Drepturile subiective

          S-a spus despre dreptul subiectiv că este fie o putere conferită persoanelor de lege sau contract, fie ca o posibilitate garantată de lege în virtutea căreia acea persoană poate să aibă o conduită sau poate să ceară altuia să dea, să facă sau să nu facă ceva.

         Doctrinar, drepturile subiective au fost clasificate în mai multe categorii. Într-o primă clasificare se face distincţia între drepturile absolute şi drepturile relative, avându-se drept criteriu gradul de opozabilitate a diferitelor dreptur 757r1714h i subiective.

          Drepturile absolute – Sunt acelea care pot fi opuse oricăror persoane în sensul că toate celelalte persoane au îndatorirea generală de a se abţine de la săvârşirea oricărei acţiuni prin care s-ar aduce atingere drepturilor subiective.

          Drepturile relative – Pot fi opuse doar unor persoane determinate, în sensul că ele generează obligaţia corelativă doar pentru o persoană sau persoane determinate.

          Această clasificare a fost obiectată în literatura de specialitate pe considerentul că orice drept subiectiv se impune respectului tuturor celorlalte persoane care sunt datori să nu facă nimic de natură să stânjenească exerciţiul dreptului subiectiv de către titularul său.

          S-a arătat că este adevărat că vânzătorul unui bun nu poate cere decât cumpărătorului să-i plătească preţul, dar este la fel de adevărat că nici o persoană nu poate face ceva să-l împiedice pe vânzător să exercite acest drept. De aceea s-a apreciat că drepturile absolute se distinge de drepturile reale prin modul în care ele pot fi exercitate; aceasta deoarece un drept absolut poate fi exercitat direct, nemijlocit, de către titularul său, pe când un drept real poate fi exercitat doar dacă se observă şi concursul unei alte persoane.

          În categoria drepturilor cu exercitare directă s-a concurat o categorie specială de drepturi subiective, care a existat din totdeauna, dar care nu a fost semnalată: categoria drepturilor potestative.

          Aceste drepturi se caracterizează, în principal, fiind aceea că nu au ca obiect un bun (ca drepturi reale) şi nici o prestaţie (drept de creanţă) ce au ca obiect o situaţie juridică asupra căreia titularul drepturilor poate să intervină unilateral fie pe calea unui act juridic unilateral, fie pe calea unei acţiuni în justiţie.

          Pe de altă parte între titularul dreptului potestativ şi persoana implicată în situaţia juridică care formează obiectul dreptului există o legătură caracterizată prin supunere, în sensul că aceste persoane nu se pot opune în calea exercitării dreptului potestativ. Aşa de pildă, intră în categoria drepturilor potestative dreptul de opţiune succesorală, dreptul de a accepta sau de a renunţa la o moştenire, dreptul de a denunţa unilateral un contract, dreptul de preemţiune (dreptul de a fi preferat faţă de alţii în cazul în care se vinde un teren).

Drepturile patrimoniale şi drepturile nepatrimoniale

          Drepturile patrimoniale – Acelea care au un conţinut care poate fi evaluat şi exprimat în bani.

          Drepturile nepatrimoniale (extrapatrimoniale) – Acelea care au un conţinut ce nu poate fi evaluat şi exprimat în bani.

          Distanţa dintre aceste două categorii de drepturi prezintă utilitate practică din mai multe puncte de vedere.

a)    Drepturile patrimoniale pot fi exercitate, de regulă, atât personal cât şi prin reprezentant, în timp ce drepturile nepatrimoniale pot fi exercitate, de regulă, doar personal şi numai excepţional prin reprezentant.

b)    Drepturile patrimoniale sunt, de regulă, transmisibile (cesibile), în timp ce drepturile nepatrimoniale sunt incesibile (netransmisibile).

c)     Acţiunea în justiţie prin care se apără sau se valorifică drepturile patrimoniale sunt prescriptibile extinctiv, adică se sting dacă nu au fost exercitate în termenul prevăzut de lege, în vreme ce acţiunile care valorifică drepturile patrimoniale sunt, de regulă, imprescriptibile şi, doar prin excepţie, prescriptibile.

