuns ca enunţarea drepturilor fundamentale sa fie inclusa in Constituţie, iar anumite principii proclamate in preambul sa fie reluate in chiar textul Constituţiei. Aceste principii devenite formal reguli constituţionale sunt deci obligatorii si se impun judecătorului in măsura in care ele sunt susceptibile de a fi aplicate imediat.

                        b) Daca drepturile nu figurează decât in preambul, se va acorda forţa juridica doar acelor care sunt înscrise in mod expres in conţinutul constituţiei.

                        Tendinţa de a recunoaşte o oarecare forţa juridica a Declaraţiei drepturilor, prin prezenta câtorva dintre acestea in conţinutul unor Constituţii recente este realista. In acest mod se conferă judecătorului o putere de apreciere importanta ce nu poate fi acceptata întotdeauna fără comentarii de către puterea executiva, in ciuda Principiului separaţiei puterilor. Oricum, aceasta orientare instituie un progres incontestabil si contribuie la armonizarea conceptului de drepturi fundamentale ale individului si cetăţeanului.

                        In fine, tehnica garantării drepturilor pare ca se suprapune progresiv peste cea a Declaraţiilor, constituţionalizând lista drepturilor fundamentale, adică încorporându-le in articolele constituţiilor, conferindu-le, astfel, o forţa juridica, imediata. Aceasta presupune existenta unui control juridic si o redactare fără ambiguităţi; in aceasta privinţa constituanta îşi ia adesea precauţii suplimentare pentru asigurarea eficacităţii. Tehnica nu este noua, ea a fost folosita in S.U.A. in 1791 in primele zece amendamente (Bill of Rights) dar ea tinde sa se generalizeze.

                        Se poate aprecia ca in ansamblu, exista un incontestabil progres juridic, rămâne, insa, doar problema aplicării efective a acestor garanţii. Trebuie sa se recunoască ca daca lista drepturilor omului este astăzi, in lume, mai mult sau mai puţin uniforma si stereotipa, punerea ei in aplicare, adică respectarea acestor drepturi si libertăţi fundamentale, variază mult, depinzând de tipurile de civilizaţie, de ideologii, de rivalităţi de interese etc.

                        Convenţia Europeana a Drepturilor omului inovează dar si păstrează in materia drepturilor omului contribuind la consacrarea eficace a unei multitudinii de drepturi fundamentale ale cetăţeanului.

CONTRAPONDEREA : CETĂŢENIA EUROPEANĂ

                        Logica integrării europene impune ca in momentul existentei unei evoluţii suficiente a Uniunii Europene sa se creeze o cetăţenie europeana care sa se suprapună peste cea naţională. Tratatul de la Maastricht marchează o etapa importanta in acest sens deoarece in preambulul sau se menţionează dorinţa statelor membre ale Uniunii de a stabili o cetăţenie comuna pentru resortisanţii lor iar in articolul 8 al tratatului CE se instituie cetăţenia europeana. Tratatul de la Amsterdam nu aduce inovaţii substanţiale in acest domeniu.

                        Daca noţiunea de cetăţenie îşi găseşte un resort in dreptul intern, aceeaşi afirmaţie nu se poate face si pentru si pentru cetăţenia europeana[5]. Noţiunea de cetăţenie europeana ar trebui sa se axeze in jurul drepturilor si a obligaţiilor aparţinând cetăţenilor europeni. Am putea considera ca aceasta implica pentru cetăţeni europeni drepturi asemănătoare daca nu identice cu cele recunoscute tradiţional pentru naţionali in ordinea juridica interna. Aceste drepturi corespund, intr-o oarecare măsura, cu drepturile speciale recunoscute intre anii 1975-1985 resortisanţilor statelor membre ale Comunităţii Europene.

                        In 1984, controversa se adânceşte in ceea ce priveşte noţiunea de cetăţean european deoarece prin Consiliul European de la Fontainebleu se creează noţiunea de Europa a cetăţenilor. Distincţia dintre cele doua noţiuni nu este facila. Cetăţenia europeana devine pe parcursul timpului o cetăţenie politica care plasează cetăţeanul in centrul Uniunii.

                        Tratatul de la Maastricht introduce cetăţenia europeana pentru a consolida relaţia existenta intre Uniune si cetăţeni statelor membre, dar nu o defineşte. Se limitează doar la a declara ca «  este cetăţean european orice persoana care poseda naţionalitatea unui stat membru » si ca « cetăţeni europeni beneficiază de drepturile si le incumba obligaţiile prevăzute de acest tratat » ( tr. CE art. 8, art. 17 in noua redactare).

