Istoria

dreptului românesc

Obiectul istoriei dreptului românesc

     Istoria dreptului românesc studiază evoluţia dreptului pe teri­to­riul ţării noastre.

Cum dreptul este în corelaţie cu statul, a fost necesar să analizăm şi anumite probleme importante din existenţa statului.

Făcând parte din categoria ştiinţelor despre societate, istoria drep­tu­lui românesc prezintă interdependenţe cu ştiinţele istori­ce: istoria României, arheologia, paleo­gra­fia, epigrafia, sigilografia, heraldica, numismatica, arhivistica, ge­nea­logia, etc. Istoria dreptului românesc se foloseşte de datele furnizate de alte ştiinţe care sunt considerate auxiliare din perspectiva disciplinei: geografia pentru că mediul geo­gra­fic este un factor important în dezvoltarea societăţii; filologia întrucât etimologia şi evoluţia cuvintelor în timp ajută la înţelegerea transformării conceptelor; etnografia deoarece se ocupă cu studiul vieţii populaţiilor.

     

Necesitatea studierii istoriei dreptului românesc

    

Studiul istoriei dreptului românesc este important din mai multe puncte de vedere. Mai întâi pentru că se pune problema etnogenezei şi a parcursului istoric al poporului român, iar dreptul, ca fenomen de suprastructură, se împleteşte organic cu viaţa social-economică şi politică. Un al doilea motiv pentru care se impune studierea istoriei dreptului românesc este acela că alături de dreptul roman constituie alfabetul ştiinţei dreptului. Prin intermediul acestei discipline are loc familiarizarea cu terminologia juridică, realizând semnificaţia aparte a unor concepte care au semnificaţii diferite faţă de vorbirea curentă. În al treilea rând, fără a cunoaşte evoluţia istorică a instituţiilor de drept, nu se pot înţelege în toată plenitudinea lor. În fine, această disciplină relevă în bună măsură specificul na­ţional al dreptului românesc.

Periodizarea istoriei dreptului românesc

    

      Periodizarea istoriei dreptului poate constitui motiv de con­tro­ver­se. Aceasta cu atât mai mult cu cât în ştiinţele istorice există discuţii în ceea priveşte calificarea şi clasificarea timpului istoric. Utilitatea pe­riodizării nu este numai didactică.

     Limitele ,,timpurilor” juridice se întrepătrund până la epoca lui Cuza şi condi­ţio­nează etapele posterioare.

      În opinia noastră putem vorbi de următoarele perioade:

§         Antică (preromânească)

o        Dreptul dac

o        Dualismul juridic din Dacia, provincie romană

§         Dreptul feudal

o        Ius valahicum (vechiul drept cutumiar-agrar)

o        Legiuirile scrise

·         Pravilele bisericeşti

·         Pravilele domneşti (secolulXVII)

·         Începutul reformării dreptului (secolulXVIII–XX)

§         Dreptul modern (de la Cuza Vodă la 1923)

§         Dreptul contemporan

o        capitalist (1923–1948)

o        comunist (1948–1989)

o       revenirea la dreptul democratic (1989–)

Titlul i

d r e p t u l   a n t i c

Capitolul I

D r e p t u l   g e t o - d a c[1]

1.1. Contextul istorico-politic

Lipsa surselor de informare asupra societăţii dace nu este ab­so­lu­tă; cu toate că sunt ,,destul de vagi şi confuze” permit totuşi con­tu­ra­rea unei imagini.

Deşi din secolul IV î. Hr. societatea dacă a fost organizată în u­niu­ni de triburi, nu se poate susţine că acestea repre­zen­­tau deja o or­ga­ni­za­re politică statală. Până în jurul anilor 82–70 î. Hr. nu putem vorbi de existenţa unui stat dac pentru că au fost multe discontinuităţi. Pe temelia unităţii de neam, cultură, civilizaţie spirituală[2] şi eco­no­mică, Burebista a întemeiat statul dac centralizat şi inde­pen­dent care i-a supravieţuit în limite teritoriale restrânse. Acest stat a con­servat multe elemente din organizarea nucleelor prestatale exis­tente, pe care de altfel nu le-a desfiinţat, ci doar le-a limitat atribuţiile în favoarea puterii centrale a regelui.

      Succesiunea regilor daci se întrerupe după Decebal (†106), în urma cuceririi ro­mane. Dacii liberi, adică cei rămaşi în afara stăpânirii romane, nu au reuşit să reconstituie statul dac centralizat.

1.2.  Organele centrale ale statului dac

     Puterea supremă în stat era deţinută de rege. Instituţia regalităţii a tins să devină ereditară[3]. Principiul eredităţii nu era absolut în­tru­­cât puteau veni la succesiunea tronului fraţii regelui şi marele preot.

Regele era conducătorul militar şi judecătorul suprem, dar putea fi şi mare preot; disocierea puterii regale de cea religioasă nu era un prin­cipiu obligatoriu, ba dimpotrivă, ele puteau fi reunite unicefal.

     În cadrul statului dac, autoritatea religioasă avea un rol deosebit de important întrucât în spiritualitatea dacică se considera că atât puterea regelui, cât şi legile sunt de origine divină.

În exercitarea atribuţiilor regele era ajutat de un corp de sfetnici, supus voinţei sale.

     Din puţinele izvoare istorice ele se deduce indirect faptul că te­ri­to­riul statului era împărţit în unităţi administrativ-teritoriale, dar şi fap­tul că au existat două categorii de dregători locali: cei care exercitau atri­­buţii din ordin administrativ, iar alţii care deţineau comanda ar­ma­telor aflate pe teritoriul statului.

    

1.3.  Instituţii juridice

     Cutuma a fost primul izvor de drept. Statul presupune dreptul, de­ci dacii trebuiau să aibă reguli juridice. Rămâne deschisă proble­ma le­gilor scrise, atestate de unele surse literare care afirmă că regele Bu­­re­bista pentru consolidarea statului a elaborat legi cu un pro­nun­ţat caracter religios.

1.3.1. Proprietatea la geto-daci

Se pare că datorită modului lor de organizare în obşti săteşti (de vecinătate), proprietatea a fost comună asupra pământului agricol, apelor şi păşunilor. S-a opinat de asemenea că pe lângă pământurile nehotărnicite ar fi putut exista şi terenuri hotărnicite, care ar fi servit altor scopuri decât agriculturii.

      În ce priveşte casa, ograda, uneltele de muncă, cirezile şi turmele de animale, acestea au fost private.

1.3.2. Capacitatea juridică a persoanelor

     

Societatea geto-dacă nu s-a abătut de la structura tipică anti-chităţii,  diferenţiind persoanele în categorii sociale.

     Nobilii (tarabostes sau pileati), formau baza de alegere a regilor şi a preoţilor. Oamenii de rând (comati sau capilati) aveau capacitate juridică restrânsă se pare numai în ceea ce priveşte dreptul public: ac­ce­sul lor la demnităţile de rege şi preot nu era posibil. De notat că ei nu erau o categorie dispreţuită.

     A treia categorie o formau sclavii (daoi) atestaţi în număr mic. Ca­­­­rac­terul patriarhal al sclaviei presupune un regim diferit de cel cla­­sic. Aşadar, ei erau fo­lo­si­ţi de regulă la activităţile domestice; iar robul era asimilat unui mem­bru inferior al familiei.

1.3.3. Familia

     

Informaţiile sunt contradictorii: după unii antici familia la geţi era poligamă. În schimb Horaţiu şi Ovidiu, buni cunoscători ai so­cie­tă­ţii geto-dacice, nu au semnalat nimic despre o eventuală poligamie. Mai mult, Columna lui Traian prezentând scene din viaţa geto-da­ci­lor înfăţişează fiecare bărbat dac însoţit de o singură femeie.

      Nu putem concluziona că a existat o evoluţie a instituţiei căsă­to­riei de la poli­gamie la monogamie sau că s-au cunoscut ambele forme (cetăţenii înstăriţi prac­ti­când poligamia, iar cei de rând monogamia). Poligamia a constituit o formă a că­să­to­riei la diferite popoare; este important că în chiar culmea ci­vi­li­zaţiei, familia dacă a fost monogamă, situaţie conformă cu echilibrul bio-psihic al fiinţei umane.

Cumpărarea soţiei constituie o caracteristică şi ea întâlnită la alte popoare, acolo unde soţia contribuia prin muncă proprie la veniturile familiei. Acest obicei s-a păstrat până în zilele noastre la „târgul de fete” de pe Muntele Găina.

Soţia se afla sub autoritatea şi puterea bărbatului, putând fi pe­dep­sită chiar cu moartea de către bărbat pentru infidelitate.

     Familia era patriliniară (descendenţa copiilor se stabilea în primul rând după tată) şi patrilocală (soţia se muta în casa soţului).

Capitolul II

D u a l i s m u l   j u r i d i c   î n   D a c i a

     

2.1. Organizarea centrală

                             

      Deşi teritoriul Daciei nu a ajuns în întregime sub stăpânirea romană, influenţele civilizaţiei romane, s-au manifestat şi dincolo de provincia imperială.

      Doi împăraţi au reorganizat succesiv Dacia romană: Hadrian (117–138) în urma unei răscoale împarte teritoriul în trei provincii (Inferior, Superior şi Poro­lis­sen­sis), iar Marcus Aurelius (161–180) păstrează Dacia Porolisensis, dar cre­ea­ză Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis.

2.2. Organizarea locală

     

      Localităţile urbane erau colonii sau municipii. Coloniile[4]erau centre urbane pu­ter­nic romanizate. Unele colonii se bucurau de ius italicum, deci locu­ito­rii lor nu plă­teau impozit. Municipiile[5]aveau o condiţie inferioară coloniilor, locuito­rii lor bucurându-se de un statut juridic intermediar între cetăţenii romani şi pe­re­gri­ni, dar diferenţa dintre aceştia începe să se estompeze cu timpul. Cu o singură ex­cepţie[6], oraşele din provincia Dacia au fost vechi aşezări ale autohtonilor.

Organizarea şi conducerea oraşelor era asemănătoare cu celelalte oraşe din im­pe­riu. Conducerea oraşelor era autohtonă şi se exercita de cetăţenii romani printr-un conciliu (asemănător senatului roman), cu atribuţii de coordonare a activităţii administrativ-fiscale.

      Magistraţii superiori erau aleşi timp de un an şi aveau atribuţii executive şi judiciare.

      Cea mai mare parte a populaţiei din Dacia trăia la sate, organizate fie după sis­te­mul roman în pagus (situate pe teritoriile dependente de colonii) şi vicus (ce­le­lalte sate), fie în forma lor tradiţională a obştilor săteşti.

2.3. Sistemele de drept din Dacia romană

     

      Cu toate că organizarea Daciei s-a făcut sub formă tipică de provincie romană, totuşi dreptul roman s-a aplicat în mod diferenţiat, concomitent cu dreptul autohton şi cu ius gentium.

      Dreptul roman s-a aplicat în raporturile dintre cetăţenii romani, însă s-au ela­bo­-rat şi norme juridice noi (edictele guvernatorilor) ţi­nând sea­ma de con­sti­tuţiile im­pe­riale şi de man­da­te­le im­pe­ria­le în care se pre­ci­zau instrucţiuni pentru guver­na­to­rii provinciali.

În raporturile dintre băştinaşi s-a aplicat dreptul autohton. Însă dreptul roman a avut o înrâurire covârşitoare asupra dreptului autohton, dar şi dreptul roman „s-a adap­tat” la cerinţele vieţii autohtonilor, transformându-se, vul­ga­ri­zân­du-se.

În raporturile dintre cetăţenii romani şi celelalte categorii de locuitori ai Da­ciei ro­mane s-a aplicat dreptul popoarelor (ius gentium).

2.4. Capacitatea juridică a persoanelor

      Cetăţenii romani aveau următoarele drepturi: de a dobândi şi transmite proprie­ta­tea, ius conubii (de a se căsători după legea romană); ius comercii (de a deveni cre­­­ditor şi debitor); de a intenta acţiuni în justiţie, ius sufragii (de vot); ius ho­no­rum (de a fi ales); ius militæ (de a sluji la oaste etc.).

       Latinii erau situaţi pe o poziţie intermediară între cetăţenii romani şi peregrini. Ideea unei cetăţenii inferioare a continuat însă să existe pentru coloniile înfiinţate de romani în teritoriile cucerite.

      Peregrinii. Iniţial noţiunea de peregrin se confundă cu cea de străin. Peregrinii obiş­nuiţi erau învinşii ale căror cetăţi au continuat să existe din punct de vedere poli­tic. Peregrini formau masa cea mai numeroasă a locuitorilor imperiului; ei au pri­mit cetăţenia romană prin Edictul din 212 al împăratului Caracala, cu ex­cep­ţia peregrinilor deditici. Peregrinii deditici constituiau acea categorie de pere­grini ale căror cetăţi au fost desfiinţate ca urmare a rezistenţei înverşunate pe care au opus-o cu­ce­ritorilor.

Sclavii. După cucerirea romană, sclavii au devenit proprietatea împăratului, dar cu timpul au trecut în proprietatea persoanelor juridice (oraşe, colegii, temple), dar şi în proprietatea persoanelor fizice. Socotit un lucru, sclavul era lipsit de orice per­so­nalitate juridică, neputând fi subiect de drepturi şi obligaţii juridice, stăpânul său pu­tând să îl vândă, să îl pedepsească şi chiar să îl omoare. Fiind considerat un lu­cru, legătura sa cu o sclavă era considerată o doar simplă stare de fapt.

      Colonii. Erau oameni liberi, dar de fapt apropiat de statutul sclavului.

2.5. Dreptul succesoral

    

      Peregrinii deditici nu puteau dobândi nimic prin testament şi nici nu puteau face testament (potrivit legii romane nu aveau capacitate testamentară). Dar soldaţii romani, care întotdeauna s-au bucurat de privilegii, puteau să-şi instituie ca moştenitori persoane peregrine sau latine.

2.6. Judecata

      În perioada  imperiului magistraţii aleşi în adunările populare au fost înlocuiţi de funcţionari administrativi numiţi de împărat. În fruntea piramidei administrative şi judecătoreşti se afla împăratul, ca şef al statului şi judecător suprem, urmând prefecţii pretorului şi apoi guvernatorii sau şefii de provincie. Judecata are un caracter public, este etatizată, soluţionarea cauzei realizându-se de către organele statului. Guvernatorul putea să aplice şi pedeapsa capitală (ius gladii). În litigiile dintre un cetăţean roman şi un peregrin, acesta din urmă era socotit pe durata procesului ca şi când ar fi fost cetăţean roman.

       

2.7. Familia şi căsătoria

     

      În epoca clasică, familia romană se axa în jurul puterii lui pater familias. Ulterior, odată cu diminuarea puterii lui pater familias, în locul rudeniei agnatice, se impune definitiv rudenia de sânge (cognatio) atât pe linie masculină, cât şi pe linie feminină. Încă din anul 118 se recunoaşte dreptul de moştenire între mamă şi copil. Cât priveşte căsătoria, dacă la început a fost cunoscută doar căsătoria sine manu, mai târziu, după războaiele punice, s-a impus şi căsătoria cum manu (fără putere părintească), soţia păstrându-şi legăturile de rudenie cu vechea familie, singura condiţie a încheierii ei fiind afectatio matrimonii (dorinţa de a se căsători) şi honor matrimonii (convieţuirea matrimonială). Legea Micia prevedea că dacă o cetăţeană romană se căsătorea cu un peregrin, căsătoria nu era valabilă şi copilul dobândea situaţia precară a tatălui.

    

2.8. Proprietatea

     

      Întreaga Dacie cucerită a devenit proprietatea deplină a împăratului (domi­nium), transformată în ager publicus, ca toate provinciile ocupate  în acelaşi mod (a avut loc o confiscare efectivă a teritoriilor ocupate). În această situaţie cetăţenii romani nu puteau dobândi o proprietate imobiliară deplină, ci numai o posesiune şi uzufruct.   Acestei situaţii i s-a adus un corectiv: printr-o ficţiune juridică la cinci mari oraşe s-a acordat calitatea de „sol roman”, astfel cetăţenii romani au putut dobândi şi un drept de proprietate imobiliară deplină, de tip roman. Dreptul de proprietate imobiliară li s-a recunoscut şi peregrinilor din Dacia-romană, însă numai acelora care dobândeau ius comercii.

2.9. Obligaţiile

     

      Obligaţia este definită ca un raport juridic în care o parte numită creditor poate să ceară altei persoane numită debitor să dea, să facă, sau să nu facă ceva, sub sancţiunea constrângerii statale.

Capitolul III

f o r m a r e a   d r e p t u l u i   r o m â n e s c

3.1. Premisele

3.1.1. Părăsirea Daciei de către romani

      Romanizarea rapidă şi intensivă a Daciei, fenomen ireversibil, a continuat în perioada migraţiilor când datorită riscurilor la care a fost supusă populaţia daco-romană de la oraşe, mai puternic romanizată, s-a deplasat spre ţinuturile rurale influenţând definitiv inclusiv asupra dacii liberi.

      Scurta viaţă pe care Dacia a dus-o sub stăpânirea Romei a fost romană sub toate aspectele, aşa încât ceea ce numim romanizarea Daciei a fost un proces istoric complex nu numai economic-social, ci şi lingvistic, etnic şi cultural, mai adânc aici decât în Galia ori în Bretania (Al. Husar). Acea romanitas lingvistică şi etnică include mentalitatea romană civilizată şi cultura romană; argumente de ordin logic, precum şi dovezi arheologice, monetare, lingvistice şi etnografice conduc la concluzia că de fapt retragerea romană din Dacia sub Aurelian (271–272) a constat doar din plecarea legiunilor, a aparatului funcţionăresc şi eventual a populaţiei înstărite. Marea mulţime, micii meşteşugarii, negustorii, plugarii şi păstorii au rămas pe loc continuându-şi existenţa pe teritoriul vechii Dacii. Se impune însă precizarea că Dobrogea a continuat să facă parte din Imperiul roman până în secolul VII, mai precis până în anul 602, oraşele pontice Histria, Tomis, Callatis păstrându-şi instituţiile lor tradiţionale. În timpul lui Diocleţian (294–305), care a revitalizat imperiul, a devenit provincie aparte sub numele de Scythia.

     Dreptul care a guvernat raporturile între cei rămaşi nu putea fi decât unul roman vulgar impregnat de cutumele locale tolerate de sistemul juridic latin, la fel ca în perioada stăpânirii romane.

