DREPTUL FAMILIEI

DREPTUL FAMILIEI

Prof. univ. dr. ADRIAN PRICOPI

Obiective

Cursul Dreptul familiei urmareste însusirea de catre studenti a normelor juridice ce reglementeaza raporturile personale si patrimoniale care izvorasc din casatorie, rudenie, adoptie, în scopul ocrotirii si întaririi familiei; cunoasterea unor institutii de importanta fundamentala în

societate, cum ar fi institutia casatoriei si a rudeniei izvorâte din casatorie, filiatia fata de mama si fata de tata, situatia legala a copilului din casatorie si din afara casatoriei, adoptia, obligatia legala de întretinere între soti si cea dintre parinti si copii.

Notiunea de familie poate fi privita atât din punct de vedere sociologic, cât si juridic. În sens sociologic, familia, ca forma speciala de comunitate umana, desemneaza grupul de persoane unite prin casatorie, filiatie s 17117u2018r au rudenie, care se caracterizeaza prin comunitate de viata, interese sau întrajutorare, relatiile de familie având caracter de complexitate pe care nu-l gasim la alte categorii de relatii sociale. În sens juridic, familia desemneaza grupul de persoane între care exista drepturi si obligatii ce izvorasc din casatorie, rudenie (inclusiv înfierea), precum si din alte

raporturi asimilate relatiilor de familie, familia fiind o realitate juridica prin reglementarea de catre lege.

Ocrotirea familiei si casatoriei se realizeaza nu numai cu ajutorul normelor Dreptului familiei, ci si cu ajutorul altor norme juridice, ceea ce le confera statutul de institutie. Codul reglementeaza conditiile încheierii casatoriei, drepturile si obligatiile personale si patrimoniale ale sotilor si

desfacerea acesteia prin divort. Ocrotirea casatoriei se realizeaza totodata prin egalitatea dintre soti si raporturile lor cu copiii si prin obligatia de întretinere pe care sotii o au unul fata de celalalt.

Conceptul de casatorie

Termenul de casatorie este utilizat, în acceptiunea Codului familiei, în doua întelesuri: în sens de act juridic, prin care viitorii soti consimt sa se  casatoreasca în conditiile si formele prevazute de lege (art. 3-18, privind încheierea casatoriei) si în întelesul de situatie juridica, adica de statut legal al sotilor (art. 26-36, referitor la raporturile personale si patrimoniale dintre soti).

În sistemul dreptului nostru pozitiv, actul casatoriei este un act juridic bilateral prin care viitorii soti consimt în mod liber si pe deplin egali sa se supuna statutului legal al casatoriei. Ca atare, actul casatoriei este numai izvorul juridic al starii de casatorie, necesar pentru dobândirea situatiei

legale de persoana casatorita.

CĂSĂTORIA ÎN DREPTUL ROMÂN

Consideratii generale

Conditiile cerute de lege pentru încheierea unei casatorii sunt de mai multe feluri:

a) conditii de fond si impedimente; într-un sens restrâns, sunt denumite conditii de fond acele cerinte legale care, pentru a se putea încheia casatoria, trebuie sa existe, ca, de pilda, împlinirea vârstei patrimoniale, iar impedimente, cele care trebuie sa nu existe, cum ar fi legatura de rudenie în gradul interzis de lege între viitorii soti;

b) conditii de fond pozitive si negative; în sens larg, atât conditiile de fond, cât si impedimentele sunt denumite conditii de fond la casatorie, numai ca pe când primele sunt formulate pozitiv, celelalte sunt formulate negativ;

c) impedimente; tot în înteles larg, atât impedimentele, cât si conditiile de fond pot fi denumite deopotriva impedimente la casatorie, deoarece nu numai impedimentele, ci si conditiile de fond este posibil sa fie formulate negativ.

Conditiile de fond ale încheierii casatoriei

a) Diferenta de sex. Dupa modul de reglementare a relatiilor de familie (art. 1, 4, 5, 25, 47-52, 53-60 C. fam.), o casatorie se poate încheia numai între persoane de sex diferit. Determinarea sexului fiecaruia dintre cei doi viitori soti se stabileste cu ajutorul certificatului de nastere, prezentat în fata autoritatii.

b) Vârsta legala pentru casatorie (vârsta matrimoniala). Conform legii, vârsta minima pentru casatorie este de 18 ani împliniti pentru barbat si de 16 ani împliniti pentru femei; sunt însa si situatii când femeia care nu a împlinit 16 ani poate obtine dispensa în vederea casatoriei. Aceasta

dispensa se acorda daca sunt îndeplinite urmatoarele conditii: femeia a împlinit 15 ani; sunt motive temeinice care justifica dispensa (boala, graviditatea); exista un aviz prealabil dat de un medic având calitate oficiala.

c) Consimtamântul la casatorie. Conform legii, casatoria se încheie prin consimtamântul liber al viitorilor soti. În vederea asigurarii liberei manifestari a consimtamântului viitorilor soti, legea dispune ca aceasta se da în forme bine determinate, ceea ce imprima un caracter solemn casatoriei. Faptul ca încheierea casatoriei se face în prezenta delegatului de stare civila, consimtamintele viitorilor soti exprimându-se în fata acestuia, face sa se întâlneasca rar cazurile de lipsa de consimtamânt la casatorie. În ceea ce priveste viciile de consimtamânt la casatorie, acestea sunt: eroarea, dolul si violenta; în materia casatoriei nu-si poate gasi aplicare leziunea.

Impedimente la casatorie

Casatoria se poate încheia numai daca nu exista impedimente, adica împrejurari de fapt sau de drept a caror existenta împiedica încheierea acesteia.

Impedimentele la casatorie pot fi clasificate dupa doua fundamente ale diviziunii: a) sanctiunea încalcarii impedimentului; b) persoanele între care exista impedimentul.

Conform primului punct de vedere, impedimentele pot fi dirimante si prohibitive. Dupa cel de-al doilea punct de vedere, impedimentele pot fi absolute si relative.

Impedimentele dirimante sunt acelea a caror încalcare atrage nulitatea casatoriei încheiate. Urmatoarele impedimente sunt dirimante: existenta unei casatorii nedesfacute a unuia dintre viitorii soti; rudenia în gradul prevazut de lege; adoptia; alienatia si debilitatea mintala.

Impedimentele prohibitive sunt acelea a caror încalcare nu atrage nulitatea casatoriei. Acestea sunt urmatoarele: adoptia, în celelalte cazuri decât când este impediment dirimant; tutela.

Impedimentele absolute sunt cele care interzic încheierea casatoriei unei anumite persoane cu orice alta persoana, si anume: existenta unei casatorii nedesfacute a unuia dintre viitorii soti; alienatia si debilitatea mintala.

Impedimentele relative sunt acelea care interzic încheierea casatoriei unei anumite persoane cu orice alta persoana, ele fiind: rudenia, adoptia, tutela.

Conditiile de forma ale casatoriei

Conform legii, încheierea casatoriei este supusa anumitor conditii de forma în urmatoarele finalitati: ca mijloc de proba pentru a asigura îndeplinirea conditiilor de fond si lipsa impedimentelor la casatorie; ca forma a recunoasterii publice a casatoriei si pentru a asigura mijlocul de dovada a casatoriei.

Formalitati premergatoare casatoriei

Conditiile de forma ale casatoriei se împart în formalitati premergatoare casatoriei si formalitati privind încheierea casatoriei.

Reglementarea formalitatilor anterioare casatoriei are mai multe finalitati: asigurarea consimtamântului liber al celor ce vor sa se casatoreasca, acestia trebuind sa-si exprime vointa de a se casatori în fata autoritatii de stat competente; informarea delegatului starii civile, asupra

statutului civil al viitorilor soti, care, pe baza acestor informatii, va verifica daca sunt îndeplinite conditiile de fond si lipsa impedimentelor la casatorie;

aducerea la cunostinta tertilor a încheierii casatoriei proiectate si punerea în miscare, daca este cazul, a opozitiilor la casatorie.

Prima formalitate anterioara încheierii casatoriei este declaratia de casatorie, care trebuie sa cuprinda urmatoarele elemente:

a) vointa neîndoielnica a viitorilor soti de a se casatori;

b) declaratia acestora ca au luat cunostinta reciproc de starea sanatatii lor;

c) declaratia viitorilor soti ca îndeplinesc cerintele prevazute de art. 4-10 C. fam.;

d) declaratia celor în cauza cu privire la numele pe care s-au înteles

sa-l poarte în timpul casatoriei, declaratie ce se poate face si ulterior, pâna la încheierea casatoriei, în scris, anexându-se la cererea de casatorie facuta.

Opozitia la casatorie. Prin opozitia la casatorie se întelege actul prin care o persoana aduce la cunostinta delegatului de stare civila existenta unei împrejurari de fapt sau de drept ce nu permite încheierea casatoriei.

Opozitia la casatorie trebuie facuta, conform art. 14 C. fam., în forma scrisa, aratându-se împrejurarea de fapt sau de drept pentru care nu se poate încheia casatoria si dovezile care stau la baza unei astfel de cereri. Opozitia la casatorie poate fi facuta de orice persoana, fara a fi tinuta sa arate existenta unui interes. Ea poate fi facuta si de catre delegatul de stare civila, când constata personal ca exista cauze ce duc la interzicerea casatoriei.

Competenta în materie de încheiere a casatoriei. Conform art. 11 C. fam., casatoria se poate încheia în localitatea în care fiecare dintre viitorii soti îsi au domiciliul sau resedinta, iar alegerea apartine viitorilor soti. În aceasta localitate, casatoria se poate încheia într-un anumit loc, si anume la sediul serviciului de stare civila respectiv. În situatii exceptionale, casatoria

se poate încheia în alt loc decât sediul serviciului de stare civila, cu respectarea tuturor celorlalte dispozitii legale privitoare la încheierea casatoriei.

În ceea ce priveste competenta delegatului de stare civila, se pot deosebi mai multe aspecte, si anume: a) competenta materiala (ratione materiae) este determinata de calitatea pe care o are cel ce instrumenteaza si de atributiile ce i-au fost delegate; casatoria se încheie în fata

delegatului de stare civila si numai o astfel de casatorie se bucura de protectia legii; b) competenta personala (ratione personae) este stabilita de domiciliul sau de resedinta viitorilor soti. Delegatul de stare civila este competent sa încheie casatoria daca cel putin unul din viitorii soti îsi are domiciliul sau resedinta în cuprinsul localitatii în care el îsi exercita atributiile; c) competenta teritoriala (ratione loci) este în functie de limitele teritoriale în care functioneaza delegatul de stare civila. În situatia în care delegatul de stare civila a operat în afara acestor limite, el si-a depasit atributiile din punct de vedere al competentei teritoriale.

Procedura încheierii casatoriei. Încheierea casatoriei are loc în ziua fixata, delegatul de stare civila procedând în felul urmator: a) identifica viitorii soti si pe cei doi martori; b) constata ca sunt îndeplinite conditiile de fond si ca nu exista impedimente la încheierea casatoriei; c) constata ca nu exista opozitii întemeiate la casatorie; d) citeste viitorilor soti art. 1 si 2 din C. fam.; e) ia consimtamântul viitorilor soti în vederea încheierii casatoriei; f) declara casatoria încheiata pe baza consimtamântului viitorilor soti, însotiti de doi martori; g) întocmeste actul de casatorie în registrul respectiv, care este semnat de delegatul de stare civila si de soti; h) face mentiune pe

buletinul de identitate al sotului de schimbare a numelui intervenita prin casatorie; i) elibereaza sotilor certificatul de casatorie.

Casatoria are deci un caracter solemn. Momentul încheierii casatoriei este acela în care delegatul de stare civila constata existenta consimtamântului viitorilor soti si îi declara casatoriti.