                        Tratatele de la Maastricht si de la Amsterdam consacra un ansamblu de drepturi care se apropie mai mult de noţiunea de cetăţenie in accepţiunea sa tradiţionala decât de cea de Europa a cetăţenilor. Noţiunea de cetăţenie se prezintă ca fiind evolutiva si de cele mai multe ori inconsecventa, susceptibila de a dobândi noi valenţe prin revizuirea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

                        Vom analiza corelaţia dintre cetăţenia europeana si cea naţională (A) precum si statutul cetăţeanului european (B).

                                     Cetăţenia europeana si cetăţenia naţională

 

                        Cetăţenia europeana este prin esenţa sa diferita de cea naţionala deoarece conform formulei din Tratatul de la Amsterdam ea «  completează.... si nu înlocuieşte »             ( tratatul CE art. 17 al 1). Aceasta deriva, prin condiţiile de acordare, ca si cetăţenia naţionala, din naţionalitatea acordata de statele membre.

                        Cetăţenia europeana se adăuga celei naţionale deoarece resortisanţi statelor membre ale Uniunii Europene beneficiază de o dubla cetăţenie. Nu trebuie sa se confunde totuşi noţiunile deoarece cetăţenia europeana este reglementata de dreptul Uniunii, in care îşi găseşte originea, in timp ce cea naţionala releva de dreptul naţional. Cetăţenia europeana nu suprima nici un drept inerent celei naţionale ci doar conferă drepturi suplimentare care se vor exercita fie la nivelul Uniunii ( dreptul de vot, de a fi ales in Parlamentul European) fie la nivelul statelor membre ( dreptul de a fi ales in alegerile municipale).

                        Nu trebuie negat faptul ca anumite elemente ale cetăţeniei europene sunt de natura sa apte sa modifice « echilibrul » creat de cetăţenia naţionala in cadrul ordinii juridice interne in cazul in care un resortisant al unui alt stat membru dobândeşte drepturi care anterior erau rezervate doar naţionalilor. Se naşte, intr-o oarecare măsura o concurenta  intre cele doua sfere mai ales in ceea ce priveşte dreptul de sejur si de vot in alegerile municipale intr-un stat membru.( Danemarca a afirmat ca cetăţeanul european nu va dobândi dreptul de a obţine naţionalitatea sa in virtutea statutului sau de cetăţean european).

                        Calitatea de cetăţean european este subordonata posesiei sau dobândirii naţionalităţii unui stat membru. Dreptul naţional va determina care sunt condiţiile in care o persoana poate dobândi naţionalitatea sa. Acesta soluţie a fost consacrata expres prin Declaraţia relativa la naţionalitatea unui stat membru anexata Tratatului de la Maastricht conform căreia” de fiecare data când un tratat al Uniunii se refera la resortisanţi statelor membre, condiţiile de obţinere sau pierdere a cetăţenei naţionale releva exclusiv de dreptul naţional”. Anumite dificultăţi pot surveni in cazul in care o persoana poseda mai multe cetăţenii si dintre care una este a unui stat non-membru al Uniunii. Daca am analiza jurisprudenţa internaţională in aceasta materie, am constata ca opozabilitatea naţionalităţii unui cetăţean fata de statele terţe este subordonata existentei « unei legăturii efective cu statul » ( afacerea Nottebohm de la Curtea internaţională de Justiţie din 6 aprilie 1955). La polul opus, Curtea de justiţie a Comunităţilor Europene a înlăturat aceasta exigenta in afacerea Michelleti din 7 iulie 1992.

                        Dificultăţi pot surveni in practica mai ales in considerarea faptului ca diferitele state al Uniunii prezintă diferenţe notabile in ceea ce priveşte modul de acordare si de retragere a naţionalităţii ( unele recunosc sistemul ius soli sau ius sanguinis). Statele care limitează acordarea cetăţeniei accepta cu reticenta deschiderea frontierelor, a pieţei muncii sau acordarea aceloraşi drepturi civile si politice resortisanţilor altor state.

Cetăţenia europeana  a fost conceputa pentru a se asigura armonizarea legislaţiilor naţionale privitoare la acordarea cetăţeniei.