    

3.1.2. Încreştinarea daco-romanilor

     

      După edictul de  toleranţă din 313, creştinismul s-a răspândit repede în tot Im­pe­riul roman, mai ales la oraşe, unde comunicaţiile şi schimbul de idei între oa­me­ni s-au realizat cu mare uşurinţă. Enclave de păgâni au mai rămas la sate. Paganus (provine de la pagus – sat) desemnează locuitorii localităţilor rurale care au rămas păgâni, adică practicanţi ai cultului zeilor. Pe teritoriul nostru creştinismul a pătruns încă din secolul I prin apostolul Andrei în Dobrogea şi a ucenicilor apostolului Pavel în nordul Dunării. Creştinarea în masă a plugarilor, păstorilor, meşteşugarilor, de asemenea s-a realizat în secolulIV şi începutul secolului V, prin intermediul misionarilor veniţi în Dacia din dreapta Dunării şi din Scythia Minor unde existau oraşe bine creştinate şi care aveau deja episcopii.

      Procesele de formare şi creştinare a românilor au fost complexe, îndelungate, desfăşurându-se paralel şi susţinându-se reciproc, poporul român fiind singurul popor născut creştin, ceea ce se va reflecta şi în sistemul juridic.

3.1.3. Influenţa creştinismului asupra dreptului cutumiar

     

     În măsura în care cultura românilor „s-a ivit prin conjuncţia vitalismului dacic cu nevoia romană de claritate, o conjuncţie a etosului şi a logosului”, unul dintre lianturi a fost creştinismul, bază a spiritualităţii româneşti. Dreptul cutumiar românesc a fost aşadar construit pe preceptele creştine.

      Dintre influenţele creştinismului asupra dreptului cutumiar amintim:

1.        Inexistenţa oricărei urme de poligamie în cadrul familiei daco-romane şi româneşti, încheierea căsătoriei potrivit canoanelor bisericeşti, sunt dovezi certe ale elementului creştin în instituirea mariajului şi a familiei.

2.        Spiritul de solidaritate la nivelul obştii şi păstrarea îndelungată a primatului dreptului de proprietate devălmaşă sunt legate de preceptele creştine, chiar dacă proprietatea devălmaşă a existat şi anterior creştinismului.

3.        Procedura de judecată, sistemul probator în mod deosebit, pedepsele sunt puternic influenţate de credinţa creştină.

4.        Legitimitatea ca şi exercitarea prerogativelor domnitorului se reclamau de la divinitate.

5.        Între Biserică şi statele româneşti a existat o legătură simbiotică materializată prin sprijin reciproc.

3.1.4. Daco-romanii şi epoca migraţiilor

     După strămutarea administraţiei şi armatei romane în sudul Dunării, băştinaşii au revenit la vechile lor forme de organizare – obştea vicinală, teritorială sau sătească. Obştile săteşti s-au constituit pe văile râurilor şi în depresiunile naturale. Lo­cuitorii lor, ţărani în totalitatea lor, trăiau o viaţă patriarhală. Stratificarea so­cia­lă începuse să apară şi era consfinţită prin legi nescrise sau cutume.

      Vitalizarea fenomenului de autoritate, cu categoriile sale de relaţii pe care le im­plică conduce la desprinderea  de membrii obştii a unei persoane sau unui grup mi­noritar care va cârmui. Aşa s-a întâmplat şi în acea perioadă, când obştile săteşti şi confederaţiile au fost conduse de căpetenii cu competenţe militare şi administrative. Sunt premisele sociale care vor conduce la apariţia unor formaţiuni sociale mai puternice (cnezate, voievodate) din care se vor naşte viitoarele state feudale; procesul istoric firesc a fost fragmentat de migraţia popoarelor.

      Popoarele migratoare în momentul pătrunderii lor erau în faza de organizare gentilică sau tribală, inferioară formei de organizare a autohtonilor. Ocupaţia lor de bază era jaful, iar populaţiile învinse erau supuse la plata tributului (dijma, adică o parte din produsele câmpului şi vite). După retragerea aureliană, teritoriul Daciei va cunoaşte migraţiile vizigoţilor, hunilor, ostrogoţilor, gepizi, avarilor, slavilor, bulgarilor,  ungurilor, pecenegilor, cumanilor şi tătarilor. Dintre toate popoarele migratoare, slavii au avut cea mai mare înrâurire asupra daco-romanilor.

3.2. Sistemul normativ vicinal

     

      Organizată în obşti teritoriale vicinale sau săteşti, populaţia autohtonă romanizată, aflată în plin proces de formare al poporului şi al limbii române, şi-a fundamentat existenţa socială pe un sistem normativ elementar. La baza lui, în lipsa unei autorităţi statale care să edicteze norme juridice şi să asigure aplicarea lor, a stat  obiceiul juridic (cutuma), format din vechile norme geto-dacice şi din nor-mele dreptului roman vulgar. În privinţa genezei suprastructurii juridice a comunităţilor vicinale româneşti s-au purtat controverse în literatura de specialitate cu privire la această problemă.

    

3.2.1. Originea dreptului cutumiar românesc

3.2.1.1. Teoria originii tracice a dreptului cutumiar românesc

     S-a susţinut că dreptul trac stă la baza dreptului nostru con­sue­tu­di­nar; argumente: proprietatea devălmaşă, dreptul de protimisis, tes­ta­mentul, moştenirea, răspunderea colectivă, cojurătorii, raptul în vederea căsătoriei.

3.2.1.2. Teoria originii latine a dreptului cutumiar românesc

     Originea exclusiv romană a dreptului cutumiar românesc a fost argumentată prin nimicirea totală a geto-dacilor de către romani, deci singura realitate juridică ce a rămas a fost cea romană. Doar „reminiscenţa slăbită” a vechilor legi romane a reuşit să se păstreze în conştiinţa politico-juridică a poporului român, care a fost „altoită” de influenţele juridice din dreptul bizantin şi slav.

Cuvinte precum: judecător, judeţ, domnie, femeie, fiu, fiică, frate, soră, nepot, cumnat, de o mare relevanţă juridică, atribuie vechiului nostru drept un caracter roman.

     

3.2.1.3. Teoria originii daco-romane a dreptului cutumiar românesc

     La originea dreptului nostru cutumiar stau cutumele geto-dacilor care au fost înrâurite de legile romane, afirmând că „legile romane au început să se strice şi să se schimbe de către daci”.

3.2.2. Principalele instituţii juridice

    

3.2.2.1. Conducerea comunităţilor vicinale

    

     Conducerea comunităţilor vicinale era asigurată de cneaz – ales iniţial, ulterior funcţia devine ereditară – ajutat de un consiliu restrâns: „oamenii buni şi bătrâni ai satului” şi în anumite situaţii de adunarea întregii obşti, „grămada satului”.

     Problema cnezilor a fost discutată în literatura istorico-juridică. S-au impus două concluzii: instituţia cneazului a fost o instituţie „fundamentală a noastră” sau „general românească”, deşi a fost cunoscută şi la alte popoare slave; apoi cnezii au fost o categorie de fruntaşi şi judecători ai satelor româneşti.

     Juzii erau magistraţi aleşi de comunitatea obştii pentru a îndeplini atât funcţii militare, cât şi judecătoreşti. Cuvântul provine din latinescul judex.

     Voievodul stăpânea un ţinut mai mare în care puteau intra mai multe cnezate. El conducea oamenii la război, de aceea i s-a spus voievod, ceea ce în limba slavă înseamnă conducător de oaste.

3.2.2.2. Rudenia

putea fi de sânge, prin alianţă şi spirituală (care cuprinde înrudirea rezultată din participarea la Tainele Bisericii – năşia de cununie şi cea de botez – şi rudenia cvasipăgână a frăţiilor – frăţia de cruce, frăţia de lapte etc.).

3.2.2.3. Familia

se prezenta ca o familie lăstar, în sistem patriliniar şi patrilocal, cu aspecte de endogamie vicinală şi exogamie patronimică.

      Aceste trăsături ale familiei deosebesc familia românească de cea germanică, slavă, bulgară, pecinegă sau cumană, ceea ce anulează susţinerile că poporul român s-ar fi format în sudul Dunării.

3.2.2.4. Proprietatea

     În privinţa proprietăţii se păstrează de la geto-daci, spre deosebire de populaţiile migratoare, caracterul devălmaş.

3.2.2.5. Sistemul pedepselor

se caracterizează în esenţă prin blândeţe, pedeapsa cu moartea nu se aplica; echivalentul ei era izgonirea vinovatului din comunitate şi care însemna moarte civilă. Se mai practica expunerea vinovatului la oprobiul public (strigarea peste sat sau la hore); uneori hoţul era purtat prin sat cu lucrurile furate. Nu se pedepsea furtul pentru consumul pe loc (furtul cu burta).

3.2.2.6. Judecata

     În privinţa judecăţii, a organizării judecătoreşti, din documentele pe care le avem la dispoziţie (un document sârbesc din 1198) putem trage următoarele concluzii:

a.) Juzii, cnezii, jupanii (indiferent de denumire) au avut o competenţă de judecată generală.

b.) În cazul comiterii unor fapte grave, aceştia judecau asistaţi de sfatul oamenilor buni şi bătrâni.

c.) În cazurile deosebite, alături de căpetenia obştii şi oamenii buni şi bătrâni, participă la judecată şi grămada satului.

3.3. Legea Ţării  (ius valahicum)
3.3.1. Izvoarele dreptului feudal

    

     Sub al doilea aspect, formal, izvoarele dreptului în feudalism au fost două: cutuma şi legea.

     Dreptul cutumiar românesc este un drept popular, propriu unor comunităţi săteşti libere dar care nu a rămas niciodată fără perspective de noi dezvoltări (N. Iorga). Românii au numit aceste forme cutumiare legi cu înţelesul de normă nescrisă. C. Noica a desluşit sensul provenienţei şi semnificaţiei cuvântului de lege: legea ca normă nescrisă provine din latinescul religio, a lega dinăuntru prin credinţă şi conştiinţă ceea ce la romani era mos – obicei, pentru că la romani lex însemna numai legea scrisă şi care derivă din cuvântul legere, care ce înseamnă a citi.

3.3.2. Semnificaţia noţiunii ius valachicum

     

     Ius Valahicum / valachorum (dreptul românesc) este sistemul de reglementare cutumiară  a vieţii sociale care s-a menţinut mult după formarea statelor tipic feudale româneşti.

     În cele mai vechi documente româneşti latineşti, îndeosebi în Transilvania, el poartă denumirea de mos, modus, consuetudo, ius, ritus, lex; în documentele din perioada feudalismului dezvoltat se consemnează vechimea aprecia- bilă dreptului cutumiar.

     În actele în slavonă, limba oficială a cancelariilor din Estul Europei, cutuma românească este numită zakon sau obicei.

         

3.3.3. Caracterele lui ius valahicum

     

1.    Unitar din punct de vedere geografic.

2.    Unitar din punct de vedere social.

3.      Este în principal un drept de caracter rural.

4.    Complet şi complex.

5.    Elastic şi receptiv.

6.    Rezistenţa şi trăinicia obiceiului pământului.

Titlul ii

d r e p t u l   f e u d a l

Secţiunea I

instituţiile dreptului public

Capitolul 1

Domnul. Voievodul, Principele şi Guvernatorul Transilvaniei

1.1. Domnia – instituţie centrală a dreptului cutumiar românesc

    

     Domnia este o instituţie originală şi autohtonă, atribute ce derivă din procesul de formare al statelor feudale româneşti. Nu putem nega, deşi am subliniat originalitatea şi autohtonia sa, influenţele bizantine asupra instituţiei ca atare. Născându-se ca popor creştin, având mitropolii încă din 1359 şi respectiv 1401, fundamentarea divină a puterii politice de către bizantini nu putea să nu influenţeze concepţia românească asupra domniei: puterea era considerată ca fiind de sorginte divină.

1.1.1. Caracteristicile domniei

    

În Ţările Române domnia a fost absolutistă. Domnul a fost  singur stăpânitor, lipsit de un organ de control, însă nu a fost despot (A. D. Xenopol), atributele fiindu-i relativizate prin sfatul domnesc, adunarea stărilor şi obiceiul pământului.   

     Puterea domnului a fost personală, indivizibilă şi netransmisibilă în plenitudinea sa.

     Chiar şi în situaţia în care Ţările Române au devenit vasale prin omagiile prestate suveranilor puterilor mai mari, ele n-au devenit ţări vasale de drept; pentru că vasalitatea era nominală. Vasalitatea s-a purtat asupra persoanei domnului şi nu a domniei în general.    

1.1.2. Succesiunea la tron

    

     Întemeietorii ţărilor au creat dinastii (Basarabii şi Muşatinii), însă cu excluderea descendenţei feminine.

     Având în vedere necesitatea conducerii ţărilor de către capabili, s-a amendat principiile eredităţii pure şi simple şi cel al primogeniturii prin impunerea principiului mixt electiv-ereditar.

Dar cum orice regulă are şi excepţiile ei, se mai cerea condiţia ca pretendentul la tron „să nu fie însemnat”, respectiv infirm, împrejurare care îl făcea nedemn de a ocupa o asemenea funcţie înaltă. Dar şi excepţia are excepţiile ei.

      Principiul electiv-ereditar împământenit a fost încălcat încă din secolul al XVI-lea când a început să aibă acces la tron orice mare boier (exemplu Movileştii şi Cantacuzinii).

     Potrivit dreptului obişnuielnic domnul era ales pe viaţă. Principiul a fost şi el încălcat sub presiunea puterii otomane.

      Principiul a fost abolit începând cu anul 1711 în Moldova şi cu anul 1716 în Ţara Românească, începând epoca fanarioţilor.

1.1.3. Asocierea la domnie

     A existat în Ţările române instituţia asocierii la domnie. Aşa de exemplu, Mircea cel Bătrân asociază la domnie înainte de 1418 pe fiul său Mihail, Alexandru cel Bun asociază la domnie pe fiul său Ilie, iar Ştefan cel Mare pe fiul său Bogdan. Asocierea la domnie a fiinţat şi între fraţi (ex. fiii lui Alexandru cel Bun). Era de fapt o iniţiere în tainele şi treburile domniei ale viitorului domn.    

1.1.4. Regenţa şi locotenenţa domnească

    

Dacă domnul era minor, bolnav, în imposibilitate de a conduce ţara, lipsea din scaun, în caz de fugă a domnului, de mazilire, se utiliza regenţa, (cât timp domnul a fost ales de ţară şi popor locotenenţa domnească). Regenţa şi locotenenţa domnească desemnează toate categoriile de locţiitori domneşti.

     Din a doua jumătate a secolulal XVI-lea, regenţa lasă locul locote-nenţei domneşti, datorată în principal fugii domnitorului ori mazilirii acestuia de către turci.

1.1.5. Prerogativele domniei

    

1.1.5.1. Prerogativele legiuitoare

     Asemenea împăraţilor bizantini, domnul era unicul legiuitor, întruparea terestră a voinţei lui Dumnezeu.

     Actele normative pe care le emitea se numeau hrisoave, aşezăminte şi legături; domnul putea hotărî şi singur în ce priveşte noile norme de drept, putea modifica şi obiceiul pământului sau a pravilelor deja existente.

1.1.5.2. Prerogativele executive

     Toate atribuţiile executive erau concentrate în mâna domnului.

     Puterea absolută a domnului era diminuată în relaţia cu Biserica.

1.1.5.3.  Prerogativele judecătoreşti

     Domnul era judecătorul suprem al Ţării. Judeca în ultimă instanţă, dar şi putea prelua spre judecare orice cauză, fie de natură civilă, fie de natură penală, ce se afla pe rolul dregătoriilor. Hotărârile sale erau definitive, nefiind supuse căilor de atac. Singur domnul putea să revină asupra hotărârilor.

     Funcţia judecătorească era exercitată de multe ori cu ostentaţie, pentru că de ea depindea păstrarea prestigiului domniei şi a tronului. Erau situaţii când condamna chiar la moarte fără dovezi şi procedură judiciară, dar erau şi situaţii când graţia chiar fapte grave.

1.2. Voievodul, principele, guvernatorul Transilvaniei

    

1.2.1. Voievodul

      În Transilvania a existat o autonomie pronunţată. De altfel în întreg regatul maghiar numai Transilvania a rămas organizată ca voievodat. Transilvania nu a putut fi organizată ca un principat în cadrul regatului maghiar, necontopindu-se niciodată deplin cu regatul Ungariei.

      Deşi voievozii Transilvaniei erau dependenţi de regele Ungariei, fiind numiţi de acesta, în mod constant ei au militat pentru înlăturarea dominaţiei maghiare.

Într-adevăr în a doua jumătate a secolulal XIII-lea şi primul pătrar al secolul al XIV-lea, Transilvania mai făcea parte din regatul Ungariei doar formal, voievozii devenind adevăraţi conducători ai ţării, deosebită de Ungaria. Accentuarea tendinţei autonomiste a Transilvaniei faţă de regatul Ungar se materializează mai întâi prin consolidarea instituţiei principale, voievodatul.

     Se vor institui şi în Transilvania, adevărate dinastii voievodale: Lackfi, Csaki, Kan.

         

1.2.2. Principele

    

      În împrejurările deosebite ca urmare a dezastrului de la Mohacs (1526), regatul maghiar îşi încetează existenţa, astfel că Transilvania se emancipează complet, transformându-se în principat autonom sub suzeranitatea Porţii otomane (1541). În acest fel Transilvania îşi dezvoltă şi mai mult propriile instituţii juridico-politice.

    

1.2.3. Guvernatorul

    

     După alungarea turcilor de sub zidurile Vienei (1683) şi încheierea păcii de la Karlovitz, Curtea imperială vieneză îşi îndreaptă privirile spre Transilvania, atât pentru poziţia sa strategică cât şi pentru bogăţiile ei. Sunt trimişi iezuiţi pentru a convinge pe ardeleni să accepte protecţia împăratului.

     Reglementarea raporturilor dintre Transilvania şi Curtea de la Viena este cuprinsă în Diploma leopoldină din 4 decembrie 1691, care devine o adevărată constituţie a Transilvaniei.

    

Capitolul II

Organizarea teritorial-administrativă

Originea unităţilor administrativ-teritoriale este dinaintea statelor feudale. Vechile obşti săteşti, vicinale, organizate în cnezate şi voievodate (ţări) au stat atât la baza constituirii noilor state feudale româneşti, cât şi la baza organizării administrativ-teritoriale.

     Judeţul, din latinescul judicius, care înseamnă în cea mai reuşită traducere scaun de judecată, ca unitate administrativ-teritorială a fost cunoscută sub această denumire la început doar în Ţara Românească.

Atât înfiinţarea cât şi hotărnicirea acestora a fost prerogativa domnului. Şi numirea căpeteniei judeţului era tot atributul dom­niei ca simbol al puterii absolute a domnului pe întreg teritoriul ţării.