Nulitatea casatoriei. Ca si în dreptul comun, nulitatea casatoriei poate fi absoluta si relativa, cu unele deosebiri. Astfel, în unele cazuri, în interesul mentinerii casatoriei, aceasta poate fi confirmata chiar daca este vorba de nulitatea absoluta. De asemenea, în cazul casatoriei putative,

efectul retroactiv al nulitatii casatoriei este înlaturat în privinta sotului de buna-credinta.

. Nulitatea absoluta

Sanctiunea nulitatii absolute opereaza în urmatoarele cazuri: a) casatoria încheiata cu încalcarea dispozitiilor legale privind la vârsta matrimoniala. Totusi, aceasta nulitate poate fi acoperita în

urmatoarele situatii: sotul care nu avea vârsta legala pentru casatorie a împlinit-o între timp, adica pâna la constatarea nulitatii; sotia a dat nastere, pâna la constatarea nulitatii, unui copil; sotia a ramas însarcinata în aceeasi perioada de timp;

b) casatoria încheiata de o persoana care este deja casatorita;

c) casatoria încheiata între persoane care sunt rude în gradul prohibit de lege;

d) casatoria încheiata între cel care adopta si ascendentii lui, pe de o parte, si cel adoptat ori descendentii acestuia, pe de alta parte;

e) casatoria încheiata de alienatul sau debilul mintal;

f) casatoria încheiata fara respectarea prevederilor art. 16 C. fam.;

g) incompetenta delegatului de stare civila; h) casatoria fictiva;

i) casatoria între persoane de acelasi sex.

Actiunea în declararea nulitatii absolute poate fi introdusa de orice persoana interesata; actiunea în nulitate absoluta a casatoriei nu se poate prescrie.

. Nulitati relative. Acest fel de nulitate intervine în cazul viciilor de consimtamânt, si anume eroarea, dar numai asupra identitatii fizice a celuilalt sot, dolul si violenta.

Efectele nulitatii casatoriei

a) Efectele nulitatii casatoriei cu privire la relatiile personale dintre soti. Din punct de vedere juridic, sotii sunt considerati ca nu au fost niciodata casatoriti si, ca urmare, nu au obligatii rezultând din situatia de casatoriti; ei îsi dobândesc numele avut înainte de încheierea casatoriei daca acesta se schimbase prin casatorie.

b) Efectele nulitatii casatoriei cu privire la capacitatea de exercitiu.

În situatia în care desfiintarea casatoriei are loc înainte ca unul dintre soti sa fi împlinit vârsta de 18 ani, el nu poate beneficia de art. 8 alin. 3 din decretul nr. 3/1954 si, prin urmare, nu are capacitatea de exercitiu, caci se considera ca el nu a fost casatorit si nu a avut aceasta capacitate nici în trecut.

c) Efectele nulitatii casatoriei cu privire la relatiile patrimoniale dintre soti. În acest caz, regimul comunitatii de bunuri nu a putut avea loc între soti, deoarece nulitatea casatoriei opereaza retroactiv, obligatia de întretinere nu a putut exista între soti, iar dreptul la mostenire al sotului

supravietuitor nu poate opera, deoarece calitatea de sot se considera ca nu a existat niciodata.

d) Efectele nulitatii casatoriei cu privire la relatiile dintre parinti si copii. În conformitate cu art. 23 alin. 2 C. fam., desfiintarea casatoriei nu are nici o urmare în privinta copiilor, care îsi pastreaza situatia de copii din casatorie. Tot astfel, drepturile succesorale între parinti si copii ramân nestinse.

Casatoria putativa

a) Caracteristici generale. Casatoria putativa este aceea care, desi nula sau anulata, produce totusi unele efecte fata de sotul care a fost de buna-credinta la încheierea ei. Buna-credinta se exprima prin faptul de a nu fi cunoscut cauza nulitatii casatoriei, adica eroarea în care au fost sotii sau

numai unul dintre ei cu privire la cauza nulitatii casatoriei.

b) Efectele casatoriei putative. Desi casatoria este nula sau anulata, sotul de buna-credinta pastreaza, pâna la data ramânerii definitive a hotarârii judecatoresti, situatia unui sot dintr-o casatorie valabila. În cazul în care ambii soti sunt de buna-credinta, hotarârea prin care se declara nulitatea casatoriei produce efecte privitoare la relatiile dintre ei numai pentru viitor, iar nu si pentru trecut. Între soti exista obligatia de sprijin moral reciproc; încalcarea obligatiei de

fidelitate în aceasta perioada de catre oricare dintre soti, constituie adulter; sotul care a luat prin casatorie numele celuilalt sot nu-l poate mentine, recapatându-si numele anterior; între soti a operat suspendarea prescriptiei. În ceea ce priveste efectele cu privire la relatiile patrimoniale dintre soti, ele sunt supuse, prin asemanare, regulilor de la divort.

EFECTELE CĂSĂTORIEI

Obligatiile personale reciproce dintre soti:

a) obligatia de sprijin moral reciproc;

b) obligatia de fidelitate;

c) obligatia de a locui împreuna;

d) îndatoririle conjugale;

e) numele sotilor. Potrivit principiului deplinei egalitati a sexelor, art. 27 din C. fam. acorda viitorilor soti urmatoarele posibilitati:

- sa-si pastreze fiecare numele avut înainte de casatorie;

- sa poarte amândoi, dupa încheierea casatoriei, ca nume comun, numele unuia dintre ei;

- sa poarte amândoi, dupa încheierea casatoriei, ca nume comun, numele lor reunite.

Efectele casatoriei cu privire la capacitatea de exercitiu

În sistemul dreptului nostru, femeia se poate casatori, cum am aratat, de la împlinirea vârstei de 16 ani, iar în anumite conditii si de la împlinirea vrâstei de 15 ani; minorul care se casatoreste, respectiv femeia, în conditiile aratate, dobândeste capacitatea deplina de exercitiu.

Reglementarea juridica a raporturilor patrimoniale

Obligativitatea comunitatii de bunuri

Comunitatea de bunuri este reglementata în Codul familiei în cuprinsul art. 30, care precizeaza ca sunt bunuri comune ale sotilor acele bunuri care au fost dobândite de oricare dintre ei în timpul casatoriei, iar în art. 31 se face precizarea ca numai anumite bunuri prevazute limitativ de

acest text sunt bunuri proprii fiecaruia dintre soti. Regimul bunurilor proprii ale fiecarui sot are un caracter imperativ. Art. 29 din Codul familiei stipuleaza ca "sotii sunt obligati sa contribuie, în raport cu mijloacele fiecaruia, la cheltuielile casatoriei".

Bunurile comune ale sotilor

Un bun este comun daca sunt îndeplinite, cumulativ, conditiile urmatoare:

- este dobândit de oricare dintre soti în timpul casatoriei;

- nu face parte din categoriile de bunuri pe care legea le considera bunuri proprii. Comunitatea de bunuri este un efect legal al casatoriei, iar bunul dobândit de oricare dintre soti, în conditiile precizate, este comun chiar daca numai unul dintre ei a contribuit efectiv la acea dobândire.

Clasificarea bunurilor comune si administrarea lor

1) Venituri din activitati productive:

a) salariul celor încadrati în munca în temeiul contractului de munca.

În ce priveste alte venituri asimilate salariului, s-a decis ca sunt bunuri comune:

- sumele de bani dobândite în timpul casatoriei depuse la Casa de Ajutor Reciproc;

- sumele de bani primite de unul dintre soti, cu titlu de pensie, în cadrul asigurarilor sociale, pentru munca desfasurata în trecut;

- bursa primita de unul dintre soti în strainatate, pe baza unei conventii stiintifice;

b) remuneratia autorilor;

c) sumele economisite si depuse la C.E.C.

2) Bunuri imobiliare:

a) constructii efectuate de soti pe terenul unuia dintre ei;

b) constructii efectuate de soti pe terenul proprietate a ambilor soti;

c) constructii efectuate de soti pe terenul proprietate a unei terte persoane;

d) constructia efectuata de catre soti pe un teren atribuit de stat în folosinta;

e) locuinte construite ori cumparate de catre soti cu credite acordate de stat;

f) terenuri primite în folosinta ori concesiune pentru construirea de locuinte;

g) dreptul de folosinta asupra locuintei rezultat dintr-un contract de închiriere;

h) situatii speciale.

3) Alte bunuri mobiliare:

a) bunurile cumparate cu plata în rate;

b) fructele si productele;

c) câstigurile realizate în timpul casatoriei pe libret C.E.C. si la diferite sisteme de loterie. Din punct de vedere juridic, aceste câstiguri sunt producte.

Dreptul sotilor de a administra, folosi si dispune împreuna de bunurile comune

În conformitate cu art. 35 C. fam., sotii administreaza si folosesc împreuna bunurile comune si dispun tot astfel de ele. Ca atare, oricare dintre soti, exercitând singur aceste drepturi, este socotit ca are si consimtamântul celuilalt sot. Cu toate acestea nici unul dintre soti nu poate înstraina si nici nu poate greva un teren sau o constructie ce face parte din bunurile comune, daca nu are consimtamântul expres al celuilalt sot.

Prezumtia legala de mandat tacit reciproc. Legea instituie o prezumtie de mandat tacit reciproc, în temeiul careia fiecare dintre soti se presupune ca, atunci când exercita drepturile conferite de lege sotilor asupra bunurilor lor comune, el o face nu numai în numele sau, adica în numele

propriu, ci si ca reprezentant al celuilalt sot. Prezumtia mandatului tacit reciproc între soti este relativa, ea putând fi înlaturata pentru fiecare act în parte.

Bunuri proprii ale sotilor:

a) bunurile dobândite înainte de încheierea casatoriei;

b) bunurile dobândite în timpul casatoriei prin mostenire, legat sau donatie, numai daca dispunatorul a prevazut ca ele vor fi comune;

c) bunurile de uz personal si cele destinate exercitarii profesiunii unuia dintre soti;

d) bunurile destinate exercitarii profesiei unuia dintre soti, cuprinse în articolul 31 lit. c C. fam.;

e) premiile, recompensele si bunurile în care s-au incorporat creatii intelectuale;

f) indemnizatiile de asigurare sau despagubirea pentru pagubele pricinuite persoanei;

g) valoarea care reprezinta si înlocuieste un bun propriu sau bunuri în care a trecut aceasta valoare, bunuri dobândite în temeiul subrogatiei reale.

Dovada bunurilor comune si proprii

Art. 30 alin. 3 C. fam. introduce prezumtia relativa de comunitate: "Calitatea de bun comun nu trebuie dovedita". În baza acestei prezumtii, orice bun dobândit în timpul casatoriei, de oricare dintre soti, se considera comun câta vreme nu se face dovada ca este propriu, respectiv, ca se

încadreaza într-una din categoriile prevazute de art. 31 C. fam.

Calitatea de bun propriu trebuie dovedita. Dovada bunurilor proprii în raporturile dintre soti poate fi facuta prin orice mijloc de proba, exceptând cazul actelor juridice solemne.

Dreptul sotilor asupra bunurilor proprii

Din punct de vedere juridic, fiecare dintre soti pastreaza în

exclusivitate dreptul de posesie, de folosinta si de dispozitie asupra bunurilor lor proprii.

În principiu, între soti pot interveni orice conventii privitoare la bunurile lor proprii, ca, de pilda, cele de largire a comunitatii matrimoniale prin includerea în ea de bunuri proprii ale unuia sau altuia dintre soti.

Ori de câte ori sotii exercita împreuna drepturile unuia sau altuia dintre ei, ca si atunci când unul dintre ei le exercita în locul celuilalt, temeiul juridic este conventional.

Natura juridica a comunitatii de bunuri

1. Proprietatea comuna în devalmasie si proprietatea comuna pe cote parti

Doctrina considera ca proprietatea sotilor asupra bunurilor comune este o proprietate comuna în devalmasie.

