COMISIA EUROPEANĂ

COMISIA EUROPEANĂ

În anul 1952, când a luat fiinţă Înalta Autoritate, ca principală instituţie în cadrul CECO, aceasta s-a dovedit a fi instituţia cu cea mai mare competenţă supra-naţională. Primul său preşedinte, Jean Monnet, a fost cel care a contribuit în mod deosebit la crearea sa, insistând asupra importanţei existenţei unui organis 23223d320x m care să gestioneze industria de oţel şi cărbune, independent de guvernele statelor participante. Rezultatul final al negocierilor dintre statele fondatoare a dus însă la apariţia unui for cu mult mai puţine puteri şi mult mai mare influenţă din partea statelor.

         Pe linia evolutivă devenirii Comisiei Europene, un rol decisiv l-au avut Tratatele de la Roma (1957), când s-au format Comunitatea Economică Europeană şi Euratom. Zece ani mai târziu, mai precis în anul 1967, executivele celor trei comunităţi – CECO, CEE, EURATOM – au fuzionat, apărând astfel, Comisia Comunităţilor Europene, în fapt, succesoarea celor trei comisii menţionate, cu atribuţii limitate, ca şi acestea.

Rol şi atribuţii:

-         coordonează şi supraveghează implementarea politicilor comunitare;

-         reprezintă U.E. în negocieri, propunând noi politici (conform Tratatului de instituire a Comunităţii Europene); Tratatul Constituţional actual prevede crearea funcţiei de ministru de Externe al U.E. dar şi funcţia de Preşedinte al Consiliului European; crearea acestor funcţii ar diminua rolul de reprezentare al Comisiei pe scena interanţională;

-         formulează propuneri legislative (drept de iniţiativă legislativă) pe care le înaintează Consiliului Uniunii Europene şi Parlamentului European pentru adoptare;

-         monopolul legislativ al Comisiei a fost diminuat după Tratatul de la Maastricht (anterior, Consiliul se putea opune propunerilor Comisiei decât prin unanimitate de voturi), prin permiterea unui control accesibil al Consiliului faţă de iniţiativa legislativă a Comisiei; de asemenea, principiul subsidiarităţii face ca deciziile ce trebuie luate la un a numit nivel de către statele membre, guvernele care au acces imediat la problematica regională, să se împotrivească la anumite iniţiative legislative ale Comisiei;

-         asigură aplicarea tratatelor în acord cu legislaţia europeană, putând să aducă în faţa Curţii Europene de Justiţie, orice stat membru care nu şi-a îndeplinit obligaţiile prin acte sau tratate;

-         propune Consiliului şi Parlamentului planul de buget;

-         implementează bugetul adoptat;

-         gestionează cheltuielile pentru Fondurile Structurale;

-         alocă fondurile pentru regiuni (din 1990);

-         implementează şi administrează deciziile adoptate de Consiliu (atribuţii executive); în acest sens, Comisia dispune de aşa-numitele – comitete – cu rol în de dezbaterea impactului deciziilor la nivel naţional.

Componenţă:

-         Colegiul de Comisari – este alcătuit din 25 de membrii (din 2005), câte unul pentru fiecare din statele membre (de multe ori, acest colegiu poartă denumirea tot de Comisia Europeană);

-         fiecare comisar este responsabil pentru gestionarea diferitelor domenii, având în sarcina sa servicii, numite – Directorate Generale;

-         Colegiul de Comisari are un Preşedinte (mandat de cinci ani) învestit de Consiliul European şi aprobat de majoritatea Parlamentului European; candidatul la funcţia de preşedinte poate fi respins de Parlament, fapt ce duce la desemnarea unui alt candidat de către Consiliu;

-         Preşedintele este cel care alege Colegiul din liste ce includ câte trei candidaţi din partea fiecărui stat, Parlamentul votând întreg Colegiul;

-         în prezent există 26 de Directorate Generale şi nouă servicii organizate în diferite structuri administrative; ex.- Biroul de Asistenţă Tehnică şi Schimb de Informaţii (TAIEX, creat în anul 1996 şi care aparţine Directoratului General pentru Extinderea Uniunii Europene) care are rolul de a oferi noilor state membre sau candidate asistenţă tehnică în domeniul armonizării şi aplicării legislaţiei comunitare în acord cu politicile U.E.;

-         OLAF – Oficiul European de Luptă Contra Fraudei (1999) – rol în protejarea intereselor U.E. prin combaterea fraudei, corupţiei şi a altor acţiuni ilegale;

-         Europe-Aid – cea de-a treia instituţie asociată Comisiei – Oficiul de Cooperare cu rol în administrarea ajutorului financiar extern al Comisiei.     

Potrivit autorilor Construcţiei europene (Guillaume Courty, Guillaume Devin), Bucureşti, Coresi, 2001, Comisia materializează „interesul general al comunităţii. În acest cadru îi revin sarcinile de gardian al tratatelor (supraveghează aplicarea dreptului comunitar de către statele membre), de organ de execuţie al Comunităţilor (este responsabilă de realizarea şi gestionarea politicilor angajate) şi de iniţiatoare a politicilor comunitare (supune Consiliului propuneri şi proiecte de reglementare)... Comisarii europeni prezidaţi de către germanul Walter Hallstein, în 1958, au fost primii care au înţeles că invectiva de apatrizi care le era adresată, departe de a fi o injurie, era prima recunoaştere a rolului politic nou pe care începeau să şi-l asume. Ritualul jurământului de independenţă, depus o dată cu intrarea lor în funcţii, capătă întreaga sa dimensiune: Jur, ca în îndeplinirea datoriilor mele, să nu solicit şi să nu accept instrucţiuni de la nici un guvern şi nici un organism, şi să mă abţin de la orice act incompatibil caracterului funcţiilor mele (art. 157, Tratatul de la Roma)” (p. 60.)

Comisia Europeană, cu toate transformările suferite prin diferitele tratate de definire a U.E., este departe de ceea ce poate fi numit un guvern european, reprezentând o modalitate de gestionare supranaţională şi prin delegare la nivel naţional, regional şi local a activităţilor de administrare propuse de U.E.