Legea penală

I. Norma penală – are aceeaşi structură ca norma juridică:

-         Ipoteză

-         Dispoziţie

-         Sancţiune

Se pot clasifica în:

1)      Norme penale complete – Normele în cadrul cărora există toate cele trei părţi (ipoteză, dispoziţie, sancţiune)

2)      Norme penale incomplete – Cele cărora le lipseşte una dintre părţi. Se pot clasifica astfel:

a)      Norme cadru (în alb)

b)      Norme de trimitere

c)      Norme de referire

a)      Norme penale cadru

            Sunt acele norme ce conţin o incriminare generică, ele urmând a fi completate de prevederile altor acte normative, uneori, chiar de forţă juridică inferioară legii.

            Ex: Infracţiunea prevăzută de art. 281 cod penal, care se referă la exercitarea fără drept a unei 24324v2114y profesii. Aplicarea ei depinde de existenţa unei alte norme care să prevadă că exercitarea fără drept a unei 24324v2114y anumite profesii se sancţionează potrivit legii penale.

            De exemplu, Legea 51/1995 cu privire la exercitarea profesiei de avocat, prevede că exercitarea fără drept a profesiei de avocat se sancţionează potrivit legii penale. Această dispoziţie nu conţine sancţiunea, are doar ipoteză şi dispoziţie.

            Uneori, norma penală cadru face trimitere la un act de forţă juridică inferioară legii. De exemplu, art. 1, lit. m, Legea 12/1990, incriminează fapta de comercializare a unor produse cu depăşirea adaosului comercial maxim, stabilit prin hotărâre de guvern. În măsura în care guvernul limitează adaosul comercial practicabil, norma penală devine incidentă. În măsura în care guvernul nu mai stabileşte o limtă maximă a adaosului, legea rămâne fără aplicabilitate.

            Acest procedeu al normei penale cadru este criticabil, pentru că, pe această cale, se ajunge în cele din urmă, la a transfera competenţa de a interveni în domeniul penal altor organe decât cele prevăzute de Constituţie. Are loc o delegare de a interveni în domeniul dreptului penal.

            Acest procedeu pune problema sub aspectul cunoaşterii legii penale, deoarece, dacă există o prezumţie absolută de cunoaştere a legii penale, această prezumţie nu funcţionează în domeniul penal atunci când este vorba de norme de altă natură.

b)      Norme penale de trimitere

Acele norme incomplete care împrumută un element din structura altei norme, devenind apoi independentă de aceasta.

Ex: Decretul 210/1960 şi Decretul 244/1968.

Decretul 210/1960 privitor la regimul mijloacelor de plată străine incrimina, în art. 37, mai multe infracţiuni şi stabilea pedeapsa pentru acestea. Decretul 244/1968 privitor la regimul metalelor şi pietrelor preţioase incrimina, în art. 50, mai multe infracţiuni, fără să prevadă o sancţiune pentru acestea. Un alt text din acelaşi decret arăta că infracţiunile prevăzute de art. 50 se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de art. 37 din decretul 210/1960.

Prin decretul-lege 9/1990, decretul 210/1960 a fost în întregime abrogat, rămânând însă în vigoare decretul 244/1968. Infracţiunile prevăzute de art. 50 şi-au luat sancţiunile din art. 37, devenind, ulterior, independente de acestea,a stfel încât art. 50 continuă să se aplice indiferent ce se întâmplă cu normele din art. 37. Cu alte cuvine, pedeapsa prevăzută pentru art. 50 va rămâne, întotdeauna, cea prevăzută de art. 37 din decretul 210/1960, aşa cum era ea la data adoptării decretului 244/1968.

c)      Norme de referire

Spre deosebire de normele de trimitere, normele de referire împrumută un element din structura unei alte norme, rămânând legate de aceasta.

Aşadar, orice modificare efectuată la norma la care s-a făcut referinţa se răsfrânge, în mod nemijlocit, asupra normei de referire.

Ex: Art. 239 (1) – Ultraj

Este o normă de referire, pentru că ea se completează cu normele care incriminează faptele de calomnie, insultă şi ameninţare (art. 205, 206 şi 193). Dacă se modifică conţinutul acestor articole, acestea produc consecinţe şi faţă de conţinutul normei de referire.

Norma de trimitere împrumută, de regulă, sancţiunea din structura unei norme, în vreme ce norma de referire împrumută elementele specifice ipotezei sau dispoziţiei.