O forma de proprietate comuna este însa si proprietatea comuna pe cote parti, cunoscuta în dreptul comun. Între cele doua feluri de proprietate exista însa si deosebiri:

a) în prima situatie, partea fiecarui sot asupra bunurilor comune nu se cunoaste, nefiind determinata, pe când în al doilea caz, partea fiecarui sot este cunoscuta, fiind determinata sub forma unei fractiuni matematice;

b) sotii nu pot dispune în timpul casatoriei, prin acte între vii, de dreptul lor asupra bunurilor comune, caci acesta nu este determinat, pe când, în al doilea caz, fiecare dintre proprietarii comuni poate dispune de dreptul sau (cota sa parte) asupra bunurilor respective fara a avea nevoie pentru aceasta de consimtamântul celorlalti proprietari;

c) fiecare sot poate face singur acte de administrare si de folosinta asupra bunurilor comune, presupunându-se ca are si consimtamântul celuilalt sot, pe când, în al doilea caz, fiecare dintre proprietarii comuni poate face acte de folosinta asupra bunurilor comune numai în masura în

care nu aduce atingere la folosinte concomitente ale celorlalti proprietari si

nu schimba destinatia bunurilor respective, ceea ce înseamna ca, în fapt, actele de folosinta nu pot fi facute decât cu consimtamântul tuturor proprietarilor comuni;

d) fiecare dintre soti poate dispune, cu unele exceptii, de bunurile comune, fiind socotit ca are si consimtamântul celuilalt sot, pe când, în al doilea caz, actele de dispozitie asupra întregului bun comun se pot face numai cu consimtamântul tuturor proprietarilor comuni;

e) izvorul comunitatii de bunuri a sotilor este casatoria, pe când proprietatea comuna pe cote parti poate proveni din cauze diferite;

f) împartirea bunurilor comune ale sotilor nu se face potrivit unei cote predeterminate, întinderea dreptului fiecarui sot stabilindu-se cu prilejul împartirii, pe când, în cazul proprietatii comune pe cote parti, împartirea bunurilor se face potrivit cotelor prestabilite, a caror întindere este cunoscuta.

2. Împartirea bunurilor comune în timpul casatoriei

În dreptul nostru, împartirea bunurilor comune în timpul casatoriei este posibila ca o situatie de exceptie si poate fi facuta în urmatoarele situatii: la cererea oricaruia dintre soti, la cererea creditorilor personali ai oricaruia dintre soti si în cazul confiscarii averii unuia dintre soti.

Împartirea bunurilor comune la cererea sotilor

Împartirea este posibila numai pe cale judecatoreasca, si nu pe cale conventionala; daca au loc asemenea conventii, ele sunt lovite de nulitate absoluta. Împartirea bunurilor comune existente în momentul în care se face împartirea poate fi totala sau partiala, bunurile care nu s-au împartit

ramânând tot bunuri comune. În situatia în care se realizeaza partajul bunurilor comune ale sotilor, se va avea în vedere valoarea pe care o au aceste bunuri la data când s-a introdus actiunea de împartire, si nu valoarea lor de la data la care a luat nastere starea de devalmasie.

3. Datoriile comune ale sotilor

a) Categoria datoriilor comune

Codul familiei precizeaza în art. 32 ca sotii raspund cu bunurile comune pentru:

− cheltuielile facute cu administrarea oricaruia dintre bunurile lor comune;

− obligatiile pe care le-au contractat împreuna;

− obligatiile contractate de fiecare dintre soti pentru împlinirea nevoilor obisnuite ale casatoriei;

− repararea prejudiciului cauzat prin însusirea de catre unul din soti a unor bunuri proprietate publica, daca prin acestea au sporit bunurile comune ale sotilor.

b) Cheltuielile comune facute cu administrarea oricaruia dintre bunurile comune

În categoria acestor cheltuieli se pot mentiona cele facute pentru întretinerea si conservarea bunurilor comune, pentru plata taxelor si impozitelor, plata primelor asigurarilor obligatorii etc. Aceste cheltuieli pot fi facute de oricare dintre soti si, potrivit mandatului tacit, ele obliga pe

ambii soti, afara de cazul când celalalt sot s-a opus la efectuarea lor si creditorul respectiv a cunoscut aceasta opozitie.

c) Obligatiile contractate de soti împreuna

O astfel de obligatie trebuie contractata numai în timpul casatoriei, în mod concomitent sau succesiv, de catre soti.

Datoria este comuna daca sunt îndeplinite urmatoarele conditii:

- obligatia sa fie asumata de catre soti:

- obligatia sa fie asumata împreuna de soti;

- sotii pot sa-si asume obligatia fie participând în persoana la încheierea actului juridic, fie participând prin reprezentare, cel care reprezinta putând fi chiar celalalt sot;

- cauza obligatiei este indiferenta; obligatia este comuna chiar daca nu ar avea legatura cu nevoile casatoriei;

- obligatia asumata de soti împreuna este comuna, fara a deosebi dupa cum este indivizibila prin natura ei sau prin vointa partilor, solidara sau conjuncta.

d) Obligatiile contractate de fiecare dintre soti pentru îndeplinirea nevoilor obisnuite ale casatoriei

Se impun a fi îndeplinite urmatoarele cerinte de catre o obligatie:

- sa izvorasca dintr-un act juridic;

- sa fie asumata de catre un singur sot;

- sa fie asumata pentru îndeplinirea nevoilor obisnuite ale casatoriei.

e) Repararea prejudiciului cauzat prin însusirea de catre unul dintre soti a unor bunuri proprietate publica, daca prin aceasta au sporit bunurile comune ale sotilor

Cerinte:

- sa se fi produs un prejudiciu de natura patrimoniala;

- prejudiciul sa fie cauzat prin însusirea unui bun proprietate publica;

- faptul însusirii sa fie savârsit de catre unul dintre soti;

- bunurile comune sa fi înregistrat o sporire;

- existenta legaturii de cauzalitate între sporirea valorii bunurilor comune si însusirea savârsita de catre unul dintre soti.

f) Urmarirea datoriilor comune ale sotilor

În conditiile legii, numai creditorii comuni pot sa urmareasca bunurile comune ale sotilor. În situatia în care bunurile comune nu sunt suficiente pentru a acoperi creanta, atunci creditorii comuni pot urmari si bunurile personale ale sotilor.

ÎNCETAREA EXISTENŢEI CĂSĂTORIEI

ÎNCETAREA CĂSĂTORIEI

1. Încetarea, desfacerea si desfiintarea casatoriei

Se face distinctia între încetarea si desfacerea casatoriei.

Casatoria înceteaza prin:

- moartea unuia dintre soti;

- declararea judecatoreasca a mortii unuia dintre soti;

- recasatorirea sotului celui ce fusese declarat mort.

Încetarea casatoriei are loc de drept.

Casatoria se poate desface prin divort, ca o masura cu caracter exceptional, prin hotarâre judecatoreasca. Încetarea casatoriei produce efecte numai pentru viitor, nu si pentru trecut si tot astfel si desfacerea casatoriei. Spre deosebire de acestea, desfiintarea casatoriei îsi produce efectele, exceptând pe cele fata de copii si casatoria putativa, din chiar momentul încheierii ei, si pentru trecut, casatoria fiind considerata ca nu a existat niciodata.

2. Cazurile de încetare a casatoriei

A. Moartea unuia dintre soti

Desi casatoria înceteaza pentru viitor, unele efecte ale acesteia se mentin si dupa aceasta data, si anume:

- sotul supravietuitor care a luat prin casatorie numele celuilalt sot îl pastreaza si dupa încetarea casatoriei si aceasta chiar daca se recasatoreste;

- sotul supravietuitor care nu a împlinit înca vârsta de 18 ani îsi mentine capacitatea de exercitiu dobândita prin casatorie, ca un drept câstigat.

În privinta efectelor cu privire la relatiile patrimoniale dintre soti se pot ivi urmatoarele situatii:

- înceteaza comunitatea de bunuri a sotilor; sotul supravietuitor, de regula, are un drept de proprietate asupra unei parti din bunurile care au fost comune în timpul casatoriei, iar cealalta parte, care apartinuse sotului decedat, trece la mostenitorii sai, între care se afla si sotul supravietuitor;

- obligatia de întretinere între soti devine inoperanta;

- ia nastere dreptul de mostenire al sotului supravietuitor la moartea celuilalt sot.

B. Declararea judecatoreasca a decesului unuia dintre soti

Aceasta produce aceleasi efecte ca în cazul mortii fizice constatate oficial, data mortii fiind cea stabilita prin hotarârea judecatoreasca declarativa a decesului.

C. Recasatorirea sotului celui ce fusese declarat mort

În cazul în care sotul declarat mort reapare si anuleaza hotarârea declarativa de deces, pot aparea doua situatii:

a) sotul care s-a recasatorit a fost de buna-credinta, adica nu a stiut ca cel declarat mort traieste. În aceasta situatie, se da preferinta celei de a doua casatorii, care exista în fapt, iar prima casatorie este considerata desfacuta pe data încheierii celei de a doua, care ramâne singura valabila;

b) în cazul când sotul care s-a recasatorit a fost de rea-credinta, stiind ca cel declarat decedat se afla în viata, se considera ca noua casatorie este încheiata prin fraudarea art. 5 C. fam., care interzice casatoria unei persoane casatorite si, în consecinta, noua casatorie este lovita de nulitate absoluta.

DESFACEREA CĂSĂTORIEI

1. Temeiurile juridice ale divortului

Divortul este un mijloc de încetare a casatoriei pe cale judecatoreasca atunci când, datorita unor motive temeinice, convietuirea si raporturile dintre soti sunt grav si iremediabil afectate.

Divortul se poate pronunta si numai pe baza acordului ambilor soti, daca sunt îndeplinite conditiile cerute de lege (art. 38 C. fam.):

- pâna la data cererii de divort a trecut cel putin un an de la încheierea casatoriei, în caz contrar actiunea putând fi respinsa;

- sa nu existe copii minori rezultati din casatorie, nu însa si din alta casatorie.

Divortul nu poate fi cerut, conform noilor reglementari, de oricare dintre soti, daca starea sanatatii sale face imposibila continuarea casatoriei.

2. Motivele de divort

În lipsa unei reglementari exprese, practica judiciara considera ca motive temeinice situatii de felul acesta:

- parasirea nejustificata a domiciliului conjugal;

- refuzul nejustificat al unuia din soti de a locui împreuna cu celalalt;

- infidelitatea sub forma adulterului;

- neîndeplinirea îndatoririlor conjugale ca urmare a unor nepotriviri de ordin fiziologic;

- rele purtari concretizate în fapte evidente de destramare a vietii de familie;

- existenta unei boli grave incurabile de care sufera unul dintre soti si necunoscuta de celalalt sot decât dupa încheierea casatoriei, datorita acestui motiv o convietuire devenind imposibila.

3. Procedura divortului

Conform legii, actiunea de divort are un caracter strict personal si de aceea nu poate fi introdusa decât de catre soti.

Actiunea în justitie

a) Instanta competenta. Actiunea de divort este de competenta instantei judecatoresti în circumscriptia careia se afla cel din urma domiciliu al sotilor; nu are relevanta daca sotii au avut facuta mutatia în acea localitate, ci numai daca au locuit efectiv într-o anumita localitate. Este

de retinut faptul ca normele care determina competenta în materie de divort sunt imperative.

b) Cererea de divort. În ce priveste redactarea actiunii judiciare, pe lânga mentiunile pe care trebuie sa le cuprinda orice cerere de chemare în judecata, cererea de divort trebuie sa cuprinda si numele copiilor minori nascuti din casatorie sau ale celor care au aceeasi situatie legala. Ca atare, la cerere se vor anexa copii legalizate de pe certificatul de casatorie si de pe certificatele de nastere ale copiilor minori. Prin cererea de divort, sotul reclamant mai poate solicita sa i se încredinteze copii minori si sa se fixeze contributia celuilalt sot pentru încredintarea acestora, sa poarte si dupa divort numele pe care l-a purtat în casatorie, sa se împarta bunurile comune etc. Cererea de divort împreuna cu înscrisurile doveditoare vor fi prezentate personal de catre reclamant presedintelui instantei competente.

c) Cererea reconventionala. Sotul pârât poate face cerere reconventionala cel mai târziu pâna la prima zi de înfatisare publica, pentru faptele petrecute înainte de aceasta data. Când s-a introdus cerere reconventionala, aceasta se judeca împreuna cu cea a reclamantului, operând prorogarea de competenta în favoarea instantei învestite cu judecarea ultimei dintre aceste doua cereri.