     În Moldova subdiviziunea administrativ teritorială a Moldovei, echivalentă cu cea din Ţara Românească a fost ţinutul. Denumirea căpeteniei ţinutului a variat însă. În ţinuturile în care existau cetăţi importante, căpetenia se numea pârcălab, în cele de la marginea ţării (ţinuturi de graniţă) se numeau staroşti, iar pentru celelalte ţinuturi căpeteniile s-au numit ca şi în Ţara Românească, adică sudeţ.

     Tot ca o reminiscenţă a vechilor forme de organizare prestatală, semnalăm şi în Moldova că teritoriul său a fost împărţit în două mari provincii: Ţara de Sus şi Ţara de Jos.

    

2.1. Organizarea administrativ-teritorială a Transilvaniei

    

2.1.1. Organizarea românilor

     Asemănările fireşti, pe deplin explicabile între districtele româneşti ca instituţii politico-administrative şi cnezatele, voie­vo­da­tele româneşti, ca instituţii social-politice, pot conduce la ideea iden­ti­tăţii cnezatelor teritoriale sau a uniunilor de obşti cu districtele.

     În Transilvania voievodală, cu prelungiri în perioada principatului autonom se cunosc numeroase districte româneşti, răspândite pe întreg cuprinsul Transilvaniei.

2.1.2. Organizarea saşilor şi a secuilor

    

Originea scaunelor celor două etnii colonizate de regii maghiari pe la mijlocul secolului al XII-lea în Transilvania trebuie privită dife­ren­ţiat, deşi colonizarea lor s-a realizat în acelaşi timp şi în acelaşi scop. Pe când secuii, la aşezarea lor în Transilvania mai trăiau în forme de organizare gentilică (între cea tribală şi pe neamuri), saşii erau organizaţi în obşti cu o structură complexă (obşti simple şi uniuni de obşti), colonizarea ultimilor a durat circa un secol.

     Nici saşii şi nici secuii nu cunoşteau însă la venirea lor în Transilvania, instituţia politico-administrativă a scaunelor.

2.1.2.1. Scaunele Săseşti

     Potrivit tradiţiei consemnate în scris în vremea aşezării secuilor în Transilvania, au fost colonizaţi şi saşii din Flandra şi din Saxonia.

      Diploma Andreană (Bula de aur) din 1224, reglementează raporturile economice, sociale, politice, militare, juridice şi admini­stra­tive dintre regalitate şi saşi. Se forma astfel o comunitate a coloniştilor cu o largă autonomie politico-administrativă.

    

2.1.2.2. Scaunele Secuieşti

     Societatea secuiască era organizată ca şi alte popoare bulgaro-tur-cice. Erau şase neamuri şi câte patru ramuri în fiecare neam. Condu-cătorul militar al secuilor se numea căpitan scăunal sau locotenent.

Pe lângă îndatoririle militare, el îndeplinea şi atribuţii administrative şi judecătoreşti, prezidând adunările generale şi scaunele de judecată. Al doilea dregător al scaunului era judele scăunal, ales de locuitorii din scaun. Alături de căpitan exercita atribuţii judiciare.  

2.1.3. Organizarea ungurilor

    

     Geneza comitatelor, nucleul din care s-au dezvoltat acestea a fost cetatea (castrum). Conducătorul cetăţii, castelanul, era la început şi conducătorul comitatului. Nu toate cetăţile regale au devenit centre de comitate, nu s-au format comitate în jurul tuturor cetăţilor regale. Comitatele erau aşezate la început pe cursul inferior sau mijlociu al apelor.

     Se impune precizarea că acestea au fost organizate pe rând în măsura cuceririi Ardealului de către regalitatea maghiară, pe de o parte, iar pe de altă parte, configuraţia acestora a fost mereu schimbată în funcţie de modul în care a reuşit administraţia maghiară să se organizeze.

     Comitele numea pe vicecomite. Comitatele erau conduse de un comite suprem, numit de regele Ungariei; ele de fapt devin comitate senioriale, nobiliare, ne mai servind interesele regale.

    

2.2. Reşedinţa domnească

     Centrul politico-administrativ al ţărilor româneşti a gravitat în jurul reşedinţei domneşti. Stabilirea ei s-a făcut întotdeauna din raţiuni politice şi administrative, niciodată la întâmplare. Fără îndoială, prima raţiune a constituit-o apărarea reşedinţei de primejdiile războ-iului, dar la aceasta s-au adăugat şi altele (dezvoltarea oraşelor, aşezarea ei pe cât posibil mai spre centrul ţării).

     Pe lângă reşedinţa domnească statornică, au existat şi altele secundare, de unde domnul administra ţara.

Pentru Ţara Românească reşedinţele domneşti au fost la: Câmpulung, Curtea de Argeş, Târgovişte, Bucureşti.

     În Moldova reşedinţele domneşti au fost la: Baia, Suceava, Iaşi.

Multe oraşe mai apar în documente ca şi curţi domneşti (Roman,  Neamţ, Bârlad).

     În ce priveşte Transilvania, reşedinţa voievodală sau princiară nu era stabilă. Voievozii şi principii conduceau de la curţile lor. Totuşi Alba Iulia poate fi considerată principala reşedinţă a evului mediu. Au mai fost reşedinţe şi în alte oraşe: Deva, Turda, Sibiu, Haţeg, Bistriţa, Oradea şi chiar Lipova.

    

2.3. Târgurile şi oraşele

În Moldova ele au fost cunoscute sub numele de târguri, iar în Ţara Românească şi Transilvania sub nume de oraşe.

Deşi poziţia geografică a ţărilor româneşti, pericolele reale la care au fost expuse, nenumăratele războaie purtate pe teritoriul lor, nu au creat condiţii favorabile dezvoltării oraşelor, totuşi existenţa acestora încă înainte de formarea statelor independente nu poate fi contestată. În pofida greutăţilor, necesităţile economice, schimbul intern şi extern de marfă, tranzitarea acestora prin ţările noastre au impus dezvoltarea târgurilor şi a oraşelor.

Iată ordinea vechimii lor medievale (după N. Iorga): Baia, Roman, Trotuş, Bacău, Suceava, Focşani, Buzău, Rucăr, Dragoslave, Câmpulung, Bârlad, Hotin, Giurgiu.

     Acelaşi lucru se poate spune şi despre vechiul pământ românesc al Transilvaniei. Toate oraşele îşi datorează existenţa unei imigraţii orăşeneşti străine, căci nici ungurii n-au întemeiat ei înşişi vreo obşte orăşenească. Cele mai multe oraşe au fost înfiinţate de saşii.

         

     Administraţia oraşelor

     Administraţia oraşelor, în ambele ţări române, se realiza prin două categorii de organe indiferent de natura acestora: unele alese de locuitori ai oraşelor şi alte organe impuse de domn sau de persoana căruia îi aparţinea sau i se cedase oraşul din partea domnitorului.       

Organele eligibile erau judele şi pârgarul în Ţara Românească, iar în Moldova şoltuzul şi pârgarul. Organul superior al acestora era adunarea generală a orăşenilor care se întrunea cel puţin o dată pe an când alegea organul de conducere.

     În Transilvania statutul juridic al oraşelor era precizat în diverse acte scrise numite carte. De obicei se bucurau de o relativă autono-mie în schimbul contingentelor de militari care se recrutau din respectivul oraş şi a impozitelor pe care le achitau regalităţii ori împăratului.

    

2.4. Satele

     Nu există în vocabularul arhaic nici un cuvânt pentru formaţiuni mai mari de convieţuire socială. El nu cunoaşte din vremuri străbune decât satul şi cetatea (N. Iorga).

     În Moldova şi Ţara Românească pământul de moştenire, rămas de la străbuni se cheamă moşie, căci moş înseamnă atât bunic, cât şi străbunic. De aceea ţăranii liberi care nu erau dependenţi de nimeni în afară de administraţia centrală se numeau moşneni.

     Procesul de transformare a obştilor vicinale în unitatea admi­nistra­tivă a satului a fost îndelungat şi complex. Două sunt elementele fun­damentale care caracterizează transformarea obştilor în sate:  teritorialitatea şi statornicia.

     Categorii de sate

    

2.4.1.  Satele libere – asupra lor domnul îşi exercita doar o autoritate publică deoarece conducerea administrativă aparţinea obştii satului, adică „oamenilor buni şi bătrâni”. Acest sfat al obştii avea loc în zilele de sărbătoare şi cu respectarea unor ritualuri bine cristalizate.

     Locuitorii lor se numeau răzeşi în Moldova şi moşneni în Ţara Românească.

2.4.2.  Satele aservite

     După cum trădează denumirea, acestea dependente, cu un alt statut juridic decât cele libere. Satele aservite erau domneşti, boiereşti şi mănăstireşti.

2.4.2.1.  Satele domneşti puteau fi şi ele de două feluri: unele care aparţineau domnului ca persoană fizică, dobândite prin moştenire sau prin cumpărare şi faţă de care domnul se comporta ca un stăpân feudal; altele aparţinând instituţiei domniei.

2.4.2.2.  Satele boiereşti. Fără îndoială, încă înainte de constituirea statelor feudale, multe din sate au fost aservite sau cumpărate de mari familii feudale. În baza lui ius eminens, după constituirea statelor feudale, domnul le-a recunoscut aceste drepturi de proprietate asupra satelor.

2.4.2.3.  Satele mânăstireşti erau proprietatea mânăstirilor şi erau administrate de egumenul mănăstirii. Hrisoavele de imunitate privind satele mănăstireşti erau mai largi decât în cazul satelor boiereşti.

2.4.3.  Sloboziile erau o categorie de sate ce se constituite în se­co­le­le XIV–XVIII fie pe pământ domnesc, fie mănăstiresc / boieresc, din voinţa domnului pentru scopuri precis determinate. Acestor colonişti li se acordau prin hrisoave domneşti scutiri la dări şi de munci datorate proprietarului terenului pe un anumit timp determinat, de la unul la zece ani, cu excepţia birului şi a îndatoririlor militare.

    

Capitolul III

Organizarea fiscală

    

      3.1. Trăsăturile   generale  ale sistemului fiscal

    

     Până la constituirea ţărilor române nu se poate vorbi de o orga­ni­za­re fiscală, de un sistem de obligaţii cu toate că şi anterior constituirii acestora locuitorii erau datori faţă de căpeteniile cnezatelor şi voie­vodatelor cu anumite dări în natură şi în muncă.

     Ca şi trăsături generale ale sistemului fiscal medieval românesc putem releva următoarele:

1.      Principiul solidarităţii fiscale, potrivit căruia în unităţile fiscale, răspunderea pentru plata dării este solidară atât între contribuabili cât şi pentru birarii de judeţ.

2.      Fiscalitate excesivă, dominaţia otomană asupra Ţărilor române influenţând în mod nemijlocit cuantumul dărilor.

3.      Abuzul şi arbitrariul au caracterizat întreaga activitate fiscală, atât în ce priveşte stabilirea dărilor, cât şi încasarea lor.

      3.2. Instituţiile  fiscalităţii

    

     De importanţă mai mare în organizarea fiscalităţii au fost: tezaurul ţării, cămara domnească, visteria statului.

     Tezaurul era o formă rudimentară a finanţelor statului ce se con­sti­tuia din depozitarea unor obiecte de valoare deosebită în locuri bine păzite. El reprezenta o rezervă la care domnul recurgea numai în cazuri extreme.

     Cămara domnească constituia o instituţie particulară a domnului. La început, s-a identificat cu visteria statului, veniturile particulare ale domnului confundându-se cu cele ale ţării. În secolul al XV-lea cele două instituţii s-au despărţit.

     Visteria statului a fost instituţia cea mai importantă a sistemului financiar-fiscal pentru că evidenţia toate datele privind repartiţia dărilor, încasările efective a acestora, cât şi cheltuielile ce se efectuau.

      3.3. Categoriile de dări

    

     3.3.1. Dările în natură sau dijmele domneşti (zeciuială în Ţara Românească, deseatină în Moldova) au constat în perceperea de către domnitor în natură a unor produse (cereale, vite, produse animaliere). Cele mai importante au fost oieritul, goostina, stupăritul, vinăriciul. Începând cu secolul al XVI-lea au fost transformate în bani.

     3.3.2. Muncile sau slujbele erau prestările în muncă faţă de domnie la construirea de drumuri, cetăţi, poduri, mori, găzduirea curierilor domneşti, procurarea de cai curieri. Începând cu secolul al XVIII-lea muncile puteau fi răscumpărate în bani.

     3.3.3. Dările în bani, cunoscute sub numele de dare, dajdie şi apoi bir reprezentau impozitul personal aplicat la un moment dat tuturor categoriilor de locuitori ai ţării, în funcţie de categoria socială, din care făceau parte. Deşi scutiţi la început, din secolul al XVI-lea au plătit bir şi boierii, dar scutirea de bir a fost cunoscută în special pentru boierii cu dregătorii şi curteni.

     Dările în bani pentru ţărani au crescut constant. Datorită fiscalităţii excesive, ţăranii practicau evaziunea prin fugă, dar sarcina celui fugit era preluată de colectivitate.

     3.3.4. Haraciul reprezenta obligaţiile băneşti faţă de Poarta oto­ma­nă. Dacă la început haraciul era mai mult sim­bolic, având în principal o semnificaţie politică (aprox. 3.000 de galbeni / an), la sfârşitul secolul al XVI-lea a ajuns la 155.000 de galbeni.

     3.3.5. Peşcheşurile erau diferitele daruri făcute sultanului şi curţii sale, dobândind caracter de constanţă au apăsat şi ele covârşitor asupra contribuabililor.

3.3.6. Mucarerul  mare şi mucarerul mic au reprezentat o povară uriaşă în perioada în care păstrarea domniei ori cumpărarea ei a devenit un fapt obişnuit. Sumele de bani erau de-a dreptul exorbitante.

3.3.7. Prestaţiile în natură către turci au constat în predarea anuală către Poartă a unui număr important de cai, boi, oi, şoimi, precum şi de mari cantităţi de unt, ceară, miere etc. Mai existau prestaţiile ocazionale în cereale, furaje etc. în perioada campaniilor militare ale turcilor.

     Organizarea fiscalităţii fiind una din cele mai importante compo-nente ale statului ca instituţie juridică (prin intermediul ei se realizau veniturile statului) a fost mereu în atenţia domnilor, încercându-se diferite reforme pentru îmbunătăţirea acesteia sub două aspecte esenţiale: în primul rând pentru obţinerea unor venituri tot mai mari, iar în al doilea rând pentru evitarea evaziunilor fiscale.

Reforma fiscală a lui Matei Basarab, cunoscută sub numele de reforma talerului, a constat în următoarele:

     – înfăptuirea unui recensământ fiscal amănunţit;

     – apoi această sumă rezultată a fost repartizată pe judeţe, în funcţie de capacitatea stabilită pe fiecare judeţ, care la rândul său o repartiza pe sate, categorii sociale şi pe gospodării.

     Alte reforme fiscală au fost realizate în Moldova de Antioh Cantemir (1695–1700, 1705–1707) şi de Constantin Brân­co­vea­nu în Ţara Românească. În principal ea a constat în aceea că toate dă­rile de repartiţie din partea visteriei au fost concentrate în una sin­gu­ră ce trebuia achitată în patru rate anuale (sferturi).

     De o importanţă mare pentru sistemul fiscalităţii a fost reforma lui Constantin Mavrocordat în cursul anilor 1739–1741. Reforma lui a fost de substanţă, importante sunt următoarele:

–        dregătorii fiscali au fost retribuiţi;

–        a fost desfiinţat principiul solidarităţii fiscale;

–        au primit scutire de dări mănăstirile, clerul şi marii boieri;

–        deşi dările au fost mărite, categoriile de dări au fost reduse.

     În ce priveşte sistemul fiscal din Transilvania, precizăm că:

–        principala obligaţie fiscală era faţă de stat, stabilită în funcţie de venitul cămării. La început a fost în natură, dar ulterior s-a transformat într-o dare în bani.

–        o altă categorie de dări era aceea privind darea pe pământ, ce se achita în funcţie de suprafaţa de pământ folosită. Ulterior această dare funciară s-a transformat într-un fel de cens anual.

–        au mai fost cunoscute şi subsidiile extraordinare pentru cazuri deosebite.

Capitolul IV

Justiţia

4.1. Organizarea judecătorească

    

4.1.1. Justiţia  şi  sarcinile  ei

     Conceptul de justiţie în sensul cel mai larg, include atât sistemul organelor acreditate cu înfăptuirea ei, cât şi activitatea desfăşurată de aceste organe.

4.1.2. Organizarea  judecătorească

    

     Una din formele fundamentale de activitate a fiecărui stat este activitatea de înfăptuire a justiţiei, de rezolvare a conflictelor de drept apărute. Această activitate s-a realizat şi înaintea constituirii statelor româneşti la nivelul obştilor săteşti, care din multe puncte de vedere se prezentau ca entităţi cvasistatale.

     Pentru înţelegerea evoluţiei activităţii de înfăptuire a justiţiei sunt necesare câteva clarificări, prin prezentarea câtorva coordonate esenţiale legate de formele fundamentale de activitate ale statului şi organele care înfăptuiesc aceste activităţi.

     În fruntea ierarhiei organelor judecătoreşti se afla domnul (regele, principele), motiv pentru întreaga activitate de jurisdicţie o denumim justiţie domnească.    Preceptele creştine, după care puterea vine de la Dumnezeu, îi fundamenta poziţia de judecător suprem.

Datorită numărului mare al cauzelor, domnul nu putea judeca toate pricinile şi de aceea a creat un sistem de organe judecătoreşti care prin delegarea competenţelor înfăptuiau justiţia.

     Competenţa materială nu era strict delimitată, dar se avea totuşi în vedere specificul cauzei raportat la atribuţiile de ansamblu ale dregătorului respectiv.

     La nivelul judeţelor şi ţinuturilor, competenţa generală o aveau pârcălabii, iar în Oltenia banii, dar mai aveau drept de judecată şi subalternii acestora: vornicii şi bănişorii.

La nivelul satelor libere, ca un element de continuitate a vechilor obiceiuri vicinale, pentru cauze de mai mică importanţă, au continuat să judece oamenii buni şi bătrâni. Aceste cauze se terminau de obicei prin împăcarea părţilor.

     În Transilvania, datorită istoriei sale diferenţiate, organizarea judecătorească era mult mai complexă. În perioada voievodatului existau instanţe de judecată ale statului feudal maghiar, dar şi instanţe româneşti. Şi unele şi altele au fost cunoscute sub denumirea de scaune (sedes iudiciaria).

          A. Instanţele de judecată ale voievodatului transilvan au fost:

–        La nivelul domeniului feudal existau instanţele domeniale în care nobilii laici sau ecleziaşti înfăptuiau justiţia în funcţie de diplomele de privilegii deţinute, aplicând chiar pedepse capitale.