 STATUTUL CETĂŢEANULUI EUROPEAN

                       Centrul de interes in realizarea acestui studiu îl reprezintă dispoziţiile inserate in a doua parte a tratatului CE intitulata «  Cetăţenia europeana ». Articolul 8 & 2 CE ( art. 17 in noua redactare) declara ca cetăţenii europenii deţin anumite drepturi si ca sunt supuşi unor obligaţii. Tratatul recunoaşte dreptul cetăţenilor la libertate de circulaţie si de sejur, de vot si de eligibilitate in alegerile europene si in cele municipale, protecţia diplomatica si consulara, dreptul de petiţie, dreptul de a depune o plângere unui mediator, dreptul de a comunica cu instituţiile Uniunii.

                        Dreptul de a participa la alegerile politice.

                         Prin intermediul alegerilor politice este permisa desemnarea unor reprezentanţi ai autorităţii care au menirea de a reprezenta interesele cetăţenilor in cadrul  afacerilor publice. Recunoaşterea acestui drept reprezintă eliminarea unei interdicţii care-i privea doar pe non-naţionali. Deschiderea acestui domeniu si pentru resortisanţi altor state membre reprezintă un progres semnificativ spre unificarea politica necesara pentru a se asigura succesul Uniunii.

                        Prin participarea cetăţenilor europeni la alegerile europene se doreşte ameliorarea reprezentabilităţii cetăţenilor europeni in cadrul instituţiilor europene si reducerea unui « deficit democratic ». Un prim pas realizat in aceasta direcţie s-a înregistrat prin intrarea in vigoare a deciziei Consiliului din 20 septembrie 1976 asupra alegerilor reprezentanţilor Adunării prin sufragiu universal direct. In mod concret, drepturile de vot si de eligibilitate au fost recunoscute prin tratatul CE in articolul 8 B( art. 19 in noua redactare) care prevede ca «  toţi cetăţeni Uniunii care rezidează într-un stat membru si care nu au calitatea de resortisant ai acelui stat au dreptul de a vota si de a fi aleşi in alegerile pentru Parlamentul european in statul membru in care rezidează, in aceleaşi condiţii ca si resortisanţi acelui stat ». Directiva 93/109 din 6 decembrie 1993 adoptata de Consiliu cu unanimitate defineşte modalităţile de exerciţiu ale acestor drepturi. Principiul de baza consacrat de aceasta directiva este acela al non discriminării, cetăţenii unui alt stat pot sa-si exercite aceste drepturi in virtutea calităţii lor de cetăţean european in condiţiile stabilite de legislaţia statului in care doresc sa-si le valorifice. Exerciţiul dreptului de vot a devenit posibila prin înscrierea resortisantului comunitar pe lista electorala in statul de rezidenta, care semnifica renunţarea la dreptul de vot in statul de origine.

                        Cetăţenilor europeni le este permisa candidarea si in cadrul alegerilor municipale in statul de rezidenta cam in aceleaşi modalităţi prevăzute si pentru participarea la alegerile pentru Parlamentul european conform directivei 94/80 din 19 decembrie 1994.

                        Protecţia diplomatica si consulara a cetăţeanului european.

                        Articolul 20 din tratatul CE prevede ca « orice cetăţean al Uniunii beneficiază pe teritoriul uni stat membru al cărui resortisant este, de dreptul la protecţie din partea autorităţilor diplomatice si consulare in aceleaşi condiţii ca un naţional ». Aceasta protecţie nu poate fi exercitata decât de autorităţile unui stat membru. Nu trebuie sa se confunde cu protecţia pe care o solicita un cetăţean european din partea instituţiilor europene. In ordinea juridica internaţională nu se realizează o distincţie notabila intre cele doua tipuri de protecţie : una este asigurata de consul iar cealaltă de alte organe ale statului  (Convenţia de la Viena din 18 aprilie 1961 asupra relaţiilor diplomatice). Concretizarea acestui drept recunoscut cetăţenilor europeni s-a dovedit a fi dificila deoarece statele membre nu s-au înţeles decât asupra faptului ca cetăţeanul va primi asistenta consulara in caz de deces, accident, boala grava, arestare precum si asupra unui ajutor pentru repatriere in caz de dificultate.

                                             Dreptul de petiţie.