4. Desfasurarea procesului

a) Împacarea partilor. Dupa ce primeste cererea de divort, presedintele instantei va da reclamantului sfaturi de împacare, procedându-se în acest fel si în cazul cererii de divort bazate pe acordul partilor. La divortul întemeiat pe acordul partilor se fixeaza un termen de doua luni în sedinta publica, având ca scop verificarea de catre soti a mentinerii acordului lor de divort.

b) Prezenta personala a partilor. În cazul proceselor de divort, partile sunt obligate sa se înfatiseze în persoana în fata instantelor de fond, afara de urmatoarele cazuri:

- când unul dintre soti executa o pedeapsa privativa de libertate;

- când unul dintre soti este împiedicat de o boala grava;

- când unul dintre soti este pus sub interdictie;

- când unul dintre soti are resedinta în strainatate.

Pentru divortul pe baza acordului sotilor, la termenul de judecata, în prima instanta se cere prezenta ambilor soti, pentru a se verifica staruinta lor în desfacerea casatoriei dupa procedura amintita.

c) Alti participanti la procesul de divort. În situatia în care sotii au copii minori, instanta va dispune si citarea si ascultarea autoritatii tutelare.

Ascultarea copiilor minori care au împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie în procesele de divort în vederea încredintarii lor.

d) sedinta de judecata. Conform legii, cererile de divort se judeca în sedinta publica. Ca regula generala, actiunea de divort se stinge prin împacarea partilor în orice faza a procesului. În ce priveste administrarea probelor, legea prevede posibilitatea audierii ca martori si a rudelor si a finilor pâna la gradul III inclusiv, în afara de descendenti. În mod cu totul special, ca probe se poate admite si înregistrarea convorbirilor telefonice. Interogatoriul poate fi folosit doar pentru combaterea motivelor de divort, nu si pentru dovedirea acestora.

e) Hotarârea de divort. În situatia în care sunt îndeplinite cerintele art. 38 C. fam., instanta pronunta desfacerea casatoriei facând distinctiile necesare.

Hotarârea de divort poate cuprinde si unele mentiuni facultative, cum ar fi cele privind: numele pe care sotii îl vor purta dupa divort, stabilirea pensiei de întretinere între soti, împartirea bunurilor comune, parintele care va administra bunurile minorului îl va reprezenta, îi va încuviinta actele în viitor. Data când hotarârea ramâne definitiva se considera a fi cea a

desfacerii casatoriei.

Executarea hotarârii de divort. Dupa ramânerea definitiva a hotarârii de divort, instanta o va comunica din oficiu Serviciului de stare civila, pentru a face mentiunea pe marginea actului de casatorie, pentru o mai buna conservare a situatiei cu caracter publicitar. Efectuarea mentiunii

despre hotarârea de divort pe actul de casatorie constituie o masura publicitara, ce are ca scop de a face opozabila fata de terti desfacerea casatoriei.

5. Efectele divortului

. Efecte cu privire la relatiile personale dintre soti si capacitatea

de exercitiu

Divortul produce efecte numai pentru viitor, nu si pentru trecut.

Aceste efecte pot fi cu privire la relatiile personale, la capacitatea de exercitiu si la cele patrimoniale.

Calitatea de sot înceteaza pentru viitor, iar fiecare sot se poate recasatori. Încetând aceasta calitate, ia sfârsit si obligatia de sprijin moral si de fidelitate. În urma divortului, fiecare dintre fostii soti redobândeste numele avut înainte de încheierea casatoriei, însa legea prevede si

posibilitatea mentinerii numelui purtat anterior, în timpul casatoriei. În cazul în care divortul are loc înainte de împlinirea vârstei de 18 ani de catre unul dintre soti, nu se pierde capacitatea deplina de exercitiu dobândita prin încheierea casatoriei de catre persoana în cauza. Asupra cetateniei, divortul nu are nici o influenta.

. Efecte cu privire la bunurile comune

A) Împartirea bunurilor comune prin învoiala sotilor

Prin învoiala sotilor, împartirea poate avea loc în urmatoarele situatii:

- concomitent cu hotarârea de divort;

- în cursul procesului de divort, indiferent daca învoiala se face în fata instantei sau printr-un act întocmit în fata notarului autorizat;

- în perioada imediat urmatoare de la ramânerea definitiva a hotarârii de divort;

- dupa înregistrarea hotarârii de divort, facuta pe marginea actului de casatorie.

B) Împartirea bunurilor comune prin hotarâre judecatoreasca

În cazul în care sotii nu se înteleg cu privire la împartirea bunurilor comune, atunci, la cererea oricaruia dintre soti, urmeaza a decide instanta de judecata.

În aceste situatii, împartirea bunurilor comune se face dupa cum urmeaza:

- în cazul în care exista o învoiala între soti cu privire la determinarea cotei fiecaruia dintre ei în bunurile comune, atunci împartirea se face conform acestor cote;

- în situatia contrara, stabilirea cotei-parti ce revine fiecarui sot din bunurile comune se face prin hotarâre judecatoreasca, corespunzator acestor cote.

Dreptul la actiune având ca obiect împartirea bunurilor comune nu se prescrie. În situatia în care pâna la împartirea bunurilor comune exista pericolul ca unul dintre soti sa înstraineze o parte din bunuri în detrimentul celuilalt sot sau sa le deterioreze, ori un sot nu poate folosi bunurile

comune, instanta poate numi un sechestru judiciar, care poate fi chiar unul dintre soti.

. Efecte cu privire la locuinta comuna a sotilor

a) Situatia sotilor chiriasi. Fara a se tine seama pe numele caruia dintre soti este încheiat contractul de închiriere si daca încheierea acestuia s-a facut la o data anterioara ori ulterioara casatoriei, se procedeaza dupa cum urmeaza:

- locuinta comuna se împarte între soti, daca acest lucru este posibil;

- daca locuinta nu se poate împarti, locuinta se atribuie conform întelegerii sotilor, iar în lipsa acesteia, se atribuie sotului caruia i s-au încredintat copii spre îngrijire, iar în cazul în care nu sunt copii, sotului care a obtinut divortul.

Daca copiii sunt încredintati unei terte persoane sau unei institutii pentru ocrotire, atunci criteriul nu se mai aplica. Daca sotii au mai multi copii si fiecaruia dintre ei i se încredinteaza copii, instanta va trebui sa aplice celelalte dispozitii, chiar daca cuantumul acestor atribuiri este inegal.

Copiii dintr-o casatorie anterioara au aceleasi drepturi ca si copiii rezultati din casatoria care se desface. Copiii din afara casatoriei au aceleasi drepturi ca si copiii din casatorie. În lipsa de învoiala a sotilor si când nu exista copii, locuinta se atribuie sotului care a obtinut divortul, evacuarea celuilalt sot facându-se neconditionat, fara atribuirea altei locuinte.

b) Situatia sotului proprietar sau titular al altui drept. Sotul proprietar nu poate fi evacuat, chiar daca el este vinovat de divort sau daca au fost încredintati copii minori celuilalt sot. Apartamentul proprietate personala al unuia dintre fostii soti nu poate fi atribuit nici în întregime si

nici partial sotului neproprietar. Totusi, instanta, apreciind împrejurarile cauzei, poate sa oblige pe sotul proprietar, la cerere, sa asigure celuilalt sot, precum si copiilor care i-au fost încredintati, o suprafata locativa corespunzatoare, fie în apartamentul proprietatea sa, fie în alta locuinta.

c) Situatia sotilor coproprietari ori proprietari în devalmasie. În situatia în care locuinta apartine sotilor în coproprietate ori în devalmasie, iar în cadrul actiunii de divort nu s-a cerut împartirea bunurilor comune, instanta, la cerere, poate dispune pe calea unor masuri provizorii împartirea

sau atribuirea locuintei dupa aceleasi criterii, urmând ca rezolvarea definitiva a raporturilor patrimoniale dintre soti sa aiba loc ulterior, în cadrul actiunii separate de partaj.

d) Efecte cu privire la alte raporturi patrimoniale dintre soti.

Obligatia de a suporta cheltuielile casniciei si cea de sprijin material înceteaza o data cu încetarea calitatii de soti. În ceea ce priveste dreptul la mostenire, fostul sot supravietuitor nu are drept la mostenire asupra bunurilor ramase la moartea celuilalt sot de care a divortat.

. Efecte cu privire la relatiile personale dintre parinti si copiii minori

În cazul desfacerii casatoriei, când exista copii minori, se pune problema încredintarii acestora. Instanta judecatoreasca este obligata, chiar daca nu exista o cerere expresa a sotilor în acest sens, sa se pronunte, prin hotarârea pe care o da, si asupra încredintarii acestora, pentru a se evita

introducerea ulterioara a unei noi actiuni, ceea ce nu ar fi în interesul copiilor minori, care nu pot fi lasati fara îngrijire si întretinere nici un moment.

Exercitarea drepturilor parintesti cu privire la persoana copilului

În situatia în care copilul a fost încredintat unui parinte, acesta exercita drepturile si îndatoririle parintesti cu privire la persoana copilului; celalalt parinte pastreaza dreptul de a avea legaturi personale cu copilul, precum si de a veghea la cresterea, educarea, învatarea si pregatirea lui

personala. În situatia în care copilul a fost încredintat unei alte persoane ori

unei institutii de ocrotire, acestia vor avea fata de copil numai drepturile si

îndatoririle parintesti cu privire la persoana copilului.

. Efecte cu privire la relatiile patrimoniale dintre parinti si copiii minori

a) Contributia parintilor la cheltuielile de crestere, educare, învatatura si pregatire profesionala a copilului. Aceasta contributie se stabileste prin hotarâre de divort chiar daca partile nu au facut cerere în acest sens.

b) Exercitarea drepturilor si îndatoririlor parintesti cu privire la bunurile copilului. În situatia în care copilul este încredintat unuia dintre parinti, drepturile si îndatoririle parintesti mentionate se exercita de catre acesta.

c) Beneficiul contractului cu privire la locuinta. Faptul încredintarii copiilor unuia dintre parinti are influenta asupra atribuirii beneficiului contractului de închiriere, acesta folosind sotului caruia i s-au încredintat copii.

d) Primirea alocatiei de stat pentru copii.

RUDENIA

1. Notiune. Din punct de vedere juridic, Codul familiei, în art. 95 al.1 defineste rudenia ca fiind "legatura bazata pe descendenta unei persoane dintr-o alta persoana sau pe faptul ca mai multe persoane au un ascendent comun".

2. Clasificare:

a) dupa izvorul ei, distingem între rudenia fireasca, care se întemeiaza pe faptul nasterii si se bazeaza pe legatura de sânge, si rudenia civila, creata prin adoptie. Aceasta din urma se substituie rudeniei firesti, adoptatul si descendentii sai devenind ruda cu adoptatorul si rudele acestuia;

b) dupa linia de rudenie (adica sirul de persoane între care exista rudenie), distingem între rudenia în linie dreapta (sau directa) si rudenia în linie colaterala.

Rudenia în linie dreapta se subclasifica, în functie de sensul sau urcator sau coborâtor, în: rudenie ascendenta, care leaga o persoana cu cei care coboara (de la copil, parinti, bunici, strabunici etc.); rudenie descendenta, care leaga o persoana cu cei care coboara din aceasta (de la parinti, copil, nepoti, stranepoti etc.);

c) dupa natura relatiei dintre parinti, rudenia fireasca poate fi din casatorie sau din afara casatoriei.