–        La nivelul comitatelor erau instanţele comitatense, denumite sedes nobiliares.

–        La nivelul oraşelor erau instanţe orăşeneşti, compuse din judele oraşului şi juraţi (aleşi anual de cetăţenii oraşelor).

–        Instanţele ecleziastice.

–        Instanţa voievodală (scaunul de judecată a voievodului sau a vicevoievodului).

–        Instanţa supremă a Curţii maghiare.

    

     B. Instanţele de judecată ale principatului transilvan

     În perioada principatului organizarea judecătorească devine şi mai complexă ca urmare a dobândirii autonomiei. Principele devine instanţa supremă ajutat de iudex curiae, funcţie asemănătoare vornicului. Cum însă principele nu judeca decât în cazuri extreme (spre deosebire domn), în fapt justiţia supremă era exercitată de Tabla Principelui prezidată de primarius iudex.

Instanţele de judecată sunt:

–        Tabla principelui şi primarius iudex, judecau cazuri de înaltă trădare şi căile de atac exercitate împotriva hotărârilor scaunelor de judecată.

–        Scaunele de plasă (prezidat de pretor).

–        Scaunul cetăţii (prezidat de căpitanul cetăţii).

–        Scaunele săteşti (prezidat de judele sătesc).

–        Scaunul stăpânului de moşie.

     C. Instanţele de judecată transilvane sub habsburgi

     În perioada dominaţiei habsburgice s-a menţinut în general vechea organizare judecătorească, dar s-a stabilit cu exactitate competenţa materială şi personală a fiecărei instanţe, realizându-se ierarhizarea severă a instanţelor de judecată.

     În ce priveşte instanţele compuse exclusiv din elemente româneşti, în districtul Haţegului avem semnalată o instanţă locală prezidată de castelanul de Haţeg, alcătuită din 12 cnezi, 6 preoţi şi 6 oameni de rând. În districtul Făgăraşului, scaunele de judecată erau compuse din 6–8 sau 12 boieri ca juraţi-asesori.

     În unităţile teritorial-administrative săseşti, care s-au bucurat autonomie, organizarea justiţiei s-a făcut tot pe principii autonome, scaunele de judecată fiind compuse la început din persoane numite de rege, iar apoi din organe alese de aceste comunităţi.

     În sistemul organelor judecătoreşti medievale existau două categorii de instanţe speciale: cele orăşeneşti şi cele ecleziastice.

4.1.3. Instanţele ecleziastice

     Justiţia laică a coexistat cu cea ecleziastică să, punându-se problema competenţelor (unele legiuiri scrise au prevăzut  controlul judiciar religios asupra celui laic: Pravila de la Govora, 1640).

Principiile justiţiei ecleziastice sunt:

     1. În ce priveşte competenţa după persoană, preoţii puteau fi judecaţi de instanţele bisericeşti.

     2. În privinţa competenţei după materie, a rămas în sarcina justiţiei ecleziastice să judece cauzele strict legate de viaţa religioasă.

3. Nu a fost exclusă însă dubla judecare, adică atât de instanţele ecleziastice, cât şi de cele laice, completându-se reciproc şi ve­ri­fi­cân­du-se reciproc. Aşadar era consacrată atât separarea, cât şi coope­ra­rea celor două categorii de instanţe.

     4. În domeniile feudale bisericeşti şi mânăstireşti, potrivit imu­ni­tă­ţi­lor judiciare acordate de domnitor, justiţia se înfăptuia de către instanţele ecleziastice, cu excepţia unor infracţiuni considerate grave.

     5. Şi în justiţia ecleziastică exista o ierarhie a instanţelor (cu diferite grade de competenţă).

     Situaţia a fost asemănătoare şi în Transilvania.

4.2.  Procedura de judecată

     Proces în limba română provine din latinescul processus ce de­sem­nează activitatea de înaintare. Prin intermediul glosatorilor din se­co­lul al XII-lea, termenul processus s-a generalizat, desemnând ceea ce înţelegem astăzi prin proces, adică o activitate  desfăşurată de or­ga­ne judiciare anume desemnate, cu participarea părţilor, în confor­mitate cu legea în scopul rezolvării pricinilor (identificarea şi tragerea la răspundere a celor care se fac vinovaţi).

    

4.2.1. Obiectul procesului

Pentru desfăşurarea unui proces este necesară existenţa unui conflict de drept născut prin încălcarea unor dispoziţii cutumiare sau legale care ocrotesc anumite valori sociale (viaţa, proprietatea etc.)

     Aşadar, era necesară existenţa unui litigiu, a unui conflict între părţi. Litigiul existent şi dedus judecăţii purta numele de gâlceavă, pricină, treabă. În dreptul cutumiar nu se făcuse încă deosebire între procesul penal şi civil şi de aceea regulile de desfăşurare erau la fel.

4.2.2. Părţile din proces

     Subiecţii procesului feudal purtau diferite denumiri: reclamantului i se spunea jeluitor, prigonitor, uneori pârâş, iar pârâtului prigonit; învinuit  sau  învinovăţit se numea cel care comisese o infracţiune.

     În Transilvania reclamantul se numea actor, iar pârâtul reus.

     În principiu, parte în proces putea fi orice persoană, feudalismul recunoscând capacitatea juridică tuturor oamenilor. Capacitatea de exerciţiu era însă limitată în cazul ţăranilor dependenţi şi a robilor doar la procesele având ca obiect starea lor de dependenţă. Robii şi ţăranii dependenţi puteau fi reprezentaţi în proces de stăpânii lor.

Femeia căsătorită era asistată de soţ. În schimb aveau capacitate deplină de exerciţiu femeia majoră necăsătorită şi văduvele.

4.2.3.  Chemarea în judecată

     Sesizarea instanţei de judecată se făcea printr-o plângere verbală ori scrisă numită pâră sau jalbă. În trecutul mai îndepărtat plângerea se făcea pe cale orală, dar începând cu secolul al XVII-lea în Transilvania şi cu secolul al XVIII-lea în celelalte ţări române plângerea scrisă se generalizează.

     Potrivit dreptului feudal transilvănean, acţiunea de sesizare a instan­ţei se apropia de cerinţele legale actuale.

4.2.4.  Fixarea termenului de judecată

     Primind plângerea, instanţa stabilea termenul de judecată (punea sorocul, sorocea pricina). Cum însă era tradiţională şi procedura accelerată, procedura de urgenţă şi provizorie datorită necesităţii intervenţiei rapide a autorităţilor, multe pricini se soluţionau pe calea cărţilor de volnicie prin care instanţele (mai ales domnitorul sau banul) îndeosebi în materie funciară, îşi materializau hotărârea fără o judecată contradictorie. Pârâtul efectiv era atenţionat prin cartea de volnicie despre hotărârea luată, urmând ca acesta să-şi valorifice eventualele apărări ori drepturi pe calea unui nou proces.

4.2.5.  Citarea

     Citarea părţilor şi a martorilor în procedura obişnuită de judecată se realiza prin cartea de soroc care era înmânată acestora prin aprozi sau vătafi. Dacă procesul se amâna din cauza neprezentării părţilor acestea puteau fi aduse la instanţă prin slujbaşi domneşti, urmând să plătească treapădul în Ţara Românească sau ciubotele în Moldova, adică toate cheltuielile ocazionate de aducerea lor în instanţă.

4.2.6.  Sistemul probator

     Un principiu fundamental al procesului era acela ca părţile să îşi dovedească susţinerile, respectiv acţiunile civile sau penale cu care a fost sesizată instanţa. Simpla afirmaţie a părţilor nesprijinită de alte probe nu putea conducea la câştigarea procesului.

     Mijloacele de probaţiune cunoscute în dreptul feudal au fost: mărturisirea, jurământul părţii, declaraţiile (mărturiile) martorilor cojurătorii, blestemul şi cartea de „blestem“, înscrisurile, prezumţiile şi cercetarea la faţa locului.

     Dreptul nostru cutumiar nu a făcut nici o ierarhizare a mijloa-celor de probă. Nu era mai concludent un înscris, decât o declaraţie de martor. O a doua precizare care se impune este aceea că recunoa- şterea pârâtului sau a făptuitorului făcea dovada dreptului, nemai-fiind cazul administrării şi a altor probe.   

4.2.7.  Martorii

     Martorii nu sunt părţi în proces, dar au cunoştinţe despre fapte pe care părţile sau instanţa le consideră concludente în soluţionarea cauzei. Mărturia de grup era mai relevantă probator şi de aceea mijlocul de probaţiune cel mai utilizat au fost cojurătorii.

     La origini conjurătorii erau persoane din intimitatea şi universul social al împricinaţilor care cunoşteau obiectul şi natura conflictului, fiind interesate într-o rezolvare dreaptă şi globală a cauzei în vederea unei convieţuiri armonioase. Cojurătorii jurau că cele afirmate de partea care i-a adus erau sau nu adevărate, ei de fapt „dădeau legea”. Condiţia lor se apropia de cea a martorilor.

     Numărul lor stabilit de instanţă pentru a depune jurământ în fa-voarea unei părţi era de 6 sau 12, dacă aceştia confirmau susţinerile, partea adversă putea aduce un număr dublu pentru a combate pe cojurătorii din tabăra adversă.

,,Cărţile de blestem” erau de fapt nişte înscrisuri prin care se invoca puterea lui Dumnezeu, care să pedepsească nu doar pe cel ce depune jurământ fals, ci şi familia şi rudele sale.

4.2.8. Înscrisurile

Înscrisurile sunt mijloace de probă în conţinutul cărora  se arată fapte şi împrejurări concludente pentru soluţionarea pricinii. Ele puteau să emane de la autorităţi statale, bisericeşti, dar şi de la particulari. Purtau diferite denumiri: hrisoave, zapise, dresuri, cărţi, urice.

     Era cunoscută şi procedura reconstituirii lor  în caz de pierdere sau distrugere.

     Din practicarea justiţiei ordalice s-au născut mai întâi expresiile de „trecere prin foc şi apă” sau „punerea mâinii în foc” şi apoi au fost preluate în vocabularul basmelor şi poveştilor.

4.2.9.  Hotărârile instanţei

     Era posibil ca după sesizarea instanţelor procesul să se termine prin împăcarea părţilor. Indiferent de probele administrate, odată intervenită tranzacţia părţilor procesul înceta. Singura excepţie era situaţia criminalilor notorii, în care deşi intervenea compoziţia părţilor, totuşi învinuitul era condamnat.

     Instanţele pronunţau o hotărâre: carte de judecată sau anaforà.

     Dreptul nostru feudal nu a cunoscut autoritatea bunului judecat, adică acea instituţie potrivit căreia după epuizarea căilor de atac hotărârea nu mai poate fi modificată. Reluarea procesului nu se putea face decât după achitarea unei amenzi către domnitor. Amenda se numea zavescă (Moldova) sau pradă (Ţara Românească). Punerea în executare a hotărârilor se făcea de către instanţă sau de alte persoane ale autorităţii statale. 

4.3. Infracţiuni şi pedepse

    

     Până la realizarea principiului legalităţii incriminărilor şi al pede-pselor – nullum crimen sine lege, nulla pœna sine lege, elaborat de Cesare Beccaria (secolul al XVIII-lea), astăzi prezent în toate legislaţiile penale moderne.   

Faptele de o mare gravitate îndreptate împotriva unor valori fundamentale ale societăţii au fost considerate infracţiuni sub diferite denumiri: faptă, faptă rea, greşeală mare, vină, vinovăţie, păcat.

     Dintotdeauna cele mai grave fapte au fost cele îndreptate împotriva conducătorului statului şi a temeliei organizării sociale, apoi cele împotriva vieţii şi a integrităţii corporale, proprietăţii, libertăţii persoanei, a familiei etc.

     Dreptul cutumiar scinda dihotomic infracţiunile în mari (grave) şi mici (uşoare). Limitele dintre acestea nu vor fi precizate decât în dreptul penal modern. De aici şi posibilitatea interpretărilor şi abuzurilor din partea celor chemaţi să le aplice.

4.3.1. Infracţiuni îndreptate împotriva conducătorului statului

    

     4.3.1.1. Înalta trădare (hiclenie, viclenie, vicleşug, hainie). Subiecţi ai acestei infracţiuni erau de obicei boierii care încălcau jurământul de credinţă şi care acţionau pentru înscăunarea altui domn. Tot hiclenie este considerată fuga boierilor din ţară.

     4.3.1.2. Lezmajestatea a constat în stingerea adusă onoarei, adusă conducătorului statului prin insultarea sau calomnierea sa. Această infracţiune se mai numea sudalmă sau hulă.

     4.3.1.3. Osluhul consta în neascultarea faţă de poruncile domneşti. Tot osluh era socotită şi neîndeplinirea obligaţiilor de către ţăranii dependenţi faţă de stăpânii feudali.

     4.3.1.4. Călpuzenia (etim. turcă), constă în falsificarea monedei bătută de domnitor.

4.3.2. Infracţiunile contra vieţii

    

4.3.2.1. Omorul („moarte de om”, „ucidere”) consta în suprimarea vieţii unui om sau a mai multor oameni şi a fost considerată o infracţiune gravă, „o faptă mare”, motiv pentru care, competenţa de a-l judeca revenea în exclusivitate domnului.

4.3.2.2. Paricidul consta în suprimarea vieţii părinţilor, copiilor sau a fraţilor soţiei. Era considerată o infracţiune deosebit de gravă şi pedepsită prin ardere de viu. 

4.3.3. Infracţiuni  contra  integrităţii  corporale

    

     În această categorie intrau rănirile simple cu palma sau cu toiagul, precum şi sluţirile de orice fel.

    

4.3.4. Infracţiuni  contra  proprietăţii

    

4.3.4.1. Furtul („furtişag”, „furtuşag”) consta în luarea unui mobil din posesia altei persoane în scopul însuşirii pe nedrept; aceasta a fost infracţiunea cea mai frecventă în Evul Mediu. Nu se pedepsea furtul de consumaţie momentană (furtul cu burta) din livezi sau vii. În schimb, era mai grav pedepsit „furtul de faţă”.

4.3.4.2. Tâlhăria („jaf”, „jac”, „tâlhuşag”) este furtul prin violenţă. Datorită gravităţii se pedepseau şi gazdele celor care săvârşeau astfel de fapte, în situaţia în care cunoşteau împrejurarea că cei găzduiţi comit astfel de infracţiuni.

      4.3.4.3. Încălcarea hotarelor consta în distrugerea, mutarea şi nesocotirea semnelor de hotar.

      4.3.4.4. Incendierea caselor şi holdelor sse pedepsea deseori numai pecuniar prin plata dublă sau triplă a pagubei.

    

4.3.5. Infracţiuni  împotriva moralei

    

      4.3.5.1. Răpirea de fată sau de femeie. Consta în lipsirea efectivă a acesteia de libertate prin transportarea victimei dintr-un loc în altul şi „necinstirea” (violarea) victimei.

     4.3.5.2. Seducţia consta în scopul întreţinerii de raporturi sexuale.

     4.3.5.3. Sodomia consta în raporturi sexuale între persoane de acelaşi sex; infracţiune rară în istoria medievală a poporului nostru.

     4.3.5.4. Curvia sau desfrânarea. Atât relaţiile conjugale din afara căsătoriei cât şi cele din afara concubinajului notoriu, care era un fapt imoral dar totuşi nesancţionat de societate, erau considerate ca infracţiuni şi pedepsite ca atare. Erau mai aspru pedepsite femeile.

     4.3.5.5. Incestul („amestecare de sânge”) consta în relaţii sexuale fireşti între persoane care potrivit obiceiului pământului nu se puteau căsători, datorită gradului de rudenie.    

4.3.6. Infracţiuni  care  împiedicau  înfăptuirea justiţiei

    

     4.3.6.1. Vicleşugul sau înşelăciunea consta în falsificarea înscri-surilor prin plăsmuirea sau alterarea acestora în scopul de a produce diferite consecinţe juridice. Era pedepsit şi uzul de fals, respectiv utilizarea unor înscrisuri false.

     4.3.6.2. Neascultarea consta în nesupunerea la executarea unei ho­tărâri judecătoreşti, a poruncilor domneşti cu valoare juris­dic­ţio­na­lă.

     3.6.3. Jurământul mincinos („mărturia strâmbă”, „limba strâmbă”) consta în fapta martorului care dădea declaraţii mincinoase ori nu spunea tot ce ştie în legătură cu obiectul procesului în care era chemat ca martor. Se pedepsea cu „gloaba”, respectiv fiecare martor mincinos era obligat la predarea a trei boi.

     3.6.4. Vrăjitoria consta în practicarea de procedee oculte sau de magie. Era pedepsită nu  numai dacă prin ea se aducea atingerea intereselor de stat, ori realiza „stricăciunea” oamenilor.

4.3.7. Infracţiunile  îndreptate  împotriva religiei

    

     4.3.7.1. Erezia consta în abaterea conştientă de la preceptele Bisericii oficiale. Însă firea românului fiind lipsită de fanatism reli­­gios (B. P. Haşdeu), nu s-au constatat cazuri de erezii sancţionate; dimpotrivă, exista toleranţă faţă de alte religii.

     4.3.7.2. Apostazia reprezenta părăsirea condiţiei de călugăr şi reintrarea în viaţa laică.

4.3.7.3. Ierosilia sau sacrilegiul însemna profanarea valorilor bisericeşti: furturile din biserică, împreunarea trupească în biserică, întreţinerea de raporturi intime cu cinul monahal.

4.4. Răspunderea. Răspunderea colectivă

     În mentalitatea populară ideea justiţiei private, nu exista. Născut popor creştin, şi-a fundamentat existenţa pe precepte biblice.

     Pasul fundamental în ,,etatizarea” justiţiei l-a constituit incrimi­na­rea la nivelul obştilor a faptelor grave. După constituirea statelor feudale acest proces s-a amplificat fără însă a face abstracţie de regulile stabilite pe cale cutumiară. Urmare a înţelegerii prin plata unei sume de bani sau a transferului de bunuri mobile ori imobile din proprietatea făptuitorului către victimă sau rudele sale, se răscumpără vina şi astfel are loc exonerarea de răspundere. Compoziţia s-a practicat pe scară largă în istoria dreptului românesc.

     În evul mediu românesc se cunosc două forme de răspundere pe­na­lă colectivă: răspunderea solidară a obştii şi răspunderea familială.

4.4.1. Răspunderea  solidară  a obştii

      Începuturile oficializării justiţiei s-au datorat mai întâi ideii de solidaritate, născută la nivelul obştii în primul rând din necesităţi de autoapărare a colectivităţii.