Consecinţele care rezultă din încălcarea unor drepturi diferă după cum acestea sunt patrimoniale ori nepatrimoniale, la fel cum diferă şi mijloacele juridice prin care se înlătură aceste consecinţe. Astfel, atunci când unei persoane i s-a încălcat un drept patrimonial, consecinţa acestei încălcări este, invariabil, o pagubă de natură patrimonială, iar mijloacele juridice prin care se înlătură această consecinţă este obligarea autorului faptei ce a cauzat acest prejudiciu la repararea lui fie în natură, fie prin echivalent bănesc (despăgubiri băneşti).

În cazul încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale consecinţele pot fi atât de natură nepatrimonială, cât şi de natură patrimonială şi tot astfel sunt şi mijloacele juridice prin care se încearcă înlăturarea acestei consecinţe.

Mai întâi, potrivit art. 54, Decretul nr. 31/1954: “Cel căruia i-a fost încălcat un drept personal nepatrimonial poate cere instanţei să dispună încetarea săvârşirii faptei care a adus atingere drepturilor personale napatrimoniale”.

Totodată, cel căruia i s-au încălcat asemenea drepturi poate cere instanţei să oblige pe autorul faptei care a încălcat drepturile să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, iar, potrivit art. 55: “Dacă autorul încălcării nu îndeplineşte în termen stabilit prin hotărâre faptele destinate să restabilească dreptul încălcat, instanţa de judecată va putea să-l oblige la plata în folosul statului a unei amenzi pentru fiecare zi de întârziere”.

Ţinând seama de această dispoziţie, înlăturarea consecinţelor încălcării unui drept nepatrimonial se face, de regulă, prin mijloace specifice nepatrimoniale. Atunci când încălcările unui drept personal nepatrimonial are consecinţe patrimoniale, autorul încălcării poate fi obligat la plata unor despăgubiri băneşti menite să înlăture aceste consecinţe patrimoniale care constau într-o pagubă.

De pildă, dacă unei persoane îi este atins dreptul la sănătate sau integritate corporală, iar restabilirea acestora presupune anumite cheltuieli, autorul încălcării poate fi obligat să le suporte. Dacă vătămarea integrităţii corporale cauzează o diminuare a capacităţii de muncă şi, în mod corespunzător, o diminuare a câştigului din muncă, autorul încălcării poate fi obligat să suporte diferenţa dintre câştigul realizat anterior şi câştigul actual.

Încălcarea unui drept personal nepatrimonial poate justifica acordarea de daune morale, care se concretizează în nişte sume de bani plătite cu acelaşi titlu. Denumirea de daune este improprie în acest caz, deoarece noţiunea de daună este sinonimă cu cea de despăgubire, iar despăgubirea este un echivalent bănesc al unui prejudiciu patrimonial. Daunele morale nu se acordă ca un echivalent bănesc al vreunui prejudiciu patrimonial.

Se spune că daunele morale sunt nişte compensaţii băneşti cu caracter subsidiar, menite să permită celui vătămat într-un drept nepatrimonial să înlăture neajunsurile rezultate din încălcările acelui drept, neajunsuri care pot consta în limitarea posibilităţilor de integrare familiară şi socială a celui în cauză.

Drepturile patrimoniale

a)    Drepturi de creanţă – Acelea care conferă titularilor lor îndreptăţirea de a cere unei alte persoane să dea, să facă sau să nu facă ceva.

b)    Drepturi reale – Acelea care conferă titularului lor posibilitatea de a exercita în mod direct o seamă de atribuţii cu privire la un bun.

Drepturile reale au ca obiect un bun, iar drepturile de creanţă au ca obiect o prestaţie, care se referă la un bun.

            Drepturile reale sunt limitate la număr, ele putând fi constituite doar în măsura în care legea le admite în mod expres, în timp ce dreptul de creanţă, denumite şi drepturi personale sunt nelimitate la număr, ele fiind rezultatul voinţei părţilor exprimate în contracte.

          În limita libertăţii contractuale, părţile pot să constituie orice drept de creanţă, cu orice conţinut.

          Drepturile reale principale – Cuprind drepturile de proprietate şi o serie de alte drepturi reale constituite în folosul altor persoane decât proprietarul.

          Drepturile reale accesorii – Cum sunt ipoteca şi gajul sunt denumite accesorii, deoarece nu au o existenţă de sine stătătoare, rostul lor fiind acela de a însoţi întodeauna şi de a garanta drepturile de creanţă.