Dreptul român acorda aceeasi ocrotire rudeniei din casatorie, cât si celei din afara casatoriei.

Între filiatia din casatorie si cea din afara casatoriei exista unele deosebiri de reglementare în ceea ce priveste modul stabilirii filiatiei si a numelui copilului din afara casatoriei.

Stabilirea gradului de rudenie se face diferit, dupa felul liniei de rudenie. Astfel, la rudenia în linie directa, gradul de rudenie se socoteste dupa numarul nasterilor prin care se stabileste legatura de sânge între doua persoane, iar la rudenia în linie colaterala, gradul se socoteste dupa numarul nasterilor, pornind de la una din rude în linie ascendenta pâna la autorul

comun, si apoi de la acesta, în linie descendenta, pâna la cealalta ruda. În linie colaterala nu exista rude de gradul întâi.

3. Durata rudeniei difera dupa cum este vorba de rudenia fireasca, care este permanenta, si rudenia civila, care dureaza numai cât timp fiinteaza adoptia. Numai într-un singur caz, rudenia fireasca înceteaza, si anume în cazul încuviintarii adoptiei, mentinându-se însa impedimentul la

casatorie.

4. Dovada rudeniei se face în mod diferit dupa efectele care se urmaresc:

a) daca se urmaresc efecte de stare civila dovada se face, în principiu, cu acte de stare civila; exceptie: orice mijloace de proba;

b) daca se urmaresc alte efecte, de regula, patrimoniale, dovada se poate face cu alte mijloace de proba decât actele de stare civila, de exemplu, prin martori - în cadrul procedurii succesorale;

c) în cadrul procesului penal, proba filiatiei poate fi facuta si cu mijloacele procesuale penale prevazute de Codul de procedura penala. În cazul adoptiei, legatura de rudenie exista între adoptator si rudele acestuia, pe de o parte, si adoptat si descendentii sai, pe de alta parte (art. 1

pct. l din OUG nr. 25/1997).

5. Rudenia prin adoptie se substituie rudeniei firesti, care nu mai persista decât pentru a constitui un impediment la casatorie (art. 6 C. fam.).

Rudenia rezultata din adoptie înceteaza numai pentru viitor, în cazul desfacerii adoptiei, iar în cazul declararii nulitatii adoptiei, legatura de rudenie se desfiinteaza, cu caracter retroactiv. Gradul de rudenie se stabileste ca si la rudenia fireasca, iar dovada de rudenie se face prin proba

adoptiei însasi.

6. Afinitatea sau alianta este legatura dintre un sot si rudele celuilalt sot (de exemplu: între ginere si socri, între cumnati). Afinitatea nu exista între rudele unui sot si rudele celuilalt sot (între cuscri), iar între soti nu exista nici rudenie si nici afinitate. Afinitatea îsi are izvorul în casatorie; ea nu apare în cazul concubinajului. Afinitatea exista si în cazul în care rudenia rezulta din adoptie, precum si atunci când rezulta din afara casatoriei.

Gradul de afinitate se determina ca si gradul de rudenie, sotul fiind afinul rudelor sotiei în acelasi grad în care sotia este ruda cu persoanele în cauza. Fiind un efect al casatoriei si al rudeniei, afinitatea ar trebui sa dureze pâna la încetarea sau desfacerea casatoriei, ori pâna ce rudenia prin

adoptie ia sfârsit. Unele efecte juridice ale afinitatii se pot mentine, în conditiile legii, chiar daca afinitatea înceteaza.

Proba afinitatii se face prin dovada rudeniei si a casatoriei din care rezulta.

Efectele afinitatii se produc numai când legea prevede aceasta, de exemplu: în cazul obligatiei de întretinere dintre un sot si copilul celuilalt sot, în materie de nedemnitate succesorala, în cazul recuzarii judecatorilor, în materie de stramutare a proceselor, în materia martorilor etc.

FILIAŢIA

Filiatia este o legatura de sânge, biologica, ce rezulta din procreare si nastere. În sens larg, desemneaza un sir neîntrerupt de nasteri care leaga o persoana de un stramos al ei, iar în sens restrâns, este raportul de descendenta a unei persoane din parintii sai.

În raport de parintele fata de care se stabileste, filiatia se împarte în filiatie fata de mama si filiatie fata de tata. Dupa natura relatiei dintre parinti la data nasterii sau a conceptiei filiatia poate fi din casatorie si din afara casatoriei, iar în cazul în care este realizata doar pe cale juridica, prin înfiere, este vorba despre filiatie din adoptie.

Filiatia fata de mama

1. Notiuni introductive. Filiatia fata de mama se mai numeste si maternitate si poate fi din casatorie sau din afara casatoriei. Ea cunoaste aceeasi reglementare juridica, fie ca este din casatorie, fie ca este din afara casatoriei. Conform art. 47 al. 1 C. fam., filiatia fata de mama rezulta din faptul nasterii. Stabilirea filiatiei fata de mama presupune dovedirea a doua

elemente, respectiv: a) faptul nasterii copilului; b) identitatea copilului nascut cu cel despre a carui filiatie este vorba, iar în cazul filiatiei din casatorie, trebuie facuta si dovada casatoriei. Dovada acestor elemente ale filiatiei ar urma sa se faca prin orice mijloc de proba.

2. Dovada filiatiei fata de mama. Ca regula, stabilirea filiatiei fata de mama se face prin certificatul constatator al nasterii, eliberat dupa înregistrarea nasterii la serviciul de stare civila. Forta probanta a certificatului este consolidata prin folosirea starii civile conforme acestui certificat. Folosirea starii civile (posesia de stat) este starea de fapt din care rezulta ca un copil este al unei anumite femei si aceasta stare de fapt dovedeste atât faptul nasterii, cât si faptul identitatii, deoarece existenta concordanta a certificatului de nastere si a folosirii starii civile creeaza prezumtia absoluta ca starea civila aratata în acest mod corespunde

realitatii. Sunt considerate elemente ale folosintei starii civile, care trebuie sa prezinte caracter de continuitate si sa existe în mod concordant, urmatoarele:

a) purtarea de catre copil a numelui mamei (nomen);

b) faptul tratarii copilului de catre mama si familia acesteia ca fiind copilul nascut de respectiva femeie (tractatus);

c) împrejurarea ca acest copil este considerat si de catre terti ca fiind persoana careia îi apartine starea civila de care se prevaleaza (fama).

În cazul adoptiei, se întocmeste un nou act de nastere pentru cel adoptat, în care adoptatorii sunt trecuti ca parinti firesti. Noul act nu face dovada nasterii fata de mama fireasca a adoptatorului, dovada nasterii facându-se, la nevoie, cu vechiul act de nastere pe care se face mentiune

privind întocmirea noului act.

3. Recunoasterea filiatiei fata de mama este actul prin care o femeie declara legatura de filiatie dintre ea si un copil despre care pretinde ca este al sau. Recunoasterea are o natura juridica complexa, de mijloc de proba (marturisirea) si de act juridic unilateral ce are ca efect stabilirea

posesiei de stat a acelui copil.Art. 48 C. fam. prevede, limitativ, doua cazuri în care poate avea loc recunoasterea:

a) daca nasterea nu a fost înregistrata în registrul de stare civila, pentru ca: 1) nu a existat registru de stare civila; 2) s-a omis înregistrarea din vina delegatului de stare civila; 3) mama nu a declarat nasterea;

b) când copilul a fost trecut în registrul de stare civila ca nascut din parinti necunoscuti.

Desi art. 48 C. fam. prevede ca se poate recunoaste numai copilul nascut din parinti necunoscuti, se admite si recunoasterea copilului a carui paternitate a fost stabilita mai întâi, deoarece art. 64 C. fam. prevede ca un copil îsi poate stabili mai întâi filiatia fata de oricare dintre parinti.

Copiii care pot fi recunoscuti sunt:

a) atât copilul minor, cât si copilul major, deoarece legea nu distinge;

b) nu numai copilul nascut, ci si copilul doar conceput, sub conditia sa se nasca viu si la nastere sa se afle într-una din cele doua situatii la care se refera art. 48 C. fam.;

c) copilul decedat, daca a lasat descendenti, facându-se aplicarea prin analogie a art. 57 al. l C. fam., care prevede posibilitatea recunoasterii de paternitate într-o astfel de situatie.

Recunoasterea de maternitate poate fi facuta în urmatoarele forme:

a) declaratie la serviciul de stare civila;

b) înscris autentic (notarial sau declaratie în fata instantelor judecatoresti);

c) testament, în oricare din formele sale (autentic, olograf, mistic sau privilegiat).

Caracterele juridice ale recunoasterii: act juridic cu caracter strict personal, unilateral, pur si simplu, declarativ de filiatie, produce efecte erga omnes, irevocabil, chiar daca s-a facut prin testament, solemn, care trebuie sa îmbrace formele limitativ prevazute de lege.

Recunoasterea care nu corespunde adevarului poate fi contestata de orice persoana interesata, inclusiv de catre mama care a facut recunoasterea, si poate fi sanctionata cu nulitatea absoluta, sau nulitatea relativa, dupa caz.

4. Actiunea în justitie pentru stabilirea filiatiei fata de mama este o actiune în reclamatie de stare civila si poate fi introdusa în doua cazuri prevazute de art. 50 C. fam.:                                  a) în situatia în care, din orice împrejurari, dovada filiatiei fata de mama nu se poate face prin certificatul constatator al nasterii;

b) în situatia în care se contesta realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nasterii.

Aspecte procesuale privind exercitarea actiunii în stabilirea filiatiei fata de mama:

a) titularul actiunii este copilul - conform art. 52 al. 1 C. fam.;

b) actiunea se introduce împotriva pretinsei mame, iar dupa moartea acesteia, împotriva mostenitorilor acesteia;

c) actiunea nu se prescrie în timpul vietii copilului;

d) hotarârea pronuntata are caracter declarativ si este opozabila erga omnes.

Filiatia fata de tata

Notiuni generale. Filiatia fata de tata (paternitate) reprezinta

legatura juridica dintre un copil si tatal sau. Paternitatea poate fi: din casatorie; din afara casatoriei. În mod corespunzator, exista copilul din casatorie si cel din afara

casatoriei. Potrivit art. 55 si 57 C. fam., copii din casatorie sunt:

- cei nascuti în timpul casatoriei, adica între data încheierii casatoriei si data desfacerii ori încetarii acesteia;

- cei conceputi în timpul casatoriei si nascuti dupa desfacerea, încetarea

ori declararea nulitatii casatoriei, daca nasterea a avut loc înainte ca mama sa fi intrat într-o noua casatorie. Potrivit art. 57 si 59 C. fam., este copil din afara casatoriei copilul conceput si nascut în afara casatoriei, adica: înainte de încheierea casatoriei; dupa desfacerea, încetarea sau declararea nulitatii casatoriei, chiar daca parintii lui sunt casatoriti; precum si copilul conceput si nascut din parinti care nu sunt casatoriti între ei.

Moduri de stabilire a paternitatii:

- din casatorie - prin prezumtia de paternitate;

- din afara casatoriei - fie prin recunoasterea voluntara din partea pretinsului tata, fie prin actiune în justitie pentru stabilirea paternitatii.

Filiatia fata de tatal din casatorie

A. Prezumtia de paternitate. Art. 53 C. fam. se aplica în situatia copilului nascut în timpul casatoriei si a copilului conceput în timpul casatoriei si nascut dupa încetarea sau desfacerea casatoriei, declararea nulitatii sau anularea acesteia.

Pentru dovedirea filiatiei fata de tata, este suficient sa se stabileasca filiatia fata de mama si casatoria acesteia la data nasterii ori conceptiei copilului. Beneficiaza de prezumtia de paternitate copilul nascut în timpul casatoriei, chiar daca tatal sau nu a fost trecut în actul de nastere si nu a

introdus actiunea în tagaduirea paternitatii.