     Obiceiul pământului a consfinţit principiul că sarcina descoperirii autorilor necunoscuţi care au comis fapte penale revenea colecti­vi­tă­ţii. În cazul în care autorii nu erau descoperiţi şi prinşi, era antrenată răs­punderea penală solidară a întregii colectivităţi, prin obligarea acesteia la plata duşegubinei (o amendă substanţială).

     Principiul obligativităţii descoperirii şi prinderii infractorilor, precum şi predarea lor autorităţilor s-a dovedit foarte eficace, în unele zone cum ar fi Moldova sau Oltenia, extinzându-se asupra a 12 sate vecine cu locul unde s-a comis infracţiunea.

     Autoritatea statală fiind interesată în identificarea autorilor, a acceptat aceste norme cutumiare relative la răspunderea colectivă, şi deşi principiul nu a fost preluat în pravile, el s-a aplicat constant generalizându-se la întreg teritoriul ţărilor inclusiv în Transilvania.

    

4.4.2. Răspunderea familială

     Din necesităţi politice, pentru consolidarea puterii domneşti şi pentru evitarea trădărilor, în baza prerogativelor absolute pe care le aveau unii domni şi-au permis chiar împotriva obiceiului pământului ca în cazul săvârşirii unor infracţiuni de trădare să pedepsească nu numai persoana care a comis această infracţiune, ci întreaga familie.

     Chiar dacă astfel de cazuri au fost multe, obiceiul pământului şi legiuirile scrise au consfinţit regula răspunderii penale individuale.

4.4.3. Răspunderea personală

     Un aspect important al evoluţiei dreptului penal este aplicarea individuală a pedepselor, principiu consacrat de dreptul cutumiar românesc. Această trecere de la sistemul penal primitiv în care erau pedepsite grupuri de persoane, familii, rude, pentru fapta unui singur vinovat arată progresul fundamental în dreptul penal. Dacă la aceasta mai adăugăm trecerea la legalitatea pedepsei, avem imaginea clară a evoluţiei dreptului penal în general. Istoria legalităţii pedepsei poate fi privită din perspectiva a două aspecte importante: în primul rând sub aspectul precizării ei în norme de incriminare şi în al doilea rând sub aspectul individualizării ei.

     Sub primul aspect, sunt necesare următoarele precizări:

a)      Nu întotdeauna normele cutumiare sau legile feudale au prevăzut cum anume se pedepsesc anumite categorii de infracţiuni. Altfel spus, pedepsele erau lăsate la latitudinea celui abilitat să judece astfel de fapte.

b)      Multe din pedepsele prevăzute erau excesive, neexistând un raport echitabil între faptă şi pedeapsă. Aşa, de exemplu, simplul furt sau adulterul puteau fi pedepsite cu moartea.

c)      Pedepsele prevăzute de cutume sau pravile erau diferite în multe cazuri în funcţie de situaţia socială a făptuitorului.

     Sub cel de al doilea aspect al individualizării pedepselor, nici cutumele şi nici pravilele scrise nu precizau criterii în funcţie de care să se facă individualizarea în concret a pedepselor (în afară de condiţia socială a făptuitorului).   

4.5. Pedepsele

4.5.1. Pedepsele  corporale

    

4.5.1.1. Pedeapsa cu moartea. Dintre modalităţile pedepsei cu moartea pentru boieri cele mai utilizate au fost spânzurarea şi decapitarea.

45.1.2. Mutilarea, formă de pedeapsă receptată din dreptul bizantin în dreptul nostru cutumiar, consta în scoaterea ochilor, tăierea mâinilor, picioarelor, limbii, nasului sau a organului sexual.

4.5.1.3. Înfierarea consta în însemnarea vinovatului cu fierul roşu, pe diferite părţi ale corpului.

4.5.1.4. Bătaia mai era cunoscută şi sub numele de „certare a trupului”, era una dintre cele mai frecvente pedepse. Uneori se aplica pe uliţa satului.

4.5.2. Pedepse privative de libertate

4.5.2.1. Ocna consta în muncă silnică în saline. Pedeapsa cu ocna putea fi pe timp limitat sau pe viaţă.

4.5.2.2. Temniţa consta în privarea dreptului de proprietate în locuri de detenţie special amenajate.

4.5.2.3. Grosul era o închisoare în care ţineau arestaţi preventiv (înainte de a fi judecaţi). Boierii arestaţi preventiv erau ţinuţi în visterie sau cămările domneşti pentru mai multă siguranţă.

4.5.2.4. Surghiunul consta în izgonirea făptuitorului din localitatea sa de domiciliu, putându-i-se stabili eventual un domiciliu forţat (de exemplu la o mânăstire).

4.5.3. Pedepse pecuniare

    

4.5.3.1. Duşegubina. Începâd cu secolul al XVII-lea, noţiunea însemnă  pedeapsă  pecuniară   se aplica unei colectivităţi.

4.5.3.2. Gloaba consta într-o amendă care se plătea domniei fie în bani, fie în natură. Ea se mai numea „certare cu bani sau cu dobitoc”.

4.5.3.3. Confiscarea era o pedeapsă ce se materializa în scoaterea din patrimoniul vinovatului, a unor bunuri, ori chiar totalitatea acestora şi pierderea lor în patrimoniul domniei sau al victimei.

Secţiunea II

instituţiile dreptului privat

Capitolul 1

Persoanele

     Conceptul de personalitate juridică – capacitatea juridică generală a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii – aşa cum este definit în zilele noastre este rezultatul unei evoluţii istorico-juridice. Conţinutul său a fost indisolubil conex cu mutaţiile ce s-au produs la nivelul societăţii (mutaţii dislocatoare generale).

    

1.1. Categoriile sociale

     Şi din perspectiva conceptului de capacitate de folosinţă, formaţiunea social economică a feudalismului a reprezentat un progres faţă de societatea antică întrucât sfera capacităţii de folosinţă a fost  mult mai mare.

     Dreptul cutumiar românesc a recunoscut capacitatea de folosinţă tuturor oamenilor, cu toate că în Ţara Românească şi Moldova a existat categoria socială a robilor, a căror capacitate de folosinţă a fost redusă foarte mult, fiind apropiată din punct de vedere juridic cu cea a sclavilor.

     Reţinem însă că noţiunea de om ca individ social a fost aceeaşi cu cea de persoană în sens juridic (cu capacitatea de a fi subiect cu drepturi şi obligaţii). Aşadar în principiu tuturor oamenilor li s-a recunoscut capacitatea de folosinţă. Ca principiu însă reţinem ca o primă diferenţiere a capacităţii de folosinţă a persoanelor, criteriul apartenenţei la o anumită categorie de stare socială, în funcţie de dimensiunile mijloacelor de producţie pe care le aveau în proprietate. Distingem astfel diferite poziţii juridice în funcţie de întinderea capacităţii de folosinţă:

–      Nobilii feudali.

–      Clerul.

–      Orăşenii.

–      Ţăranii liberi.

–      Iobagii şi jelerii.

    

1.1.1. Nobilii feudali (boierii)

     Categoria socială a nobililor feudali (boierii) îşi are sorgintea încă din perioada feudalismului timpuriu, înainte de constituirea statelor feudale române, prin desprinderea din rândul membrilor obştilor.

     Ei sunt acei maiores terræ (în Ţara Românească), potentes viri (în Moldova) ori nobiles în Transilvania atestaţi documentar în 1247 în Diploma cavalerilor ioaniţi. Erau de fapt fruntaşii primelor orga­ni­za­ţii politice-teritoriale româneşti, a căror proprietate se va transmite din generaţie în generaţie.

Categoria cea mai veche de boieri a fost a acelora de dinaintea constituirii statelor feudale.

     După constituirea statelor feudale numărul boierilor a crescut prin crearea acestora de către puterea centrală ca urmare a daniilor făcute de domnitor sau rege. Şi în cazul acestei categorii calitatea de boier se dobândeşte prin naştere şi moştenire ca şi situaţia boierilor originari, cu proprietatea moştenită.

     În dreptul nostru consuetudinar nu s-au constatat dispoziţii foarte precise în ce priveşte statutul juridico-politic al boierilor, conceptul de boier în sine fiind lipsit de rigoarea definiţiilor juridice.

     Ierarhizările boierilor sunt relative, pentru că rangul acestora este diferit de la o etapă la alta dar şi pentru că situaţia politico-juridică, privilegiile au fost diferite în funcţie de autoritatea domnească. Sub domni mai slabi autoritatea boierească a fost mai mare, şi invers.

     Prin reformele lui Constantin Mavrocordat s-a dat un statut aparte boierimii. Au fost consideraţi boieri numai cei aflaţi în dregătorii sau care fuseseră în dregătorii, precum şi descendenţii lor, fiind împărţiţi în trei categorii.

     1. Primii 12 dregători, până la vel-comis (cel care însoţea pe domn când se deplasa călare).

     2. Dregătorii de la marele serdar (primul subaltern al marelui spătar), până la clucer (cel care strângea zeciuiala).

     3.  Mazilii.

     Raportând condiţia social economică a nobilimii feudale la cate-goria juridică a capacităţii de folosinţă, putem lesne constata că acesteia i se recunoştea o largă capacitate de folosinţă. Ca stăpâni de pământuri, ca dregători, nobililor-boierilor li s-au recunoscut toate drepturile publice şi toate drepturile private.

1.1.2. Episcopatul

     Episcopatul (înaltul clerul) avea aceleaşi drepturi publice ca şi boierii, participând sub diverse forme la conducerea statului (ca membri ai sfatului domnesc, şi ai adunării ţării, ai consiliului regal), beneficiau de privilegii jurisdicţionale, atât ca părţi în proces, cât şi ca judecători în probleme de familie, infracţiuni contra religiei etc.

     În Transilvania statutul juridic al clerului românesc ortodox a fost inferior celui care slujea religiile recepte (acceptate), religia ortodoxă fiind doar tolerată.

1.1.3. Orăşenii

    

Locuitorii oraşelor se bucurau şi ei de o situaţie privilegiată, drepturilor lor publice erau consemnate în privilegii speciale, iar cele private erau statornicite de către cutume care precizau actele de comerţ pe care puteau să le facă şi privilegiile lor comerciale ce constau în taxele pe care le percepeau la intrarea mărfurilor în oraşe (vama mare) şi cu ocazia vânzărilor (vama mică), taxe care se împărţeau între domnie şi comunitatea orăşenească.

     În Transilvania, privilegiile orăşeneşti variau după categoria din care făceau parte respectivele oraşe; cele libere aveau reprezentanţi în dieta ţării, cele nobiliare erau supuse jurisdicţiei comitatelor din care făceau parte, iar cele taxaliste erau obligate să-şi plătească privilegiile. În general populaţia românească pătrundea cu mare greutate în oraşele transilvănene şi chiar şi în aceste situaţii era menţinută în poziţie de plebe orăşenească, majoritatea provenind din rândurile iobagilor.

1.1.4. Ţăranii

     Ţăranii liberi dispuneau de o proprietate pe care o moşteneau din moşi-strămoşi în devălmăşie, din care puteau ieşi cerând partea lor „cât se va alege”. Pământul devălmaş constituia la origine o pro-prietate alodială moştenită din strămoşi sau una donativă, pe care însă urmaşii donatarului urmau să o stăpânească în indiviziune, asemenea proprietăţilor moştenite.

     Numele sub care ţăranii liberi sunt cunoscuţi în documente este variat: moşneni, răzeşi, judeci, megieşi, cnezi etc., dar originea lor este unitară, explicându-se prin transformările obştilor săteşti care în parte au reuşit să-şi păstreze independenţa în luptă cu pătura de stăpânitori feudali în continuă ascensiune.

     Dacă în perioada feudalismului timpuriu ţărănimea liberă din obştile săteşti era majoritară faţă de ţărănimea aservită, în perioada feudalismului dezvoltat raportul se inversează: ţărănimea dependentă devine majoritară. Denumirile păturii aservite sunt multiple: vecini, rumâni, ţărani, iobagi, săraci, slugi, şerbi, jeleri, poslujici, coloni.

     Dreptul pe care proprietarul îl avea asupra şerbului se transmite şi asupra urmaşilor acestuia în paralel cu desfiinţarea posibilităţii de strămutare a şerbilor de pe un domeniu pe altul. Acest drept de strămutare se materializa din punct de vedere juridic în prerogativa stăpânului de a-şi revendica şerbii şi descendenţii lor oriunde s-ar fi refugiat. Ţăranii dependenţi se puteau căsători în mod legal, femeia luând poziţia soţului, căsătoria nu era condiţionată de asentimentul stăpânului de moşie.

     În materie de capacitate patrimonială, şerbul avea asupra pămân-tului pe care îl lucra, numai un drept de folosinţă şi nu de proprietate, dar avea obligaţii în natură, muncă şi uneori în bani faţă de proprie-tarii domeniilor pe care lucrau. Ţăranii dependenţi aveau un drept de proprietate personală asupra gospodăriei sale şi asupra îmbunătă-ţirilor făcute pe sesia lucrată: moara pe care a construit-o, livada pe care a sădit-o, locul pe care l-au curăţit etc.

     Bucata de pământ pe care o lucrau şerbii se numea în Moldova şi Ţara Românească delniţă, iar în Transilvania sesie; cei care posedau o subdiviziune mică de sesie, aveau o situaţie precară, şi formau o pătură deosebită a ţărănimii aservite, aceea a jelerilor (inquilini). În măsura în care iobagul avea un drept de proprietate personală i se recunoştea capacitatea de exerciţiu corespunzătoare pentru a putea participa la tranzacţiile cotidiene: vânzarea produselor, cumpărarea uneltelor de care avea nevoie.

Starea de dependenţă a şerbilor era perpetuă, dar stăpânul putea să-i elibereze în schimbul unei sume de bani. Ea mai putea lua sfârşit prin căderea în robie a iobagului, în care caz o stare mai rea (capitis deminutio maxima) se substituia celei anterioare.

1.1.5. Robii

     Pătura cea mai de jos a populaţiei aservite o formează robii, sunt consideraţi mai mult obiecte decât subiecte de drept. În Ţara Româ-nească şi Transilvania robii erau numiţi ţigani, iar în Moldova atât ţigani cât şi tătari (robi în Moldova până în secolulal XV-lea). În Transilvania până în secolulal XIII-lea pătura robilor numiţi în documente servi ancillæ, era alcătuită din cele mai de jos elemente ale ţăranilor aserviţi, iar după năvălirea tătarilor, ţiganii aduşi de aceştia au avut o poziţie care oscila între cea de ţigan şi sclav.

     Priviţi ca lucruri ei sunt în general consideraţi imobile prin destinaţie, dovada rezultă din faptul că în documentele din Transil-vania, robii sunt pomeniţi alături de celelalte bunuri nemişcătoare (moşii, vii, păduri), iar în Ţara Românească şi Moldova înstrăinările de robi erau supuse dreptului de preempţiune.

     Robii care săvârşeau delicte puteau fi predaţi de stăpânii lor părţii vătămate printr-un fel de abandon noxal, iar dacă un rob omora un altul era fie dat în schimbul acestuia, fie condamnat la moarte dacă era recidivist. În cazul în care delictele săvârşite de robi prezentau o gravitate deosebită, erau judecaţi în sfatul domnesc.

În fapt, situaţia robilor nu se deosebeşte prea mult de cea a sclavului antic, cu excluderea dreptului stăpânului de a omorî scla-vul. Ei puteau fi vânduţi-cumpăraţi sau schimbaţi de către stăpân, cu sau fără familie fără a se putea opune unor asemenea tranzacţii. Deşi teoretic robii se puteau căsători, în fapt uniunea lor nu avea o valoare legală şi de aceea copiii de robi puteau fi despărţiţi de părinţii lor, iar soţiile de soţ. Robii puteau fi eliberaţi de către stăpân prin acte.

1.2. Incapacităţile

     Exerciţiul capacităţii juridice cunoştea unele limitări, datorită vârstei, sexului, stării mentale etc. În sistemul cutumiar românesc, incapacitatea datorată vârstei lua sfârşit odată cu căsătoria, când tinerii intrau în rândul oamenilor. Pubertatea şi nubilitatea nu erau stabilite la o anumită vârstă, ci ca şi în concepţia sabiniană se fixa de la caz la caz, existenţa lor materializându-se în dreptul de a lua parte la hora satului ce deschidea posibilitatea alegerii partenerului de viaţă.

     Vârsta înaintată nu constituia o diminuare a capacităţii juridice.

Persoanele incapabile din cauza stării mentale se aflau sub supravegherea părinţilor şi în lipsa acestora în tutela bunicilor sau a fraţilor mai mari.

Deşi potrivit cutumelor româneşti femeia era socotită inferioară bărbatului, totuşi dacă aceasta dovedea capacităţi apreciabile sau era mai bogată decât soţul, se situa pe acelaşi plan social cu acesta.

     Dreptul cutumiar făcea şi o altă deosebire referitoare la capaci-tatea juridică: între pământeni / oamenii pământului / români şi străini. Cu toate acestea cutumele româneşti s-au arătat foarte umane faţă de străini, recunoscându-le libertatea cultului religios şi dreptul de a face comerţ.

     Străinii puteau obţine împământenirea prin boierire ca urmare a unor servicii aduse statului sau prin căsătoria cu o pământeană, după ce în prealabil îmbrăţişase religia viitoarei soţii. După dobândirea împământenirii străinii dobândeau toate drepturile civile şi politice. Străinilor li se aplica legea lor naţională, dar după cât se pare, în lipsă de descendenţi, succesiunea revenea statului.

1.3. Numele

     Printre criteriile fundamentale de identificare a persoanelor, nu-mele şi domiciliul deţin întâietate. Numele persoanei este elementul de identificare a omului în familie şi societate, din cele mai vechi timpuri.

     Prenumele a fost elementul iniţial de identificare, pentru că patronimicul – numele de familie, a fost folosit doar în acte de stare civilă, adică este folosit în dreptul modern.

     Regimul onomastic privind filiaţia legitimă din perioada predominării numelui mic este atestat documentar prin frecvenţa expresiilor: „fiul lui ...”, „fiica lui …”.

     În ce priveşte domiciliul, el se identifică cu locuinţa stabilă, de regulă locurile de naştere. Regula generală a fost că soţia se muta la domiciliul bărbatului, dar a fost cunoscută şi situaţia „măritării bărbatului”. Documentar, numele apare unit cu locul de domiciliu (de ex: Frăţilă din Şuviţa, Barbul din Mugureşti...).

Capitolul II

Obligaţiile

2.1. Consideraţii  generale

    

      Schimbul de produse dintre persoane, circulaţia bunurilor, îndeo-sebi după descompunerea obştilor săteşti, şi cristalizarea proprietăţii private au fost realităţi ce trebuiau să se găsească şi în drept.