                        Petiţia este o cerere adresata unei instituţii politice de către o persoana sau mai multe pentru a se preveni o injustiţie sau o situaţie defavorabila cat si pentru a se înlătura un asemenea tip de încălcare a drepturilor si intereselor unei persoane. Dreptul de petiţie este unul dintre mijloacele cele mai frecvente prin care se asigura protecţia drepturilor omului atât pe plan naţional cat si pe plan internaţional.( Protocolul facultativ care se raportează la Pactul internaţional asupra drepturilor civile si politice din 1966). Acest drept a fost introdus de Parlamentul european prin regulamentul sau din 1953 si recunoscut abia in 1989 de celelalte instituţii comunitare ( in 1987 este instituita o comisie pentru petiţii in cadrul parlamentului). Petiţiile pot fi adresate unui deputat, Comisiei sau preşedintelui Adunării. Petiţia trebuie să îndeplinească unele condiţii de fond si de forma : trebuie sa fie scrisa, sa fie redactata intr-una din limbile oficiale ale Uniunii, sa fie semnata de petiţionarii (daca este individuala sau colectiva). Dreptul de a prezenta petiţii este recunoscut oricărei persoane fizice si juridice care rezidează sau işi are sediul in orice stat membru. ( art. 194). Petiţia trebuie sa releve de un domeniu de activitate al Uniunii : referitoare la tratatele constitutive sau la dreptul derivat, evoluţia dreptului comunitar, activităţile unui organ al Uniunii, libertatea de circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor si capitalurilor. In cazul petiţiilor privitoare la drepturile omului, petiţionarul va fi consiliat sa se adreseze organelor instituite de Convenţia Europeana a drepturilor omului. Problema ridicata in petiţie trebuie sa privească in mod necesar persoana cetăţeanului conform unei inserări in tratatul de la Maastricht.

                        Dreptul de a adresa o plângere mediatorului.

                        Introdus de Tratatul CE, prin articolul 8 D si 138 E acest recurs non jurisdicţional a implicat creaţia unei noi instituţii - mediatorul european              (ombudsman sau Parliamentary Commissioner). Parlamentul numeşte un mediator pe toata durata legislaturii si poate sa-i reînnoiască mandatul. Acesta îşi exercita atribuţiile in deplina independenta, in interesul general al Uniunii si al cetăţenilor săi. El nu solicita si nici nu accepta instrucţiunii din partea vreunui organ sau organism. Plângerea unui cetăţean poate fi adresata direct mediatorului sau prin intermediul unui membru al Parlamentului. El este competent de a se pronunţa asupra plângerilor referitoare la cazuri de administrare defectuoasa in acţiunile unor organe ale Uniunii. Plângerea trebuie introdusa intr-un termen de 2 ani de la data când a luat cunoştinţa de faptele incriminate, trebuie sa fi fost întreprinse unele acţiuni administrative pe lângă organele Uniunii vizate de plângere.

                         Tratatul instituind Constituţia Europeana reia, în mare măsura, dispoziţiile tratatului de la Maastricht si pe cele ale tratatului de la Amsterdam  (care inserează dreptul cetăţeanului european de a comunica cu instituţiile si organele comunitare) deoarece prevede in articolul II-105 dreptul la libera circulaţie, in articolul II-106 dreptul la protecţie diplomatica si consulara iar in articolele II-99, II-100 dreptul de vot si de a fi ales in alegerile locale si pentru Parlamentul European. Articolul II-101 stabileşte dreptul cetăţeanului european la buna administrare incluzând-se in acesta sfera si dreptul acestuia de a fi tratat intr-o maniera echitabila si imparţială, intr-un termen rezonabil de organele sau de organismele comunitare. (formularea se aseamănă cu cea conţinută in articolul 6 din CEDO). Articolele II-102,103 si II-104 prevăd drepturile cetăţeanului european la documente, la mediator si de petiţionare.

Bibliografie

1.      Louis Dubouis, Claude Blumann «  Droit materiel communautaire », 2002

2.      Jean Marc Favert «  Droit communautaire du marche interieur », Gauliano Editeur, 2001

3.      Louis Cartou «  L’Union Europenne », 2 ed, Dalloz, 1996.

4.      I.Galea, M.A Dumitrascu, C. Morariu «  Legi comentate. Tratatul instituind o constituţie pentru Europa. » Ministerul afacerilor externe, 2005

5.   Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, partea a doua a Constituţiei Uniunii Europene, ediţia on-line 2007

 6.   Constituţia Uniunii Europene, ediţia on-line 2007

7.  Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, texte introduse în Carta Drepturilor     Fundamentale a Uniunii Europen , varianta on-line 2007

8. www.avocatnet.ro

   9.   www.mae.ro