B. Timpul legal al conceptiunii copilului: notiune, calcul, caracter:

- timpul cuprins între a 300-a zi si a 180-a zi dinaintea nasterii copilului (art. 61 C. fam.);

- se calculeaza pe zile, si nu pe ore; ziua nasterii, care este ziua de plecare a termenului, nu se socoteste, dar se socoteste ziua de împlinire; durata lui este de 121 zile;

- dispozitiile art. 61 C. fam. creeaza o prezumtie cu caracter absolut în ce priveste determinarea timpului legal al conceptiunii.

C. Tagaduirea paternitatii din casatorie - actiunea care are ca obiect rasturnarea prezumtiei de paternitate.

Cazuri de introducere a actiunii - paternitatea poate fi tagaduita daca este cu neputinta ca sotul mamei sa fie tatal copilului (motive: a) imposibilitatea fizica de a procrea; b) imposibilitatea materiala de coabitare; c) imposibilitatea morala de coabitare).

Dreptul la actiune - aceasta poate fi introdusa numai de sotul mamei sau de tutorele sotului pus sub interdictie, cu încuviintarea autoritatii tutelare. Mostenitorii sotului pot doar continua actiunea pornita de el.

Termenul actiunii - 6 luni de la data când tatal a cunoscut nasterea copilului, de la data când a luat cunostinta despre stabilirea filiatiei fata de mama etc. (art. 55 C. fam.).

Proba - prin orice mijloc de proba; instanta competenta -instanta locului unde domiciliaza reprezentantul legal al copilului.

Efectele admiterii actiunii - copilul este considerat ca fiind din afara casatoriei, cu exceptia situatiilor de conflicte de paternitate din casatorie: cu privire la nume; cu privire la ocrotirea copilului prin parinti; cu privire la domiciliul copilului; cu privire la pensia de întretinere.

D. Conflict de paternitate. Dubla paternitate. În situatia în care se tagaduieste paternitatea unui copil din casatorie, reapare de drept cealalta paternitate, copilul fiind considerat tot din casatorie, adica aceea în care a fost conceput.

Conflictul de paternitate desemneaza situatia în care unui copil i se atribuie doua paternitati, datorita faptului ca este conceput în timpul primei casatorii si nascut în timpul celei de-a doua.

Potrivit art. 53 al. 2 C. fam., conflictul se rezolva în favoarea sotului din cea de-a doua casatorie.

Între paternitatea din casatorie si paternitatea din afara casatoriei nu poate exista conflict de paternitate.

E. Contestarea filiatiei fata de tatal din casatorie. Este actiunea prin care se urmareste înlaturarea gresitei aplicari a prezumtiei de paternitate; titularul actiunii - orice persoana interesata, chiar si copilul; este introdusa împotriva barbatului fata de care s-a stabilit eronat paternitatea; este imprescriptibila; este admis orice mijloc de proba; efect: copilul devine

din afara casatoriei.

Filiatia fata de tatal din afara casatoriei

A. Recunoasterea de paternitate

Notiune: actul prin care un barbat declara ca un anumit copil este al sau.

Copiii care pot fi recunoscuti:

- numai copilul din afara casatoriei (inclusiv copilul din casatorie caruia i s-a tagaduit paternitatea);

- numai copilul nascut;

- si copilul conceput, care, la nastere, sa aiba situatia juridica de copil din afara casatoriei;

- copilul din afara casatoriei dupa ce a decedat, numai daca a lasat descendenti firesti;

- atât copilul minor, cât si cel major;

- copilul deja recunoscut - poate fi recunoscut de catre un alt barbat care se pretinde tatal copilului, mai ales daca cel ce face recunoasterea nu are cunostinta de prima recunoastere, dar ofiterul de stare civila este îndreptatit sa refuze înregistrarea ei, câta vreme prima recunoastere

înregistrata nu este înlaturata pe calea contestatiei.

Caracterele recunoasterii: act personal, declarativ de filiatie (produce efecte retroactiv), act unilateral, irevocabil, solemn, opozabil erga omnes, facultativ.

Formele recunoasterii:

a) declaratia la serviciul starii civile, fie o data cu înregistrarea nasterii, fie dupa aceasta data;

b) înscris autentic: în fata notarului; în fata primarului în localitatile unde nu functioneaza notariate; în fata instantei judecatoresti;

c) testament - olograf, autentic sau mistic.

Efectele recunoasterii de paternitate - stabilirea paternitatii copilului fata de acel barbat, de la nastere, chiar de la conceptie.

Contestarea recunoasterii de paternitate

Notiune: actiunea prin care se urmareste înlaturarea filiatiei stabilite prin recunoastere care nu corespunde adevarului.

. Actiunea poate fi exercitata de orice persoana care dovedeste un interes patrimonial sau nepatrimonial: copilul recunoscut, mostenitorii copilului recunoscut, mama copilului recunoscut, barbatul care a facut recunoasterea, mostenitorii acestuia, barbatul care a recunoscut anterior pe

acel copil, mostenitorii acestuia, procurorul.

. Actiunea poate fi exercitata de orice persoana care dovedeste un interes patrimonial sau nepatrimonial: copilul recunoscut, mostenitorii copilului recunoscut, mama copilului recunoscut, barbatul care a facut recunoasterea, mostenitorii acestuia, barbatul care a recunoscut anterior pe

acel copil, mostenitorii acestuia, procurorul.

. Actiunea se introduce, dupa caz, împotriva autorului recunoasterii si a copilului recunoscut.

. Actiunea este imprescriptibila.

Proba: este admisibil orice mijloc de proba, sarcina incumba reclamantului (regula); daca recunoasterea este contestata de mama, de cel recunoscut sau de descendentii acestuia, sarcina probei este rasturnata - dovada paternitatii revine autorului recunoasterii sau mostenitorilor sai.

Efecte: admiterea actiunii înlatura paternitatea stabilita prin acea recunoastere cu efect retroactiv. Efecte cu privire la numele copilului, ocrotirea parinteasca, obligatia de întretinere, succesiunea

Nulitatea sau anularea recunoasterii de paternitate

Recunoasterea de paternitate care nu este facuta cu respectarea prevederilor art. 57 C. fam. este lovita de nulitate absoluta. Recunoasterea lovita de nulitate absoluta sau relativa se considera ca nu a avut loc, copilul având aceeasi situatie juridica pe care a avut-o înainte de data recunoasterii,

adica fara paternitate stabilita.

B. Actiunea pentru stabilirea paternitatii din afara casatoriei

Notiune: actiunea care are ca obiect determinarea, pe calea justitiei, a legaturii de filiatie dintre copilul din afara casatoriei si tatal sau. Actiunea se poate introduce în toate situatiile în care este vorba de un copil din afara casatoriei.

Introducerea actiunii

Titularul actiunii este copilul din afara casatoriei - minor sau major.

Mostenitorii copilului pot continua actiunea pornita de acesta.

Situatii: copilul nu are capacitate de exercitiu - actiunea se introduce, în numele copilului, de catre mama lui, chiar daca aceasta este minora; în lipsa acesteia, de catre reprezentantul sau legal; copilul are capacitate de exercitiu restrânsa - poate introduce actiunea singur, fara a avea nevoie de vreo încuviintare; copilul are capacitate de exercitiu deplina - introduce singur actiunea; copilul adoptat poate introduce actiunea. Actiunea se introduce împotriva pretinsului tata, iar daca acesta a decedat, împotriva mostenitorilor sai. Mama sau reprezentantul legal al copilului nu pot renunta la actiune.

Termen: 1 an de la nasterea copilului (regula - art. 60 C. fam.); exceptii - art. 60 al. 2 si 3 C. fam.

Hotarârea judecatoreasca prin care s-sa stabilit paternitatea din afara casatoriei produce efecte si retroactiv, pâna la conceptia copilului, astfel ca în toata aceasta perioada copilul este considerat ca fiind al tatalui.

ADOPŢIA

Definitie. Adoptia este o masura speciala de protectie a drepturilor copilului, prin care se stabileste filiatia între cel care adopta si copil, precum si rudenia între copil si rudele adoptatorului.

Caracterele generale ale adoptiei

1) Adoptia se face în interesul adoptatului.

2) Adoptia este un act solemn - consimtamântul necesar în vederea adoptiei se poate da numai în forma autentica prevazuta de lege; adoptia se încuviinteaza numai de catre institutia judecatoreasca competenta.

Cerintele încheierii adoptiei:

- conditiile de fond;

- lipsa impedimentelor la adoptie;

- conditiile de forma.

A) Conditiile de fond ale adoptiei

1. Consimtamântul la adoptie: a) consimtamântul celui care adopta; b) consimtamântul sotului celui care adopta; c) consimtamântul parintilor firesti ai celui ce urmeaza a fi adoptat; d) consimtamântul cerut în cazul copiilor lipsiti de ocrotirea parinteasca; e) consimtamântul celui ce

urmeaza a fi adoptat.

2. Cel care adopta trebuie sa aiba capacitate deplina de exercitiu.

3. Diferenta de vârsta între cel care adopta si cel ce urmeaza a fi adoptat sa fie de cel putin 18 ani.

4. Cel ce urmeaza a fi adoptat sa fie minor (sa nu fi dobândit capacitate deplina de exercitiu).

5. Adoptia sa fie în interesul superior al celui ce urmeaza a fi adoptat.

6. Atestatul comisiei pentru protectia copilului.

7. Avizul favorabil al Comisiei pentru protectia copilului.

8. Încredintarea copilului în vederea adoptiei persoanei sau familiei care doreste sa-l adopte.

9. Pot fi adoptati doar copii care se afla în evidenta Comitetului Român pentru Adoptii.

10. Confirmarea cererii de adoptie de catre Comitetul Român pentru Adoptii.

B) Lipsa impedimentelor la adoptie - împrejurari care opresc încheierea adoptiei:

1. Impedimentul rezultând din rudenia fireasca în linie dreapta de gradul întâi si cea în linie colaterala de gradul al doilea.

2. Impedimentul rezultând din calitatea de sot.

3. Impedimentul rezultând dintr-o adoptie anterioara.

4. Impedimentul adoptarii sotilor de catre aceeasi persoana sau familie.

C) Conditiile de forma - se refera la forma actelor juridice ale partilor exprimate în forma prevazuta de lege si la procedura adoptiei.

Actele partilor sunt:

1. Declaratia de adoptie - consimtamânt în forma autentica, exprimat

personal sau prin mandat cu procura speciala, separat de catre fiecare persoana interesata.

2. Acte necesare adoptiei: acte de stare civila, vize, certificate de cazier, certificate medicale etc.

3. Judecatoria competenta - art. 15 al. 1 din OUG nr. 25/1997: tribunalul în raza caruia domiciliaza copilul ce urmeaza a fi adoptat, care verifica îndeplinirea conditiilor de fond si de forma si lipsa impedimentelor la casatorie.

Efectele adoptiei

1. Nasterea legaturilor de rudenie - stabilirea filiatiei între cel care adopta si adoptat, precum si nasterea rudeniei civile între adoptat si descendentii sai, pe de o parte, si adoptator si rudele acestuia, pe de alta parte. Filiatia si rudenia din adoptie sunt asimilate cu filiatia si rudenia

fireasca. În momentul stabilirii filiatiei prin adoptie, filiatia dintre copil si parintii sai naturali înceteaza. Se mentine totusi impedimentul la casatorie ce rezulta din rudenia fireasca.

2. Trecerea drepturilor si îndatoririlor parintesti la adoptator - atât cele privitoare la persoana copilului, cât si cele privitoare la bunurile acestuia.

3. Numele de familie al adoptatului - prin adoptie, copilul dobândeste numele adoptatorului, numele unuia dintre adoptatori stabilit de comun acord sau prin hotarâre judecatoreasca etc.

4. Domiciliul si locuinta adoptatului: adoptatul major - acolo unde, prin vointa sa, în conditiile legii, si-a stabilit locuinta statornica si principala; adoptatul minor - la parintii adoptatori.