     Tot în ideea de echitate s-a născut şi instituţia delictului sau cvasidelictului ca izvor al obligaţiei, în sensul că dacă printr-o faptă a omului (directă sau indirectă) se cauzează altuia un prejudiciu, atunci acela care a cauzat prejudiciul la cererea celui prejudiciat este obligat la repararea lui. Aşadar diferitele întâmplări, fapte şi legături dintre oameni, voite şi nevoite, de o anumită importanţă şi cu anumite consecinţe încep să dobândească semnificaţii juridice, devenind raporturi juridice.

          După cum am relevat supra, obligaţia este raportul de drept în care o persoană numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute prestaţia de a da, a face, sau a nu face, iar în cazul neexecutării ei să recurgă la forţa de constrângere a statului.

     În dreptul nostru cutumiar, izvoarele obligaţiilor au fost contrac- tul şi delictul.

2.2. Elementele  constitutive ale contractului

         

2.2.1. Subiectele

Subiecte ale contractului de vânzare-cumpărare puteau fi orice persoane care aveau capacitatea juridică necesară, între care să se realizeze acordul de voinţe, dar potrivit dreptului cutumiar, în cazul vânzării unui pământ al casei părinteşti, în baza dreptului de preemţiune (protimisis) era nevoie şi de consimţământul prealabil al rudelor şi vecinilor. În caz contrar aceştia puteau cere anularea contractului, restituind preţul cumpărătorului („aruncarea banilor”).

2.2.2. Obiectul contractului

     Obiectul contractului puteau fi atât bunuri imobile, cât şi mobile, dar cum principala bogăţie era pământul, majoritatea contractelor aveau acest obiect. Obiectul contractului trebuia să fie un bun in comercium, adică să poată face obiectul comerţului. Şi în Evul Mediu erau lucruri care nu puteau face obiectul comerţului (ex. teritoriul ţării, sceptrul domnitorului).

Bunurile furate şi apoi vândute, de regulă, se restituiau proprie-tarului, mai ales când era vorba de biserici, iar cumpărătorii de rea credinţă erau sancţionaţi.

     Obiectul contractului, indiferent de natura lui, trebuia să fie determinat sau determinabil. Criteriile folosite nu erau însă întot-deauna precise şi invariabile.

2.2.3. Preţul

     Un alt element al contractului este preţul. Acesta putea fi stabilit în bani, în lucruri sau în bani şi lucruri. Faptul este lesne de înţeles, dacă avem în vedere împrejurarea că în acea vreme moneda, chiar dacă exista, era totuşi o raritate, nu era un bun aflat în casa fiecăruia.

2.2.4. Consimţământul părţilor

     În fine, un alt element al contractului era consimţământul părţilor. Acesta trebuia să fie neviciat de dol, eroare sau violenţă, oferta vânzării şi acceptarea ei trebuind să se realizeze în deplină cunoştinţă de cauză. Aşa se explică faptul că, în chip stereotip, în documentele vremii, apar precizările că vânzarea s-a făcut „fără împresurare sau asuprire”, ori „de bună voie şi nesilit de nimeni”.

2.2.5. Prohibiţii la vânzare

Tot la fel, contractul de vânzare-cumpărare era îngrădit de unele prohibiţii, cum ar fi:

     – în Transilvania era necesar şi consimţământul membrilor de familie pentru realizarea vânzărilor de imobile;

     – era necesar consimţământul rudelor şi vecinilor, în situaţia în care fiinţa dreptul de preemţiune;

     – moşiile nu puteau fi vândute fără ţăranii dependenţi;

     – se interzicea cumpărarea bunurilor furate;

     – în cazul unor bunuri de valoare era necesar consimţământul domnului sau al regelui, după cum am precizat la capitolul dreptului eminent al suveranului (ius eminens).

2.2.6. Forma contractului

     Cât priveşte forma contractului de vânzare-cumpărare, acesta era considerat valabil încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor, nefiind necesară forma scrisă a acestuia sau încheierea în faţa auto-rităţilor. Dar pentru a se putea face dovada acestuia ori când era necesar consimţământul domnului (regelui), actele constatatoare ale contractului se încheiau de obicei în faţa autorităţilor sub forma înscrisurilor sub semnătură privată întărite cu peceţile martorilor.

2.2.7. Publicitatea

     Publicitatea contractului de vânzare-cumpărare, ca de altfel a tuturor categoriilor de contracte pe care le vom preciza mai jos, se realiza prin aldămaş, adică a unei petreceri cu băutură la care participau martori anume aleşi ori întâmplători, pentru a se păstra mai bine în amintire încheierea contractului şi prin darea mâinii.

2.3. Închirierea

Deşi nu a avut răspândirea contractului de vânzare-cumpărare, contractul de închiriere a fost prezent în viaţa economică medievală, cutumele româneşti reglementându-l sub influenţa dreptului roman.

     Contractul de închiriere se prezenta sub diferite forme: închirierea lucrurilor, a forţei de muncă sau a unor lucrări în sensul contractelor de antrepriză.

     O altă formă a contractului de închiriere şi cu o aplicabilitate mai frecventă era contractul de arendă. Se arendau diferite bunuri, cum ar fi: terenuri arabile, livezi, păşuni, crâşme. Boierii sau persoanele arendau drepturi regaliene (domneşti) cum ar fi: minele, ocnele, vămile.

2.4. Contractele reale

     Dintre contractele reale, adică acele contracte pentru a căror for-mare pe lângă acordul de voinţă al părţilor este necesară şi remiterea materială a lucrului, care este obiectul prestaţiei uneia dintre părţi, folosite în Evul Mediu şi reglementate de cutumă, menţionăm: contractul de depozit, împrumutul şi contractul de schimb.

Frecvent practicat era contractul de depozit. Explicaţia răspândirii lui rezidă în incertitudinile şi nesiguranţele societăţii medievale datorată pericolelor de tot felul. Acesta era şi motivul pentru care pieirea bunurilor prin forţă majoră, caz fortuit nu implica nici o răspundere din partea depozitarului şi nici a moştenitorului acestuia. În schimb, era interzis depozitarului să folosească ori să consume bunul lăsat în depozit, răspunzând de riscurile pieirii acestuia din culpa sa.

     Contractul de schimb, constând în transferul proprietăţii unui bun în schimbul altui bun de la o parte contractantă la alta, a fost utilizat în Evul Mediu românesc. Cutuma i-a dat o reglementare asemănă-toare contractului de vânzare-cumpărare. În general, obiectul con-tractului de schimb consta în terenuri, moşii, sate, robi, prăvălii, ţărani dependenţi etc. Erau determinate de necesităţi economice pentru o mai bună administrare a acestora.

     Contractul de împrumut (comodat) s-a practicat frecvent  odată cu apariţia monedei. Împrumuturile de bani însoţite de stipularea unei dobânzi erau strâns legate de acumularea capitalului comercial şi cămătăresc. O particularitate a contractului de împrumutului de bani era aceea că restituirea se putea face şi în echivalent, adică prin bu-nuri imobile ori mobile, raportându-se valoarea la sumele de bani împrumutate. Obiceiul pământului nu a plafonat cuantumul dobân-zilor.

     Contractul de donaţie este un contract cu titlu gratuit prin care una dintre părţi transmite un drept din patrimoniul său în patrimoniul celeilalte fără a primi un echivalent. Aşadar o parte îşi măreşte patrimoniul său, iar cealaltă îşi diminuează patrimoniul (sărăceşte).

     După cum am mai precizat, liberalităţile erau frecvente în Evul Mediu. Ele se făceau de către conducătorul statului sau de către persoane particulare, având ca obiect atât bunuri imobile, cât şi bunuri mobile. Au fost situaţii în care obiectul unui astfel de contract erau patrimonii întregi.

     Specificul liberalităţilor consta în aceea că în general acestea se realizau în scopul fidelităţii depline şi pentru slujbe credincioase ori pentru servicii militare.

2.5.  Delictele

     Şi în societatea feudală pentru aceste fapte era antrenată răspunderea. Nu este vorba despre o răspundere contractuală, deci în baza unui contract încheiat între părţi, ci de o răspundere extracon-tractuală numită răspundere delictuală.

     Revenind la delicte ca izvor al obligaţiilor, putem releva situaţiile în care pentru uciderea sau schilodirea unei vite se ducea alta în schimb sau se plătea în bani, pentru incendierea unei case din neglijenţa focului făcut pentru curătură vinovatul era obligat la dezdăunare. Tot la fel, în caz de vătămare din culpă a unei persoane, autorul era obligat la dezdăunarea celui vătămat.

     În ce priveşte răspunderea contractuală, potrivit cutumelor româ-neşti, aceasta era redusă la damnum emerges, (repararea pagubei efectiv produsă), nu şi la lucrum cessans (beneficiul  nerealizat).

     Răspunderea delictuală viza şi ea repararea pagubei, dar cum în această materie nu putea fi vorba numai de pagubă materială, ci şi de pagube morale, cuantumul, întinderea acesteia, era lăsată de regulă la învoiala părţilor.

    

2.6. Garanţia  obligaţiilor

     În vederea executării obligaţiilor întocmai şi la timpul stipulat în contract, contractele erau întărite de diferite garanţii. În dreptul feu-dal garanţiile erau de două feluri: personale şi reale.

     Garanţiile reale, ca de altfel şi cele personale, dădeau o siguranţă că debitorul va executa contractul aşa cum a fost conceput. Ele aveau ca obiect diferite bunuri imobile sau mobile ce serveau drept gaj, în vederea asigurării executării contractului. Pe lângă terenuri, sate etc. erau considerate ca şi garanţii reale şi familii de iobagi. În situaţia în care la scadenţă contractul nu se onora, bunul gajat (bunul garantat) trecea în proprietatea creditorului.

     Garanţiile personale erau acele garanţii prin care se garanta de către terţe persoane numite chezaşi care se angajau în numele debito-rului faţă de creditor că, în situaţia în care acesta nu putea executa contractul, ele personal se obligau la executarea contractului. Explicaţia garanţiilor personale o găsim în sentimentul de solidaritate ce caracteriza diferite familii şi în Evul Mediu.

Capitolul III

Rudenia. Familia. Moştenirea

3.1. Rudenia

     Principial, rudenia ca legătura existentă între două sau mai multe persoane, era stabilită în funcţie de apartenenţa la un anumit neam. Aceasta se făcea fie pe cale naturală prin naştere, fie pe cale artificială prin înfiere. Unele aspecte deosebite prezenta rudenia spirituală generată de actele sacramentale.

     Linia de rudenie este şirul de persoane între care există rudenie. Ea se poate prezenta sub două forme: dreaptă şi colaterală.

3.1.1. Rudenia naturală

     Rudenia naturală sau rudenia ,,de sânge” era stabilită patriliniar: în principal după tată, ,,apoi după mamă şi numai în lipsa tatălui opera doar rudenia după mamă”. Nu trebuie să se înţeleagă prin aceasta că rudenia după mamă era ocultată (vz. impedimentele la căsătorie), ci că în comunitate descendenţii se defineau drept fii (fiicele) lui … .

     Gradele de rudenie ce se socoteau ca apropiate, deci cu efecte în ceea ce priveşte impedimentele la căsătorie şi vocaţia succesorală, erau până la cel de-al şaptelea sau chiar al optulea.

În linie dreaptă gradul se calculează după numărul naşterilor intervenite, iar în linie colaterală tot după acelaşi criteriu, însă se ,,urcă” până la ascendentul comun şi se coboară de la acesta până la cel care interesează.

      Rudenia în linie colaterală este legătura de rudenie dintre două persoane care, fără de a depinde una de alta, au un autor comun. Sunt în rudenie colaterală fraţii între ei, verişorii primari între ei etc.

     În canoanele bisericeşti, iar apoi în cele pravilele laice (care le-au avut ca reper pe cele dintâi), au fost analizate într-un mod minuţios înrudirile posibile, preocupare ce a avut ca reper stabilirea prohibiţiilor la căsătorie.

3.1.2. Rudenia prin alianţă

     Rudenia prin alianţă sau afinitatea este determinată de căsătorie. Soţii cu toate că nu sunt rude, între fiecare în parte şi rudele celuilalt sau între rudele lor se creează o anumită legătură, o apropiere cu efecte în plan moral şi religios. Astfel, cu titlu de exemplu, socrii erau asimilaţi cu părinţii (L. P. Marcu).

3.1.3. Înfierea

     Se mai numea şi luare de suflet. Înfierea ca ,,imitare a firii”, a fost în perioada medievală destul de restrâns folosită întrucât familiile aveau un număr mare de copii. În principal două motive stăteau la baza acestei forme de întregire a filiaţiei: lipsa moştenitorilor şi caritatea celor mai înstăriţi (faţă de vreo rudă mai săracă, de regulă).

     Copiii înfiaţi se bucurau de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi cei rezultaţi din căsătorie, nefăcându-se nici cea mai mică deosebire între efectele filiaţiei naturale şi cele artificiale.

     În Transilvania înfierea era numită adopţiune; identică în esenţă cu cea existentă în celelalte două ţări româneşti (L. P. Marcu).

3.1.4. Înfrăţirea

     Constituia tot o formă de rudenie artificială şi îmbrăca diverse forme cu efecte multiple. Biserica a manifestat mereu opoziţie la anumite tipuri de înfrăţire, dezavuarea făcându-se atât prin canoane, cât şi prin legiuirile laice. Motivele care au stat la baza interzicerii înfrăţirii erau generate de faptul că pe de o parte presupunea ritualuri (cvasi)păgâne, iar pe de altă parte cei ,,înfrăţiţi” nesocoteau faptul că deveniseră astfel rude şi se căsătoreau între  ei.

     Cu toată întemeiata opoziţie eclesială, această formă de rudenie artificială a cunoscut o mare popularitate în evul mediu.

     Ca forme, amintim înfrăţirea: de moşie, de cruce, ziuatecilor, lunatecilor.

Înfrăţirea de moşie presupunea vocaţie succesorală reciprocă şi eludarea dispoziţiilor protimisisului, totodată avea consecinţe şi în privinţa retractului succesoral şi este atestată documentar. Celelalte forme sunt prezentate doar în folclor şi tradiţii: frăţia de cruce era specifică haiducilor (Gh. Cronţ); ziuatecii sunt cei născuţi în aceeaşi zi, iar lunatecii cei născuţi în aceeaşi lună.

     Efectele erau deci atât patrimoniale, cei înfrăţiţi având vocaţie succesorală unii faţă de alţii, cât şi spirituale sub forma interdicţiilor la căsătorie (L. P. Marcu).

3.1.5. Rudenia spirituală

     Este generată de împărtăşirea unor Taine ale Bisericii: Botezul şi Nunta. Mai precis, intrarea în comunitatea creştină se făcea prin botezare, pentru credinţa neofitului depunând mărturie naşii, care deveneau părinţi spirituali. Rudenia aceasta determina legături foarte puternice, superioare chiar paternităţii fireşti, naturale. O primă consecinţă este în planul la încheierii căsătoriei, calculul gradelor de rudenie ce atrăgeau impedimente fiind acelaşi cu cel de la rudenia naturală.

     Paternitatea spirituală impunea rigori atât naşilor (ocrotirea, îndrumarea celor botezaţi ca şi botezarea copiilor finilor), cât şi finilor (ascultare, cadorisire).

     Forme minore de înfrăţire, nereglementate oficial, au fost frăţia de cristelniţă (copiii botezaţi în aceeaşi apă erau consideraţi fraţi) şi frăţia de lapte (copii alăptaţi de aceeaşi doică) (L. P. Marcu); însă ele nu aveau nici o relevanţă juridică sau spirituală.

    

     Se poare observa armătura de rudenii care lega persoana în societate. Scopul diverselor înrudiri era dat de necesitatea omului arhaic de a nu fi înconjurat de duşmani.

3.2. Familia

     Familia păstra o structură arhaică, de tip indo-european, avea următoarele caractere:

1.      ,,Butuc”.

2.      patrilocală.

3.      patrilineară.

     S-a observat că structura prezentată a fost o particularitate a familiei româneşti, fiind determinată de viaţa agrar-pastorală medievală şi era deosebită de comunitatea casnică patriarhală, zadruga, obişnuită în unele zone la populaţia sud-dunăreană.

     Familia se întemeia în urma căsătoriei, care în toată perioada de la antichitatea târzie şi până în epoca modernă s-a încheiat în exclusivitate în formă religioasă prin săvârşirea Tainei Nunţii.

     În concepţia românească, ca de altfel la alte popoare, căsătoria era o componentă a ciclului vieţii, obligatorie asemenea morţii. Din punct de vedere juridic, căsătoria era reglementată de regulile canonice ortodoxe. Considerată o Taină (sacramentum), căsătoria cădea sub incidenţa legii bisericeşti care de altfel reglementa toate raporturile familiale.  Căsătoria se încheia, sub influenţa Bisericii, de regulă pe viaţă. În conformitate cu învăţătura creştină, doar prima cununie este o Taină (adică ţine de sacralitatea uniunii conjugale), a doua şi a treia sunt îngăduite pentru neputinţa firii omului, însă nunta cea de a patra ,,este după moravurile porceşti” (Sf. Vasile cel Mare).

     Raporturile dintre soţi, deşi erau dominate de principiul inegalităţii sexelor, argumentat în mod eronat şi religios, nu erau despotice. Exista doar o preeminenţă a bărbatului: ,,Că sunt datori cei după lege luaţi în căsătorie a avea unul către altul deopotrivă dragoste şi credinţă între dânşii, însă bărbatul a fi cu otcărmuirea şi muerea cu supunerea” (pitac domnesc, 1815, vz. PC, p. 202).

     Familia românească a prezentat o deplină unitate de regim juridic în toate provinciile istorice datorită aplicării aceloraşi norme, cuprinse în nomocanoanele şi pravilele pe care Biserica Ortodoxă din toate aceste provincii le-a folosit pentru reglementarea problemelor legate de viaţa de familie.

3.2.1. Impedimentele la căsătorie

     Impedimentele la căsătorie sunt împrejurări a căror existenţă împiedică încheierea căsătoriei. Observarea lor era de datoria clericului în faţa căruia se încheia căsătoria. Încheierea unei căsătorii în prezenţa impedimentelor era sancţionată cu anularea căsătoriei. Necercetarea stării viitorilor soţi şi a eventualelor impedimente conducea la sancţionarea clericului prin normele în materie cu o pedeapsă variabila în funcţie de gravitatea consecinţelor unei astfel de casatorii, anume, de la banala amendă până la pedeapsa caterisirii (excluderii din cler) sacerdotului.

     Impedimentele la căsătorie se împart în mai multe categorii, în funcţie de obiectul lor.

     O primă categorie are în vedere gradul de înrudire al viitorilor soţi, existând prin urmare impedimente ca rudenia naturală sau rudenia spirituală, starea bisericească, căsătoria a patra, consimţământul părinţilor, religia, etnia.