II. Aplicarea legii penale române în spaţiu

            Aceasta este guvernată de un principiu de bază care se completează cu alte trei principii de aplicare subsidiară. Principiul fundamental în materia aplicării legii penale române în spaţiu este principiul teritorialităţii, prevăzut de art. 3 cod penal, articol în conformitate cu care legea penală română se aplică infracţiunilor comise pe teritoriul ţării noastre.

            Elementul care determină incidenţa legii penale române este locul comiterii infracţiunii. Nu are importanţă nici cetăţenia infractorului, nici cea a victimei, nici valoarea socială împotriva căreia se îndreaptă acţiunea. Tot ceea ce interesează este ca infracţiunea să fi fost săvârşită pe teritoriul Românei.

            Teritoriul ţării este definit de art. 142 cod penal. Potrivit aln. 1 al acestui articol, se consideră infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării şi infracţiunea săvârşită pe o navă sau aeronavă română. O infracţiune săvârşită la bordul unor nave sau aeronave rămâne o infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării, chiar dacă ele sunt în afara teritoriului ţării. Aceste nave şi aeronave nu fac parte din teritoriul ţării, nu sunt o extindere a teritoriului, ci o extindere a legii penale în cazul infracţiunilor săvârşite pe acestea.

            În schimb, fac parte din teritoriul României localurile misiunilor diplomatice şi consulare străine existente în ţara noastră.

            Regula ubicuităţii (art. 143, Cod penal) – O infracţiune se socoteşte a fi comisă pe teritoriul ţării atunci când pe acel teritoriu ori pe o navă sau aeronavă a avut loc acţiunea ori s-a produs rezultatul. Această regulă are drept scop evitarea situaţiei de nepedepsire, care ar decurge din deplasarea victimelor dintr-un stat în altul.

            Cele trei principii de aplicare susidiară sunt:

a)      Principiul personalităţii legii penale române

b)      Principiul realităţii legii penale române

c)      Principiul universalităţii legii penale române

a)      Principiul personalităţii legii penale române

Acest principiu este formulat de art. 4 cod penal şi, potrivit acestuia, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de cetăţenii români sau de persoanele apatride care îşi au domiciliul în România.

În ceea ce priveşte calitatea (sfera) persoanelor, dispoziţia din art. 4 este clară: cetăţenii români şi cei apatrizi, domiciliaţi în România. Potrivit dispoziţiilor Constituţiei, apatrizii pot fi extrădaţi fără nici o distincţie, după cum îşi au sau nu domiciliul în România. Aceştia nu mai beneficiază, în străinătate, de protecţia statului român. Astfel, sfera persoanelor care intră sub incidenţa legii penale române, în baza principiului personalităţii, se restrânge la cetăţenii români.

Potrivit OUG 112/30.08.2001 sunt incriminate faptele săvârşite în străinătate de cetăţenii români sau de persoanele fără cetăţenie, domiciliate în România. Potrivit art. 1 din OUG menţionată, intrarea sau ieşirea dintr-un stat străin, prin trecerea ilegală a frontierei acestuia, săvârşită de un cetăţean român sau de o persoană apatridă domiciliată în România, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani.

Doctrina consideră că cetăţenia trebuie să existe în momentul săvârşirii infracţiunii, dar că este posibilă aplicarea legii penale române în baza principiului personalităţii şi atunci când cetăţenia a fost dobândită după săvârşirea infracţiunii.

Sancţionarea unei persoane care nu ar avea cetăţenie română la data infracţiunii ar însemna stabilirea, în mod retroactiv, a obligaţiei de a respecta legea penală română în sarcina unei persoane care la data comiterii infracţunii nu avea nici o legătură cu statul nostru. Legea penală se poate, deci, aplica, doar dacă la data comiterii infracţiunii persoana care a comis fapta avea cetăţenie română.

Sancţionarea persoanei în cauză se face potrivit dispoziţiilor înscrise în tratatele şi convenţiile de asistenţă juridică în materie penală, încheiate de România cu alte state. În textele acestor tratate există o clauză în conformitate cu care, atunci când se refuză extrădarea, statul solicitat (Ex. România) are obligaţia de a judeca în conformitate cu legea naţională, infracţiunea săvârşită pe teritoriul celuilalt stat de către persoana a cărei extrădare s-a refuzat.