5. Cetatenia adoptatului - adoptatul dobândeste cetatenia româna prin adoptia sa de catre cetateni români; pierde cetatenia româna prin adoptia sa de catre persoane fara cetatenie româna; prin schimbarea cetateniei adoptatorului, dobândeste cetatenia acestuia.

Desfiintarea si desfacerea adoptiei

A. Desfiintarea adoptiei. Nulitatea adoptiei este sanctiunea care intervine în situatia nerespectarii cerintelor impuse de lege pentru încheierea adoptiei.

Nulitatea adoptiei poate fi absoluta sau relativa, în raport de natura interesului ocrotit prin norma juridica încalcata. Nulitatea produce efecte retroactive, cu privire la: filiatie si rudenie,

drepturi si îndatoriri parintesti, numele fostului adoptat, domiciliul si locuinta acestuia, obligatia de întretinere între adoptat si adoptator, cetatenie, suprimarea impedimentelor la casatorie.

Indiferent de felul nulitatii invocate, competenta de solutionare a actiunii revine în prima instanta tribunalelor.

B. Desfacerea adoptiei. Este sanctiunea aplicabila în cazul în care adoptia nu mai este în interesul superior al adoptatului minor, apreciat atât în sens moral, cât si material. Competenta apartine tribunalului în a carui raza teritoriala se gaseste domiciliul copilului. Efectele desfacerii adoptiei se produc doar pentru viitor. Desfacerea adoptiei nu produce efecte asupra

cetateniei adoptatului major.

Situatia legala a copilului

Definitie: ansamblul normelor juridice care guverneaza drepturile personale si patrimoniale de care se bucura copilul a carui filiatie a fost stabilita.

Codul familiei reglementeaza situatia legala a copilului în art. 62-65.

Drepturile si îndatoririle parintesti - art. 101 si 102 C. fam. - cu privire la persoana copilului si la bunurile acestuia.

A) Cu privire la persoana copilului minor:

1) Dreptul si îndatoririle parintilor de a creste copilul.

2) Dreptul si îndatorirea de a îngriji de sanatatea si dezvoltarea fizica a copilului.

3) Dreptul si îndatorirea de a îngriji de educarea copilului.

4) Dreptul si obligatia de a îngriji de învatatura si pregatirea profesionala a copilului.

5) Paza si supravegherea copilului - au ca obiect apararea copilului de orice primejdie care l-ar putea ameninta în existenta sau sanatatea lui.

6) Dreptul de a lua anumite masuri fata de copil - de convingere sau disciplinare.

7) Dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoana care-l tine fara drept.

8) Dreptul de a consimti la adoptia copilului sau de a cere desfacerea adoptiei - parintii firesti.

9) Dreptul de a avea legaturi personale cu copilul.

10) Dreptul de a veghea la cresterea, educarea, învatatura si pregatirea profesionala a copilului.

11) Dreptul de a stabili locuinta copilului.

B) Cu privire la bunurile copilului minor:

1) Dreptul si îndatorirea de a administra bunurile copilului.

2) Dreptul si îndatorirea de a reprezenta pe minor în actele civile ori de a-i încuviinta aceste acte.

SITUAŢIA LEGALĂ A COPILULUI DIN CĂSĂTORIE

1. Numele

- daca parintii au nume comune, copilul ia, la nastere, numele de familie comun al parintilor sai;

- daca parintii nu au nume de familie comun, copilul dobândeste numele de familie al unuia dintre parinti sau numele lor reunite, dupa cum se învoiesc parintii. Numele astfel stabilit se declara la serviciul de stare civila, o data cu nasterea copilului. În lipsa învoielii, hotaraste autoritatea tutelara.

2. Cetatenia

A. Dobândirea cetateniei

Cetatenia româna se dobândeste prin nastere, adoptie, la cerere.

a) prin nastere: când ambii parinti sunt cetateni români, indiferent unde s-a nascut copilul; unul dintre parinti este cetatean român, indiferent unde s-a nascut copilul; copilul nascut din parinti necunoscuti, gasit pe teritoriul român;

b) prin repatriere - copilul minor al repatriatului dobândeste cetatenia româna pe data redobândirii acesteia de catre parintele sau repatriat, în afara de cazul când domiciliaza cu celalalt parinte în strainatate;

c) prin adoptie - copilul minor, daca cel putin unul din sotii care adopta este cetatean român;

d) prin acordare la cerere - copilul minor, nascut din cetateni straini sau fara cetatenie, dobândeste cetatenia româna daca domiciliaza pe teritoriul statului român cu cel putin unul din parinti, iar acesta dobândeste cetatenia româna.

B. Pierderea cetateniei

Daca parintii firesti pierd cetatenia româna:

- prin retragere - nici un efect asupra cetateniei copilului minor;

- prin renuntare - nici un efect asupra cetateniei copilului minor;

- copilul gasit pe teritoriul statului român pierde cetatenia româna daca, mai înainte de a împlini 18 ani, si-a stabilit filiatia fata de ambii parinti cetateni straini;

- copilul minor, cetatean român, adoptat de un cetatean strain, pierde cetatenia româna în conditiile legii. În cazul copilului cetatean strain sau fara cetatenie care a dobândit cetatenia româna prin adoptie, se fac urmatoarele distinctii:

- în cazul nulitatii sau anularii adoptiei, copilul care nu a împlinit 18 ani este considerat ca nu a fost niciodata cetatean român, daca nu domiciliaza în tara;

- în cazul desfacerii adoptiei - pierde cetatenia româna pe data desfacerii adoptiei, daca nu domiciliaza în tara.

SITUAŢIA LEGALĂ A COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEI

1. Numele. Copilul din afara casatoriei a carui filiatie a fost stabilita are aceeasi situatie legala ca si copilul din casatorie, atât fara de parinti, cât si fata de rudele acestora - asimilare a copilului din afara casatoriei cu copilul din casatorie. Întâlnim anumite aspecte particulare în ceea ce priveste numele (art. 64 C. fam.): a) copilul îsi stabileste filiatia fata de un singur parinte -

dobândeste numele de familie al acestuia; b) copilul îsi stabileste filiatia în mod succesiv fata de ambii parinti - numele de familie al parintelui fata de care si-a stabilit mai întâi filiatia; încuviintarea de catre instanta sa poarte numele celui de-al doilea parinte - actiune imprescriptibila.

2. Cetatenia: idem ca si pentru copilul din casatorie.

OBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE

1. Notiune si fundament

Obligatia de întretinere este îndatorirea impusa de lege unei persoane

de a acorda altei persoane mijloacele necesare traiului, inclusiv satisfacerea nevoilor spirituale, precum si, în cazul obligatiei de întretinere a parintilor fata de copiii lor minori, mijloacele pentru educare, învatatura si pregatire profesionala.

Obligatia de întretinere se fundamenteaza pe sentimentele de solidaritate si întrajutorare, pe prietenia si afectiunea care caracterizeaza relatiile de familie si regulile de convietuire sociala.

2. Caractere juridice

- legal - este prevazuta imperativ de lege;

- personal - este reglementata numai între anumite categorii de persoane; este inaccesibila, netransmisibila, insesizabila, exceptata de la regula compensatiei legale, nu poate face obiectul actiunii oblice;

- reciproc - între: 1) sot si sotie; 2) parinti si copii; 3) bunici si nepoti; 4) strabunici si stranepoti; 5) frati si surori; 6) adoptator si rudele acestuia, pe de o parte, si adoptat si rudele acestuia, pe de alta parte;

- succesiv - se executa prin prestatii succesive;

- divizibil - atât activ, cât si pasiv.

3. Persoanele între care exista obligatia de întretinere

A. Categorii de persoane - art. 86 C. fam.:

1) între sot si sotie;

2) între parinti si copii - din casatorie sau din afara casatoriei;

3) între adoptator si adoptati;

4) între bunici si nepoti;

5) între strabunici si stranepoti;

6) între frati si surori.

B. Alte persoane prevazute de lege:

1) între fostii soti a caror casatorie a fost desfacuta prin divort;

2) între fostii soti a caror casatorie a fost desfiintata, dar la a carei

încheiere cel putin unul dintre ei a fost de buna-credinta; are dreptul la întretinere numai sotul de buna-credinta;

3) cel care a luat spre crestere un copil, fara a întocmi formele cerute pentru adoptie, are obligatia de întretinere fata de acel copil;

4) sotul care a contribuit la întretinerea copilului celuilalt sot are obligatia de întretinere fata de acel copil;

5) copilul astfel întretinut timp de 10 ani are obligatia de a-l întretine pe parintele vitreg;

6) mostenitorii persoanei care a fost obligata la întretinerea unui minor sau care, fara a avea obligatia legala, i-a dat acestuia întretinere, fata de acel minor.

4. Ordinea în care se datoreaza întretinerea

A) Conform art. 89 C. fam., obligatia de întretinere opereaza în urmatoarea ordine:

1) Sotii îsi datoreaza întretinere înaintea celorlalti obligati.

2) Descendentul este obligat la întretinerea înaintea ascendentului; daca sunt mai multi descendenti si mai multi ascendenti, cel în grad de rudenie mai apropiata datoreaza întretinerea înaintea celui mai îndepartat.

3) Adoptatorul datoreaza întretinerea înaintea parintilor firesti.

4) Fratii si surorile îsi datoreaza întretinerea dupa parinti, însa înaintea bunicilor.

B) Ordinea în care se datoreaza întretinere de catre celelalte persoane anume prevazute de lege: în conditiile art. 24 al. l, 84, 87, 88, 96 C. fam.

C) Situatia în care o persoana poate cere prestarea întretinerii concomitent si în aceeasi ordine de la mai multe persoane: în conditiile art. 90 si 96 C. fam.

D) Situatia în care o persoana este obligata sa presteze întretinere, în acelasi timp, mai multor persoane: în conditiile art. 92, 89 si 91 C. fam.

5. Conditiile în care exista obligatia de întretinere

A) Conditii privitoare la creditorul obligatiei de întretinere:

. starea de nevoie, adica situatia în care se gaseste o persoana care nu îsi poate procura cele necesare traiului;

. incapacitatea de a munci;

. comportare corespunzatoare regulilor de convietuire sociala;

. conditii speciale pentru unele categorii de obligatii de întretinere.

B. Conditii privitoare la debitorul obligatiei de întretinere:

1) Existenta mijloacelor materiale;

2) Inexistenta unei alte persoane obligate la întretinere înaintea sa, potrivit ordinii stabilite de lege.

6. Obligatia de întretinere între soti - art. 41 alin. 1 C. fam. si art. 86 alin. l teza întâi C. fam.

Constituie o aplicare a principiului potrivit caruia membrii familiei sunt datori sa-si acorde unul altuia sprijin moral si material, pâna la desfacerea casatoriei. Situatii: sotii au locuinta comuna; sotii sunt despartiti în fapt; sotii sunt în timpul procesului de divort; casatoria putativa.

7. Obligatia de întretinere între fostii soti

- Natura - este o obligatie noua, distincta de cea existenta între soti în timpul casatoriei.

- Conditiile de existenta - stare de nevoie din cauza incapacitatii de a munci, survenita înainte sau în timpul casatoriei etc.

- Data acordarii întretinerii - în caz de divort, de la data ramânerii irevocabile a hotarârii de admitere a actiunii; în celelalte cazuri - de la data introducerii cererii de chemare în judecata.

- Durata acordarii - durata nedeterminata pentru sotul ce câstiga procesul; un an de la desfacerea casatoriei pentru sotul vinovat.

- Cuantumul întretinerii - potrivit art. 41 al. 3 C. fam., pâna la 1/3 din venitul net în munca al celui obligat la plata ei.

- Ordinea acordarii - în aceeasi ordine ca si sotii, adica în primul rând.

8. Obligatia de întretinere dintre parinti si copii

- Reglementare si forme - art. 86 al. 1 si art. 107 al. 1 C. fam.; doua forme: a) obligatia de întretinere dintre parinti si copiii minori; b) obligatia de întretinere dintre parinti si copiii minori.