     Rudenia naturală era impediment in linie dreaptă la infinit, iar în linie colaterală până la gradul al optulea inclusiv.

      Cercetările genetice relativ recente au dovedit posibilitatea ridicată de produ-cere de accidente genetice în cazul în care între părinţi exista o înrudire apropiată (până la gradul opt !). Accidentele pot avea ca urmări fie diverse malformaţii anatomice, fie afecţiuni biologice ori psihice.

     Înfierea fiind ,,imitare a firii” dădea naştere la raporturi între înfietori şi înfiaţi ca între ascendenţi şi descendenţi în linie dreaptă.

     Rudenia spirituală (năşia la botez sau la cununie) era privită de multe ori ca fiind mai importantă decât cea trupească (Sinodul de la Trullan, canonul 53). Gradele rudeniei spirituale se calculau întocmai ca şi cele ale rudeniei naturale.

3.2.2. Logodna

     Înainte de încheierea căsătoriei putea să aibă loc logodna (numită încredinţare), care presupunea o arvună şi ritualuri specifice ce atrăgeau atenţia asupra faptului că aceasta avea valoarea unei promisiuni de căsătorie. Ruperea logodnei determina plata unei despăgubiri pentru neîncheierea căsătoriei  şi consta de cele mai multe ori în restituirea dublului arvunei primite la încheierea logodnei.

     Până la încheierea căsătoriei, logodnicii obişnuiau să se viziteze („vederea în fiinţă”), să discute planurile de viitor („urmarea de vorbă”). Raporturile intime erau prohibite până la dobândirea stării de căsătorit.

     Cu această ocazie se schimbau inelele, urma o petrecere, iar uneori logodnicul dădea fetei sau familiei acesteia căpara, o suma de bani amintită supra cu valoare de arvună menită să chezăşuiască încheierea căsătoriei.

3.2.3. Zestrea

     Patrimoniul dat la încheierea căsătoriei în posesia şi uzufructul bărbatului cu scopul susţinerii sarcinilor căsătoriei îl constituia zestrea.

     Un alt mod de definire (şi de aici cortegiul de consecinţe) exista în sistemul cutumiar, în care dota reprezenta dreptul la partea de avere părintească dat atât de transmiterea patrimoniului în familia ţărănească, cât şi de munca depusă în gospodăria părinţilor, dar şi o evaluare economică a rosturilor căsniciei cu o persoană (M. A. Gherman). Litigiile privitoare la succesiuni erau astfel inexistente întrucât împărţirea averii avea loc înainte de decesul părinţilor, când aceştia erau încă în putere.

     Înzestrarea fetei de către părinţi o excludea de la moştenire, neputându-se raporta dota la masa succesorală – testată ori nu – pentru a beneficia alături de ceilalţi succesori de o împărţire egală a patrimoniului defunctului părinte. În acest caz dota constituia partea de moştenire ce i s-ar fi cuvenit fetei. Totuşi ea era chemată la succesiune în lipsa fraţilor.

     Obligaţia de a înzestra revine: părinţilor, fraţilor (în situaţia predecedării celor dintâi), răpitorului fetei (femeii), vinovatului de siluire. Era constrâns să înzestreze şi cel care se făcea vinovat de ceea ce numim astăzi seducţie; totuşi, desfrâul liber şi intenţionat al fetei nu atrăgea responsabilitatea bărbatului.

     În cutuma populară, familiile viitorilor soţi contribuiau deopotrivă la întemeierea noului cămin. Se pare că înzestrările erau egale; nu era exclus ca uneori băiatul primească un fond de o valoare mai mare decât fata. Din analiza comparativă, de-a lungul timpului conţinutul zestrei este acelaşi.

     Pământul constituia obiect al zestrei, însă cu anumite particularităţi. Boierii înzestrau şi cu bunuri imobiliare. Ţăranii dădeau numai în unele regiuni fetelor un fond funciar; din secolul al XIX-lea are loc generalizarea obiceiului ca şi fetele să fie înzestrate cu pământ, începând cu secolul XX aceasta devine o regulă.

     În sistemul popular (credem că nu numai ţăranii au procedat astfel), cu cât fata de măritat era mai urâtă, cu atât zestrea era mai mare; în evul mediu european apusean se spunea că formosa virgo, dimidium dotis *.

    

     De remarcat faptul că nu tinerii îşi stabileau proporţia zestrei din totalul patrimoniului părintesc, ci părinţii erau aceia care perfectau înţelegerea ,,economică”. Dacă aşa se petreceau lucrurile în secolul XX, nu altfel trebuia să se întâmple în veacurile anterioare, mult mai patriarhale şi paternaliste.

          Inalienabilitatea zestrei este o caracteristică a vechiului drept. De aici rezultă caracterul imprescriptibil al fondului dotal (D. Alexandresco).

     Restituirea zestrei se analizează în funcţie de culpa reţinută la desfacerea căsătoriei. Vinovatul de destrămarea căsătoriei era sancţionat şi civil: culpa bărbatului determina restituirea dotei (uneori şi a darurilor de nuntă şi a beneficiului zestrei), în vreme ce vina femeii atrăgea pierderea zestrei şi darurile primite de la soţul ei; principiul se poate urmări de la dreptul cutumiar până la cel scris, cuprinzând prevederi cvasiidentice.

3.2.4. Divorţul

     Deşi căsătoria era privită ca o uniune indisolubilă de către cutumele româneşti, totuşi, divorţul era admis în cazuri grave, iar spre finele Evului Mediu. Odată cu desfacerea căsătoriei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei erau împărţite fie pe cale amiabilă, fie în faţa instanţelor de judecată.

     Recăsătorirea, în special a văduvei, deşi nu era bine văzută de obiceiul pământului, era totuşi tolerată.

    

3.3. Moştenirea

3.3.1. Generalităţi

                                                       

     Moştenirea era guvernată de aceleaşi dispoziţii indiferent de categoria socială: nu se cunosc norme aparte care să guverneze aparte moştenirea pentru nobili sau pentru ţărani.

     Dreptul obişnuielnic a stabilit reguli care au reuşit să asigure cointeresarea membrilor familiei la mărirea şi consolidarea patrimoniului strămoşesc. Urmărind să creeze ceea ce mai târziu se va numi bunul de familie, cutumele româneşti stabi-lesc regula ultimogeniturii: casa părintească revenea fiului cel mai mic, care însă era obligat să contribuie la construcţia caselor fraţilor mai mari şi să-i îngrijească şi să-i înmormânteze pe părinţi. 

     De cele mai multe ori patrimoniul părinţilor era împărţit înainte de decesul acestora. Acest sistem, care producea efecte când antecesorii erau încă în putere, conducea la de multe ori la inexistenţa sau la tranşarea fără probleme a litigiilor privitoare la succesiuni.

     Cum am precizat deja, moştenirea avea reguli unitare atât pentru proprietarii feudali, cât şi pentru ţăranii liberi, ale căror proprietăţi nu se deosebeau de ale celor dintâi, prin origine, ci doar prin suprafeţele stăpânite, cât şi pentru ţăranii din obştile aservite, cu deosebirea că fondul funciar stăpânit de aceştia din urmă nu constituia un drept de proprietate, ci unul de folosinţă (un fel de ius utendi).

     De cele mai multe ori patrimoniul părinţilor era împărţit înainte de decesul acestora. Acest sistem, care producea efecte când antecesorii erau încă în putere, conducea la de multe ori la inexistenţa sau la tranşarea fără probleme a litigiilor privitoare la succesiuni.

     Deosebit de ceea ce se lăsa ca patrimoniu succesibililor era partea sufletului, care constituia cota din moştenire lăsată pentru împlinirea datoriilor creştineşti după moarte: pomeniri şi pomeni.  

     Moştenirea putea fi legală sau testamentară.

3.3.2. Moştenirea legală

     Moştenirea legală desemna succesiunea care se făcea în lipsa vreunui testament al defunctului (ab intestat). În aceste condiţii erau chemaţi la să culeagă patrimoniul lui de cuius în următoarele clase de moştenitori:

          a). Moştenitori legitimi: – descendenţi

                    – ascendenţi 

                    – colaterali

     Descendenţii sunt cei coborâtori în linie directă din acelaşi autor comun. Între ei, cei mai apropiaţi trec înaintea celor mai îndepărtaţi. Dar, dacă un descendent de primul grad a murit înaintea lui de cuius, copiii lui vin prin reprezentare, în concurs cu unchii şi mătuşile. Descendenţii îşi împărţeau bunurile per capitas, iar dacă unul din ei decedase anterior lui de cuius, şi lăsase urmaşi, moştenirea se împărţea pe tulpini prin reprezentare şi apoi pe capete.

     Copilul din afara căsătoriei (copilul natural) venea numai la succesiunea mamei sale şi a rudelor acesteia (şi reciproc), nu şi a tatălui. Înfiatul se bucura de aceleaşi drepturi ca şi copilul rezultat din căsătorie.

     Ascendenţii (părinţii, bunicii şi străbunicii defunctului) înlăturau în general pe colaterali de la moştenire.

     Colateralii cu vocaţie succesorală erau atât cei privilegiaţi (fraţii şi surorile), dar şi cei ordinari până la gradul IV (verişorii primari).

          b). Soţul supravieţuitor. Drepturile succesorale ale so-ţului supravieţuitor nu pot fi prezentate cu precizie. Cota ce îi revenea varia între ¼ şi ½ din masa succesorală.

          c). Autoritatea publică (domnul) culegea moştenirea în lipsa testamentului sau a rudelor lui de cuius.

     Moştenirea fără succesori devenea desherentă, adică trecea în patrimoniul domnului, ulterior al domniei.

          În principiu nu se făcea deosebire între sexe, dar în Ţara Românească şi în regiunea Făgăraşului (între secolulXV şi secolulXVII) regula egalităţii sexelor a fost atenuată de privilegiul masculinităţii.

     Privilegiului masculinităţii impunea ca descendenţii de sex masculin să moştenească moşia părintească, iar fetele urmau să fie înzestrate fie de părinţi sau după moartea acestora de către fraţi. Principiul feudal al masculinităţii putea fi însă eludat prin practica înfrăţirii de moşie – instituţie des întâlnită în Ţara Românească, prezentă uneori şi în Transilvania.

     Pentru evitarea prădalicii (trecerea succesiunii pe seama domniei în lipsa urmaşilor de sex masculin) se recurgea la ficţiunea juridică, solicitată domnului, a preschimbării fetei în băiat. Uneori se recurgea la „înfrăţirea” descendenţilor de sex diferit, tatăl „înfrăţea fetele cu feciorii” „ca să fie fraţi la un loc nedespărţiţi”, ceea ce avea drept efect crearea unui drept egal la succesiunea părinţilor.

     Dacă defunctul lăsa în urma sa copii din mai multe căsătorii, succesiunea se împărţea între toţi copiii săi.

     Moştenirea legală a şerbilor avea ca obiect în toate cele trei Ţări Române numai bunurile mobile şi ameliorările (vii, plantaţii, mori etc.) pe care ei le aduseseră moşiei pe care aceştia lucraseră; fondul funciar aparţinea proprietarului feudal. Moştenirea şerbului era împărţită după regulile dreptului comun, iar în cazul în care acesta murea fără urmaşi, patrimo-niul său revenea stăpânului de moşie.

     Deşi dreptul cutumiar nu cunoştea alte reguli de succesiune pentru nobili şi altele pentru ţăranii liberi, totuşi în Transilvania după cucerirea maghiară au apărut pe cale cutumiară unele norme specifice feudale, reluate apoi de dreptul scris, ce urmăreau conservarea fondului funciar moştenit în stăpânirea familiilor nobiliare şi asigurarea transmiterii pe linie masculină a bunurilor donative primite de la rege în vederea îndeplinirii unor servicii militare. De aceea, se impune pe o scară largă în materie succesorală principiul masculinităţii, justificat mai ales prin considerente militare: „femeile şi fetele nu obişnuiesc şi nu pot să ostăşească cu armele şi să lupte cu duşmanii”.

    

3.3.2. Moştenirea testamentară

     Succesiunea testamentară apare după consolidarea proprietăţii individuale în cadrul obştilor săteşti, iar folosirea testamentului pe scară din ce în ce mai largă merge paralel cu procesul de descompunere a obştii şi a disoluţiei treptate a proprietăţii devălmaşe. Un factor care a influenţat extinderea folosirii testamentelor a fost cel religios, care îndemna pe credincioşi să lase danii lăcaşurilor de cult, în special mână-stirilor, în scopuri spirituale – slujbe pentru iertarea păcatelor şi odihna sufletului.

     Deşi principiul libertăţii de a dispune de patrimoniu rezulta din normele dreptului cutumiar, totuşi uneori el este reafirmat cu ocazia judecării unor procese de către domn sau de către episcopat, întărindu-i astfel eficacitatea şi pe cale de precedent judiciar.

     Testamentul era cunoscut în documente sub numele de carte, zapis, diată.

     Cele mai vechi testamente s-au făcut pe cale orală, „cu limbă de moarte”. Testamentul putea fi întocmit şi în scris ca un act solemn, fie faţă de martori, al căror nume varia, fie înaintea autorităţii de stat (domnul, voievodul Transilvaniei, sfatul domnesc) sau bisericeşti.

     Din dorinţa de a păstra bunurile de familie, testatorul folosea adesea substituţia fideicomisară prin care persoana instituită ca moştenitoare era obligată să păstreze bunurile primite şi la moartea sa să le transmită unei terţe persoane numită substituit.

     Şerbii puteau să-şi întocmească un testament numai cu privire la bunurile casnice, fără prea mare valoare economică, şi la inventarul lor agricol, de îmbunătăţirile aduse de ei moşiei (case, plantaţii, vii etc.) şi asupra cărora aveau un drept de folosinţă. Ei nu puteau dispune în favoarea unor terţi deoarece în acest fel ar fi adus un prejudiciu proprietarului feudal. În schimb, asemenea ameliorări treceau în temeiul dreptului cutumiar succesorilor lor legali pentru că în astfel de situaţii interesele stăpânului de moşie nu erau ştirbite.

    

3.3.4. Moştenirea monahilor

     Moştenirea monahilor constituia o excepţie de la regula că moştenirea se deschide mortis causa. Ruperea de lume care o presupunea monahismul determina moartea civilă.

     Vlădicilor (episcopi, arhiepiscopi, mitropoliţi), făcând obli-gatoriu parte din cinul monahal, li se aplicau şi lor aceste dispoziţii, cu precizarea că succesiunea revenea scaunului arhieresc ultima dată ocupat.

     Aceste prevederi nu erau altele decât cele stabilite de canoanele Bisericii Ortodoxe şi legiuirile bizantine.

    

Titlul III

De la cutumă la pravilă

    

     Legea ca vocabulă era uzitată chiar înainte de apariţia codificărilor, în paralel cu cea de obicei (sau drept, dreptate). Unitare ca sens, cele două cuvinte aveau etimologii diferite: cel dintâi provine din latinescul lex, în vreme ce cel de-al doilea este slavon.

     Abia în secolul al XVII-lea codurile de legi oficiale proprii ţărilor româneşti. Problema inexistenţei dreptului nu se poate pune (ubi societas, ibi ius !) căci este ştiut că înaintea legilor scrise apare obiceiul juridic. De altminteri documentele timpului atestă existenţa unui ius valahicum după care se cârmuiau raporturile sociale sau litigiile dintre oameni.

     Nevoia codificării – de tip bizantin – s-a impus dato-rită mai multor factori: social-politici, bisericeşti, geografici şi culturali.

     Dacă dreptul bizantin receptat prin pravile venea în conflict cu dreptul vechi nescris, acesta din urmă avea prevalenţă: ,,giudeţul giudecă câteodată şi împotriva pravilei, pentru acest obicei al locului... . Lucrurile se fac dupre cum iaste obiceiul locului, măcar de are fi împotriva pravilei … “.

Pentru Transilvania, situaţia este mai complexă întrucât pe teritoriul voievodatului s-au aplicat în paralel mai multe sisteme de drept. De subliniat că formele şi fondul juridic ale dreptului obişnuielnic românesc au fost aceleaşi în toate provinciile locuite de români.

Până la adoptarea codurilor autohtone au fost folosite manualele de drept bizantin ca şi culegerile de nomocanoane, care au influenţat vechiul drept românesc până în secolul al XIX-lea.

Celor mai vechi legiuiri scrise, atât celor bisericeşti propriu-zise cât şi celor nomocanonice ori laice, sub influenţa slavă li s-au spus de către români  pravile.

    

1. Sintagma alfabetică a lui Matei Vlastares,

      La textul original al Sintagmei, diferiţi copişti, chiar români, au mai adăugat şi alte piese legislative, precum şi comentarii. Manuscrise ale Sintagmei, atât în limba greacă, cât şi în limba slavă, se păstrează şi astăzi în diferite biblioteci din ţara noastră.

    

      2. Pravila Sfinţilor Apostoli şi Sfintelor Soboare şi altor Sfinţi Părinţi

      Este un nomocanon alcătuit în greacă, tradus în slavă şi în română; a circulat sub formă de manuscrise, care s-au păstrat la noi numai în limba slavă şi sunt cunoscute sub diferite nume dintre care menţionăm:

    

     3. Fragmente de pravilă în limba slavă

      Sunt cunoscute mai multe manuscrise ale acestei culegeri. Pravila de la Academie poartă titlul de Nomocanon, adică „îndreptător de lege”, cuprinzând pe scurt Pravilele ale Sfinţilor Apostoli, ale Sfântului Vasile cel Mare şi ale Sfintelor Sinoade.

    

      4. Nomocanonul lui Manuil Malaxos

are ca autor pe notarul mitropoliei din Teba Boeţiei şi este alcătuit în anul 1561. Caracteristica manuscriselor acestui nomocanon constă în marea lor diversitate, chiar şi a celor greceşti.

      5. Hexabiblul lui Constantin Harmenopulos ilor, 1345

a fost alcătuit la 1345, la Tesalonic, de către un judecător. Acest nomocanon s-a răspândit repede în întreg Imperiul Bizantin, fiind apoi tipărit la 1547, la Paris şi Köln, pentru ca apoi la 1830 să devină lege a statului grec. A fost tradus integral şi în limba română la începutul secolulal XIX-lea.

    

      6. Pravilele tipărite

      Prima pravilă tipărită în secolulal XVI-lea este Pravila de la Ieud (Maramureş). Se consideră că a fost tipărită la Braşov de către diaconul Coresi în anul 1563.

      Secolul al XVII-lea se evidenţiază în mod cu totul aparte prin tipărirea marilor pravile româneşti, în principal laice. În 1640 este tipărită Pravila de la Govora (a fost tipărită în mânăstirea cu acelaşi nume) sau Pravila cea Mică, o traducere în limba slavonă realizată de Mihail Moxa (Moxalie). Poartă denumirea de Dreptătoriu de lege. Este de fapt o legiuire bisericească; reglementează Spovedania şi Împărtăşanie, Căsătoria etc.

     Iată şi care sunt izvoarele juridice scrise ale materiei:

1. Statutele Ţării Făgăraşului, 1508

      Codificarea cunoscută sub acest nume a fost generată de răscoalele românilor din teritoriul omonim (1503, 1508) şi care între altele au cerut expres dreptul de a codifica legile cutumiare. Redactate în limba latină, limba oficială a cancelariei transilvane, ceea ce dovedeşte faptul că ele nu au fost necesare populaţiei româneşti care îşi cunoştea dreptul cutumiar, ci pentru a fi folosite de dregători. Cuprind într-o formă nesistematizată diferite ramuri de drept (civil, penal, de procedură). Terminologia asemănătoare cu cea folosită în Ţara Românească denotă caracterul unitar al vechiului drept româ-nesc.

2. Tripartitul lui Werböczi, 1517

Operă a unui nobil maghiar. Tipărit la Viena, în anul 1517, este unul din răspunsurile nobilimii la răscoala lui Gheorghe Doja († 1514), din care cauză s-a spus că a fost scris cu „sânge de iobag”. Este compus din trei părţi, de unde îi vine şi numele. Din punctul de vedere al dreptului românesc este deosebit de importantă partea a treia, care cuprinde dreptul scris şi obiceiurile din Transilvania. La 1553 acest monument juridic a fost supus unei modificări, realizate de profesorul de la Viena, Martin Bodenarius, tripartitul devenind quadrupartit.

Marii feudali au avut tot interesul să îi întârzie intrarea în vigoare întrucât prin Tripartit li se limitau prerogativele. De altfel, codul a fost considerat doar o simplă culegere cu caracter privat.

     La 1619 se realizează prima codificare de drept procesual în Transilvania, operă a lui Gabriel Bethlen: Iuridici procesus specimen.

3. Carte românească de învăţătură, 1646

Titlul complet al legiuirii este Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeţe. Rod al ambiţiilor imperiale ale domnitorului moldovean Vasile Lupu (1634–1653), reprezintă cea dintâi legiuire laică româ-nească, păstrând însă un caracter religios datorat epocii (competenţa instanţelor eclesiastice de a judeca felurite pricini privitoare la familie, incriminarea penală a ereziilor şi a vrăjitoriei etc.). După documentele păstrate, aplicarea ei s-a făcut în foarte puţine cazuri. Cu toate acestea este de remarcat răspândirea ei pe întreg teritoriul locuit de români, aspect valabil şi pentru IL.

     Între scăderile primelor două legiuiri româneşti, IL şi CR, menţionăm că ele sunt doar nişte traduceri de legi străine. Din acest moment asistăm, până astăzi, la eroarea adoptării de legi nepotrivite.

4. Îndreptarea legii, 1652

Titlul complet al legiuirii este Îndireptarea legiei cu Dumnezeu care are toată judecata arhierésca şi împaratésca de tóte vinele preoţeşti şi mireneşti. Contemporan şi rival al lui Vasile Lupu, Matei Basarab (1632–1654) – una dintre figurile cele mai impunătoare ale voievozilor români, a tipărit înaintea omologului său moldovean o pravilă bisericească, insuficientă însă pentru reglementarea vieţii societăţii feudale româneşti: Pravila de la Govora, amintită supra. IL apare ca o replică la CR, însă trebuie remarcată fidelitatea cu care îi reproduce conţinutul: 1253 din cele 1254 de articole.

Spre deosebire de CR, IL are un caracter mult mai profund religios dat de prevederile sale care includ şi reglementări tipice bisericeşti; de aceea se mai numeşte şi Pravila cea Mare.

După documentele ce ne-au parvenit, IL s-a în destul de puţine cazuri. Însă circulaţia ei lasă în umbră aplicarea.

Este demn de subliniat faptul că pravila este încă parţial în vigoare în legislaţia bisericească ortodoxă prin anumite prevederi care de fapt reproduc canoane Bisericii Răsăritene.

5. Constituţiile aprobate, 1653

     Constituţiile compilate, 1669

La 1653 dieta Transilvaniei edictează Approbatæ constitu-tiones regni Transilvaniæ et partium Hungariæ (legile adoptate între 1540 şi 1653).

Aceeaşi dietă la 1669 edictează Compilatæ constitutiones regni Transilvaniæ et partium Hungariæ (legile adoptate între 1653 şi 1669).

6. Diploma leopoldină, 1691

Dată în 1691, consacră faptul că legile ce guvernau principa-tul rămân în vigoare şi sub noua stăpânire, austriacă, a Transilvaniei. Fireşte, s-au introdus modificări în consonanţă cu interesele habsburgice în ceea ce priveşte organizarea politico-administrativă, introducându-se instituţii ca: guvernatorul (în locul principelui), Guberniul, Cancelaria aulică, Tezauriatul. 

7. Sobornicescul hrisov, 1785

Edictat de Alexandru C. Mavrocordat, „este cel mai important act normativ intern până la Codul Calimach. Cele două părţi ale textului tipărit au la bază două anaforale de Sfat de obşte (sobor, de unde denumirea de Sobornicescul hrisov). Organizează un nou regim al schimburilor şi zălogirilor de moşii, cu o măsură foarte importantă: interzicerea daniilor de la săraci la bogaţi şi puternici” cu excepţia cazurilor în care se dovedea o legătură de rudenie. De asemenea, a reglementat „din nou […] statutul căsătoriei robilor între ei şi cu oamenii liberi”. Se poate spune că acest Hrisov ,,constituia o reformă a Domniei luminate în acord cu boierii reprezentaţi prin Sfatul de obşte lărgit”.

8. Pravilniceasca condică, 1780

Operă a interesului reformator al domnitorului fanariot de origine greacă Alexandru Ipsilanti (1774–1782, 1796–1797, Ţara Româ­neas­că; 1786–1788, Moldova). În ea se amestecă obiceiul pământului cu  dispoziţii bizantin.

Este o legiuire tipic feudală, dar se întrevăd în cuprinsul ei şi germenii noilor principii de drept şi politologie care se vehiculau prin Europa, respectiv ideile lui Montesquieu şi Beccaria. Legea însă este în principal de inspiraţie cutumiară. Ea apără proprietatea feudală, reglementează în mod amănunţit dijma şi claca.

Monopolurile senioriale se bucură de o atenţie deosebită. Din punct de vedere al instituţiei moştenirii, a consacrat principiul masculinităţii. Documentar s-a dovedit că ea a fost aplicată doar în trei cazuri. Teoretic a rămas în vigoare până în anul 1818, când a fost abrogată de Codul Caragea.

9. Legiurea Caragea, 1818

,,Reînoieşte mai pe larg procedeul lui Ipsilanti şi amestecă dreptul bizanţului şi obiceiul pământului”. ,,Este tot un cod general […] în care se juxtapun patru coduri specializate: civil, penal, procedură civilă şi procedură penală”.

Moment important al culturii juridice româneşti, trădează sfârşitul perioadei feudale. Alcătuită din elemente de drept bizantin, dar şi din multe elemente de cutumă românească. Luând exemplul Moldovei, domnitorul Caragea a dispus ca patru boieri „cu ştiinţă şi praxis la ale pravilelor” să se preocupe de întocmirea unei legiuiri cât mai bune pentru ca să se facă cu desăvârşită întregime şi cu bună desluşire. Dintre aceştia, doi au fost greci şi doi români. După întocmire a fost citită cu atenţie de domn, iar prin pitacul din 1817 s-a convocat sfatul ţării pentru a o analiza.

S-a tipărit atât în greceşte, cât şi în româneşte. A rămas în vigoare până la 1865, când a fost pus în vigoare Codul civil român.

Legiuirea Caragea este o realizare deosebită pentru vocabularul juridic românesc, întrucât s-au depus străduinţe mari pentru o traducere cât mai exactă a textului grec în care a fost concepută. Atât textul românesc, cât şi cel grecesc s-au păstrat în manuscrisele oficiale. Laconismul cu care tratează anumite probleme reflectă întru totul mentalitatea vremii dar şe poate explica şi prin aceea că în esenţa lor acele chestiuni erau cunoscute.

10. Codul Calimach, 1817

A fost pe nedrept calificat drept o ,,operă cu desăvârşire bizantină, fără de amestec de obiceiuri juridice române[şti]”. Această operă legislativă a fost considerată a fi o traducere în limba greacă, cu toate că s-a preluat numai sistematizarea Codului civil austriac din 1811.

Codul lui Calimach intră în vigoare la 1817, în Moldova, sub domnia lui Scarlat Calimach. A cunoscut o singură ediţie şi aceea în limba greacă, străină deci în cea mai mare parte, atât împricinaţilor, cât şi judecătorilor. A fost în vigoare până la 1865.

11. Regulamentul Organic, 1831–1832

Regulamentul Organic a fost conceput de către boierimea autoh­to­nă sub stricta supraveghere a  ocupantului rus de la 1828–1834 (Pa­vel Kiseleff, comandantul trupelor ruseşti fusese direct implicat). Introdus în la un interval de un an în cele două principate româneşti – Ţa­ra Românească (1831), Moldova (1832) – a fost până în 1859 o veritabilă constituţie. Această lege fundamentală ,,a contribuit la mo­dernizarea şi omogenizarea structurilor sociale, economice, admi­nis­tra­tive şi politice” începute în decadele precedente.

Powered by http://www.referate-lucrari.com Referate,Lucrari de diploma,Licenta,Carti,Teste

C U P R I N S

Arad, 2002                                                                                             1

Obiectul istoriei dreptului românesc                                                                                2

Necesitatea studierii istoriei dreptului românesc                                                          2

Periodizarea istoriei dreptului românesc                                                                        2

D r e p t u l   g e t o - d a c                                                              3

1.1. Contextul istorico-politic                                                                                              3

1.2.  Organele centrale ale statului dac                                                                            4

1.3.  Instituţii juridice                                                                                                           4

1.3.1. Proprietatea la geto-daci                                                                                         4

1.3.2. Capacitatea juridică a persoanelor                                                                        5

1.3.3. Familia                                                                                                                        5

D u a l i s m u l   j u r i d i c   î n   D a c i a                                     6

2.1. Organizarea centrală                                                                                                   6

2.2. Organizarea locală                                                                                                       6

2.3. Sistemele de drept din Dacia romană                                                                       6

2.4. Capacitatea juridică a persoanelor                                                                           7

2.5. Dreptul succesoral                                                                                                      7

2.6. Judecata                                                                                                                       7

2.7. Familia şi căsătoria                                                                                                      8

2.8. Proprietatea                                                                                                                  8

2.9. Obligaţiile                                                                                                                     8

f o r m a r e a   d r e p t u l u i   r o m â n e s c                           9

3.1. Premisele                                                                                                                        9

3.1.1. Părăsirea Daciei de către romani                                                                            9

3.1.2. Încreştinarea daco-romanilor                                                                                 9

3.1.3. Influenţa creştinismului asupra dreptului cutumiar                                          10

3.1.4. Daco-romanii şi epoca migraţiilor                                                                        10

3.2. Sistemul normativ vicinal                                                                                          11

3.2.1. Originea dreptului cutumiar românesc                                                                11

3.2.1.1. Teoria originii tracice a dreptului cutumiar românesc                               11

3.2.1.2. Teoria originii latine a dreptului cutumiar românesc                                 11

3.2.1.3. Teoria originii daco-romane a dreptului cutumiar românesc                   12

3.2.2. Principalele instituţii juridice                                                                                12

3.2.2.1. Conducerea comunităţilor vicinale                                                              12

3.2.2.2. Rudenia                                                                                                            12

3.2.2.3. Familia                                                                                                              13

3.2.2.4. Proprietatea                                                                                                     13

3.2.2.5. Sistemul pedepselor                                                                                       13

3.2.2.6. Judecata                                                                                                           13

3.3. Legea Ţării  (ius valahicum) 3.3.1. Izvoarele dreptului feudal                          14

3.3.2. Semnificaţia noţiunii ius valachicum                                                                  14

3.3.3. Caracterele lui ius valahicum                                                                               14

instituţiile dreptului public                                                       15

Domnul. Voievodul, Principele şi Guvernatorul Transilvaniei                                  15

1.1. Domnia – instituţie centrală a dreptului cutumiar românesc                              15

1.1.1. Caracteristicile domniei                                                                                    15

1.1.2. Succesiunea la tron                                                                                           16

1.1.3. Asocierea la domnie                                                                                         16

1.1.4. Regenţa şi locotenenţa domnească                                                                16

1.1.5. Prerogativele domniei                                                                                       17

1.1.5.1. Prerogativele legiuitoare                                                                           17

1.1.5.2. Prerogativele executive                                                                             17

1.1.5.3.  Prerogativele judecătoreşti                                                                     17

1.2. Voievodul, principele, guvernatorul Transilvaniei                                              17

1.2.1. Voievodul                                                                                                           17

1.2.2. Principele                                                                                                            18

1.2.3. Guvernatorul                                                                                                      18

Organizarea teritorial-administrativă                                                                           18

2.1. Organizarea administrativ-teritorială a Transilvaniei                                           19

2.1.1. Organizarea românilor                                                                                       19

2.1.2. Organizarea saşilor şi a secuilor                                                                      19

2.1.2.1. Scaunele Săseşti                                                                                        20

2.1.2.2. Scaunele Secuieşti                                                                                     20

2.1.3. Organizarea ungurilor                                                                                       20

2.2. Reşedinţa domnească                                                                                              21

2.3. Târgurile şi oraşele                                                                                                   21

Administraţia oraşelor                                                                                                22

2.4. Satele                                                                                                                          22

Categorii de sate                                                                                                          23

Organizarea fiscală                                                                                                           24

3.1. Trăsăturile   generale  ale sistemului fiscal                                                            24

3.2. Instituţiile  fiscalităţii                                                                                                24

3.3. Categoriile de dări                                                                                                     25

Justiţia                                                                                                                                  27

4.1. Organizarea judecătorească                                                                                    27

4.1.1. Justiţia  şi  sarcinile  ei                                                                                      27

4.1.2. Organizarea  judecătorească                                                                            27

4.1.3. Instanţele ecleziastice                                                                                       29

4.2.  Procedura de judecată                                                                                             30

4.2.1. Obiectul procesului                                                                                           30

4.2.2. Părţile din proces                                                                                               30

4.2.3.  Chemarea în judecată                                                                                       31

4.2.4.  Fixarea termenului de judecată                                                                       31

4.2.5.  Citarea                                                                                                                31

4.2.6.  Sistemul probator                                                                                             32

4.2.7.  Martorii                                                                                                              32

4.2.8. Înscrisurile                                                                                                          33

4.2.9.  Hotărârile instanţei                                                                                           33

4.3. Infracţiuni şi pedepse                                                                                               33

4.3.1. Infracţiuni îndreptate împotriva conducătorului statului                            34

4.3.2. Infracţiunile contra vieţii                                                                                  34

4.3.3. Infracţiuni  contra  integrităţii  corporale                                                       35

4.3.4. Infracţiuni  contra  proprietăţii                                                                        35

4.3.5. Infracţiuni  împotriva moralei                                                                           35

4.3.6. Infracţiuni  care  împiedicau  înfăptuirea justiţiei                                          36

4.3.7. Infracţiunile  îndreptate  împotriva religiei                                                     36

4.4. Răspunderea. Răspunderea colectivă                                                                   36

4.4.1. Răspunderea  solidară  a obştii                                                                       37

4.4.2. Răspunderea familială                                                                                       37

4.4.3. Răspunderea personală                                                                                    38

4.5. Pedepsele                                                                                                                   38

4.5.1. Pedepsele  corporale                                                                                         38

4.5.2. Pedepse privative de libertate                                                                         39

4.5.3. Pedepse pecuniare                                                                                            39

instituţiile dreptului privat                                                       40

Persoanele                                                                                                                           40

1.1. Categoriile sociale                                                                                                     40

1.1.1. Nobilii feudali (boierii)                                                                                      41

1.1.2. Episcopatul                                                                                                        42

1.1.3. Orăşenii                                                                                                               42

1.1.4. Ţăranii                                                                                                                 42

1.1.5. Robii                                                                                                                    44

1.2. Incapacităţile                                                                                                             45

1.3. Numele                                                                                                                        45

Obligaţiile                                                                                                                            46

2.1. Consideraţii  generale                                                                                               46

2.2. Elementele  constitutive ale contractului                                                              47

2.2.1. Subiectele                                                                                                       47

2.2.2. Obiectul contractului                                                                                    47

2.2.3. Preţul                                                                                                           47

2.2.4. Consimţământul părţilor                                                                  47

2.2.5. Prohibiţii la vânzare                                                                            48

2.2.6. Forma contractului                                                                             48

2.2.7. Publicitatea                                                                                              48

2.3. Închirierea                                                                                                48

2.4. Contractele reale                                                                                    49

2.5.  Delictele                                                                                                                     50

2.6. Garanţia  obligaţiilor                                                                                                 51

Rudenia. Familia. Moştenirea                                                                                          51

3.1. Rudenia                                                                                                                      51

3.1.1. Rudenia naturală                                                                                               52

3.1.2. Rudenia prin alianţă                                                                                          52

3.1.3. Înfierea                                                                                                                52

3.1.4. Înfrăţirea                                                                                                             53

3.1.5. Rudenia spirituală                                                                                             53

3.2. Familia                                                                                                                         54

3.2.1. Impedimentele la căsătorie                                                                               55

3.2.2. Logodna                                                                                                             56

3.2.3. Zestrea                                                                                                                56

3.2.4. Divorţul                                                                                                               58

3.3. Moştenirea                                                                                                                 58

3.3.1. Generalităţi                                                                                                         58

3.3.2. Moştenirea legală                                                                                              59

3.3.2. Moştenirea testamentară                                                                                 61

3.3.4. Moştenirea monahilor                                                                                      62

De la cutumă la pravilă                                                               63

1. Statutele Ţării Făgăraşului, 1508                                                                       64

2. Tripartitul lui Werböczi, 1517                                                                            65

3. Carte românească de învăţătură, 1646                                                             65

4. Îndreptarea legii, 1652                                                                                        66

5. Constituţiile aprobate, 1653                                                                               66

Constituţiile compilate, 1669                                                                                 66

6. Diploma leopoldină, 1691                                                                                   66

7. Sobornicescul hrisov, 1785                                                                               67

8. Pravilniceasca condică, 1780                                                                             67

9. Legiurea Caragea, 1818                                                                                      67

10. Codul Calimach, 1817                                                                                       68

11. Regulamentul Organic, 1831–1832                                                                 68

Bibliografie                                                                                     69