- Debitorul obligatiei legale de întretinere - parintii din casatorie, din afara casatoriei sau adoptatori.

- Creditorul obligatiei de întretinere - copilul minor, din casatorie, din afara casatoriei, din adoptie.

Particularitatile obligatiei legale de întretinere

1) Obiectul obligatiei legale de întretinere - complex, cuprinde mijloace necesare traiului si mijloace necesare pentru cresterea, educarea, învatatura si pregatirea profesionala a copiilor.

2) Caracter - reciproc sau unilateral (în privinta cheltuielilor pentru educare etc.).

3) Conditii: starea de nevoie; irelevanta pricinii nevoii în care se afla minorul.

4) Data de la care se datoreaza obligatia de întretinere -de la data cererii, care marcheaza starea de nevoie a solicitantului.

5) Cuantum - plafon maxim stabilit de art. 94 al. 3 C. fam.: pâna la 1/4 din câstigul din munca pentru un copil; 1/3 pentru doi copii; 1/2 pentru trei sau mai multi copii.

6) Compensarea creantei de întretinere - exceptata de la regula compensatiei legale.

7) Întelegerile ce pot interveni între parinti cu privire la întretinere: în timpul casatoriei produc efecte fara a fi necesara interventia vreunui organ al statului; în caz de divort - cu încuviintarea instantei.

8) Caracterul in solidum al obligatiei de întretinere a parintilor fata de copiii lor minori.

9) Copilul care-si continua studiile ori desavârsirea profesionala dupa împlinirea vârstei majoratului - pâna la terminarea studiilor si cel mai târziu pâna la vârsta de 25 de ani.

9. Alte obligatii de întretinere

1) Obligatia sotului care a contribuit la întretinerea copilului celuilalt sot, fata de acel copil - art. 87 C. fam.

2) Obligatia fata de copilul luat spre crestere, fara îndeplinirea formelor

cerute pentru adoptie - art. 88 C. fam.

3) Obligatia mostenitorului persoanei care a fost obligata la întretinerea unui minor sau care, fara a avea obligatia legala, i-a dat întretinere - art. 96 C. fam.

4) Obligatia de întretinere a copilului întretinut de catre sotul parintelui sau, fata de cel care l-a întretinut - art. 72 al. 2 C. fam.

10. Executarea întretinerii

1) Obiectul obligatiei de întretinere - tot ceea ce este necesar traiului: alimente, locuinta, îmbracaminte, elemente de ordin spiritual etc.; mai complex în cazul obligatiei de întretinere a parintilor fata de copiii lor minori.

2) Cuantumul întretinerii - potrivit cu nevoia celui care o cere si cu mijloacele celui care urmeaza a o plati (art. 94 al. 1 C. fam.); reguli de plafonare prevazute de art. 94 al. 3 si art. 41 al. 3 C. fam.

3) Modalitati de executare - se decid de catre instanta judecatoreasca: fie în natura, fie în bani, sau parte în natura si parte în bani; succesiv, prin prestatii periodice (exceptie: plata unei sume globale, daca este în interesul creditorului).

4) Încetarea obligatiei de întretinere - în cazurile în care nu mai sunt îndeplinite conditiile generale si speciale prevazute de lege pentru existenta ei, sau prin moartea creditorului sau debitorului obligatiei de întretinere. În conditiile în care înceteaza starea de nevoie a creditorului

obligatiei, înceteaza si obligatia, deoarece prestarea ei nu-si mai gaseste justificare.

Încetarea incapacitatii de a munci a creditorului obligatiei, cu exceptia cazului în care întretinerea este acordata descendentului minor pentru care nu se cere conditia incapacitatii de a munci, conduce la încetarea obligatiei de întretinere.

Obligatia înceteaza când mijlocele debitorului obligatiei de întretinere nu-i mai permit acordarea ei. Încetarea obligatiei de întretinere se decide în toate situatiile prin hotarâre judecatoreasca, la cererea celui interesat.

OCROTIREA MINORULUI

Ocrotirea minorului se realizeaza fie prin parinti, fie prin tutore.

Minorii care sa gasesc în situatii speciale sunt ocrotiti în cadrul masurilor prevazute de lege (OUG nr. 26/1997), în cadrul adoptiei ,curatelei minorilor si al instantei juridice privind minorul interzis.

A. Ocrotirea parinteasca

1) Notiune - ansamblul drepturilor si îndatoririlor ce revin parintilor fata de copiii lor minori, cu privire la persoana minorului si cu privire la bunurile minorului.

a) fata de persoana minorului: dreptul si îndatorirea de a creste minorul; dreptul de a lua anumite masuri fata de minor; dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoana care l-ar tine fara drept; dreptul de a consimti la adoptia copilului sau de a cere desfacerea adoptiei;

b) fata de bunurile minorului:

- dreptul si îndatorirea de a administra bunurile copilului;

- dreptul de a reprezenta pe minor în actele civile sau de a-i încuviinta aceste acte.

2) Durata - pe tot timpul minoritatii, chiar daca minorul este pus sub interdictie; înceteaza în privinta minorului care se casatoreste, deoarece acesta dobândeste capacitatea deplina de exercitiu.

3) Principiile ocrotirii minorului prin parinti:

- exercitarea drepturilor si îndeplinirea îndatoririlor parintesti numai în interesul minorului;

- sub îndrumarea si controlul efectiv si continuu al Autoritatii Tutelare;

- principiul independentei patrimoniale a minorului si a parintilor sai;

- asimilarea conditiei juridice a copilului din afara casatoriei cu cea a copilului din casatorie;

- principiul egalitatii parintilor în exercitarea ocrotirii parintesti.

4) Copiii cu privire la care exista ocrotirea parinteasca - din casatorie, din afara casatoriei, adoptati.

5) Ocrotirea copilului minor de catre un singur parinte

Situatii: - moartea unuia dintre parinti;

- decaderea unui parinte din drepturile parintesti;

- punerea sub interdictie a unuia dintre parinti;

- unul dintre parinti este în imposibilitate, din orice împrejurare, de a-si manifesta vointa: disparitia unui parinte; contrarietatea de interese între minor si unul dintre parinti;

- împiedicarea unui parinte de a îndeplini un anumit act în interesul minorului;

- condamnarea unui parinte la o pedeapsa privativa de libertate.

6) Cazurile în care ocrotirea parinteasca nu revine, în mod egal sau numai în parte, parintilor:

a) Ocrotirea parinteasca nu revine, în mod egal, ambilor parinti în urmatoarele situatii:

. desfacerea casatoriei prin divort;

. desfiintarea casatoriei;

. încredintarea copilului din afara casatoriei.

b) Ocrotirea parinteasca revine numai în parte parintilor:

. desfacerea casatoriei prin divort;

. desfiintarea casatoriei;

. încredintarea copilului din afara casatoriei;

. încredintarea copilului din casatorie.

7. Exercitarea drepturilor si îndatoririlor parintesti în cazul divortului

- Copilul a fost încredintat la divort unuia dintre parinti - parintele caruia i-a fost încredintat exercita aceste drepturi si îndatoriri cu privire la persoana si bunurile copilului.

- Copilul a fost încredintat la divort unei a treia persoane sau unei institutii de ocrotire - parintii pastreaza dreptul de a avea legaturi personale cu copilul, dreptul de a consimti la adoptia copilului, dreptul si îndatorirea de a creste copilul, dreptul de administrare a bunurilor acestuia

8. Solutionarea neîntelegerilor privitoare la exercitiul drepturilor si

îndatoririlor parintesti:

- de catre Autoritatea tutelara;

- de catre instanta judecatoreasca: cu privire la întinderea obligatiei de întretinere, la contributia fiecaruia la cheltuielile de crestere, educare etc., încredintarea minorului, locuinta copilului minor

9. Autoritatea tutelara si ocrotirea parinteasca - atributii: organ de control si îndrumare; organ de decizie; organ de sesizare; participarea în procesele civile privind încredintarea minorului în cazul divortului, al casatoriei putative, stabilirea locuintei minorului, stabilirea obligatiei de

întretinere etc.

10. Atributiile instantei judecatoresti si cele ale procurorului privind ocrotirea parinteasca:

a) instanta, la cerere sau din oficiu, decide cu privire la:

. încredintarea minorului;

. stabilirea obligatiei de întretinere;

. încuviintarea cu privire la numele si domiciliul minorului;

. decaderea din drepturile parintesti, redarea exercitiului drepturilor parintesti etc.;

b) procurorul poate interveni în orice faza a procesului, pentru ocrotirea interesului superior al copilului.

11. Raspunderea pentru neîndeplinirea îndatoririlor parintesti

Sanctiunile ce se pot aplica parintilor în cazul în care nu îsi îndeplinesc obligatiile se clasifica, fie dupa gravitatea lor, în sanctiuni de natura penala, administrativa ori civila sau de dreptul familiei, fie dupa cum ele intervin pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu privire la persoana minorului, ori cu privire la bunurile acestuia.

B. Tutela si curatela minorului

a. Tutela minorului

1. Notiune - reprezinta ansamblul dispozitiilor legale prin care se înfaptuieste ocrotirea minorului când acesta este lipsit de ocrotire parinteasca.

2. Caractere generale - conform art. 114 si 123 C. fam., tutela se exercita în interesul exclusiv al minorului; este o sarcina sociala obligatorie, personala si gratuita.

3. Deschiderea tutelei - cazuri: ambii parinti sunt morti, declarati

morti, necunoscuti, disparuti, decazuti din drepturile parintesti ori pusi sub interdictie; numire tutori - de catre Autoritatea Tutelara, chiar atunci când instituirea tutelei se decide de catre instanta judecatoreasca; - excluderi si refuzul sarcinii de a fi tutore - art. 117 si 118 C. fam.

4. Drepturile si îndatoririle tutorelui - cu privire la persoana minorului (acelasi continut ca si cele parintesti) si cu privire la bunurile minorului (reprezentare în acte juridice pentru minorul în vârsta de pâna la 14 ani, încuviintare acte daca are vârsta de 14-18 ani).

5. Încetarea tutelei - cazuri de încetare a tutelei: prin ajungerea minorului la majorat; prin încetarea motivelor care au determinat instituirea acesteia; obligatia tutorelui la încetarea tutelei - efectuarea socotelilor si a predarii bunurilor minorului

6. Atributiile autoritatii tutelare în legatura cu tutela: deschidere tutela, numire tutore etc.

b. Curatela minorului

1. Notiune - institutie de ocrotire juridica a intereselor unei persoane care poate fi capabila, cu capacitate de exercitiu restrânsa, ori lipsita de capacitate de exercitiu.

2. Curatorul se numeste în urmatoarele situatii:

- contrarietate de interese între parinte, ori tutore, si minor;

- când, din cauza bolii ori din alte motive, parintele sau tutorele este împiedicat sa îndeplineasca un anumit act în numele persoanei pe care o reprezinta sau ale carei acte le încuviinteaza;

- când, pâna la numirea tutorelui unui minor neinterzis, este nevoie de timp si se impune luarea unor masuri provizorii;

- pâna la solutionarea cererii de punere sub interdictie a unui minor lipsit de ocrotire parinteasca.

3. Drepturile si îndatoririle tutorelui, încetarea tutelei, atributiile

autoritatii tutelare - la fel ca si în cazul tutelei.

c. Minorul interzis

Cel care nu are discernamânt pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienatiei mintale ori a debilitatii mintale, va fi pus sub interdictie. Pot fi pusi sub interdictie si minorii ( art. 142 C. fam.). Potrivit art. 150 C. fam., minorul care, la data punerii sub interdictie, se afla sub ocrotirea parintilor va ramâne sub aceasta ocrotire pâna la data când devine major, fara a i se numi un tutore; în cazul în care minorul se gaseste sub tutela la data punerii sub interdictie, autoritatea tutelara poate decide mentinerea acelui tutore.