De lege lata, el este incident indiferent de legile penale ale statului pe teritoriul căruia s-a comis infracţiunea. Doctrina susţine că ar trebui condiţionată aplicarea legii penale române în baza acestui principiu de dubla incriminare (legea penală ar trebui să se aplice doar dacă infracţiunea este prevăzută şi de legea penală a statului unde a fost comisă).

b)      Principiul realităţii legii penale române

Elementul de legătură este valoarea împotriva căreia se îndreaptă infracţiunea.

Potrivit art. 5 cod penal, legea penală română se aplică infracţiunii săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean străin, în cazul în care infracţiunea este îndreptată împotriva siguranţei statului român ori împotriva vieţii sau integrităţii corporale a unui cetăţean român. Legea penală română se aplică în acest caz, indiferent dacă legea statului în care a fost comisă infracţiunea o prevede sau nu.

Deoarece este necesară o cooperare cu organele statului în care a fost comisă infracţiunea, punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. În acest caz, nu este suficientă sesizarea din oficiu.

c)      Principiul universalităţii legii penale române

Potrivit acestui principiu, legea penală română se aplică sancţiunii săvârşite în străinătate de cetăţeni străini, sub rezerva a două condiţii:

-         Fapta să fie incriminată atât de legea penală română, cât şi de legea penală a statului unde a fost săvârşită.

-         Infractorul să se afle benevol pe teritoriul României.

Acest principiu este consacrat în foarte puţine legislaţii, întrucât statele refuză să încarce autoritatea naţională cu cauze care nu au nici o legătură cu statul.

E greu de aplicat acest text, fiindcă:

-         Limitează competenţa organelor de cercetare române la acele ipoteze în care infractorul se află benevol pe teritoriul statului nostru.

-         Caracterul subsidiar faţă de convenţiile internaţionale privind extrădarea.

În ipoteza în care există o cerere de extrădare care vizează persoana în cauză, autorităţile române vor da prioritate cererii de extrădare, fără a refuza extrădarea pe motiv că ar avea competenţă în judecarea infractorului.

Art. 6 (2) cod penal prevede că legea penală română poate fi aplicată infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de un cetăţean străin, atunci când aceste infracţiuni au fost comise împotriva intereselor statului român ori împotriva intereselor unui cetăţean român. În cazul acestor fapte, legea penală română se aplică doar dacă s-a obţinut extrădarea persoanei în cauză.

O persoană poate fi judecată doar pentru infracţiunea pentru care a fost extrădată. Această dispoziţie nu instituie o excepţie de la principiul extrădării, ci instituie o excepţie de la regimul aflării benevole a infractorului pe teritoriul ţării noastre.

În materia aplicării legii penale în spaţiu sunt incidente imunităţile de jurisdicţie penală.

Imunitatea de jurisdicţie penală

            Constituie o excepţie de la aplicarea în spaţiu a legii penale române, indiferent de principiul care ar face incidentă această lege. Se consideră că acestea sunt o excepţie de la principiul teritorialităţii, însă sfera e mult mai largă.

            Aceste imunităţi au caracter general, dar nu absolut. Ele au caracter general, pentru că exclud în toate situaţiile aplicarea legii penale române, dar nu au caracter absolut, pentru că nu exonerează de răspundere persoana care a comis fapta. În baza convenţiilor internaţionale, statul al cărui cetăţean este cel ce a comis infracţiunea are obligaţia de a-l trage la răspundere pentru fapta săvârşită.

            Categorii de funcţionari care beneficiează de imunitate de jurisdicţie penală:

a)      agenţii diplomatici şi consulari acreditaţi în România

b)      reprezentanţii organizaţiilor internaţionale aflate pe teritoriul ţării noastre

c)      şefii statelor străine, membrii guvernelor străine, precum şi alte categorii de funcţionari stabiliţi prin convenţii internaţionale sau pe bază de reciprocitate, atunci când se află pe teritoriul României

d)      personalul forţelor armate străine staţionate sau aflate în tranzit pe teritoriul statului român cu acordul autorităţilor române

e)      personalul navelor şi aeronavelor militare străine precum şi personalul navelor şi aeronavelor utilizate în scopuri guvernamentale

Aceste imunităţi, legate de personalul navelor şi aeronavelor, vizează atât infracţiunile săvârşite la bordul lor, cât şi infracţiunile săvârşite de personalul acestora pe teritoriul României.

Spre deosebire de navele şi aeronavele mai sus amintite, cele folosite în scopuri comerciale nu beneficiază de imunitate de jurisdicţie, atunci când sunt staţionate în porturi sau aeroporturi sau în marea teritorială. În schimb, navele comerciale aflate în tranzit prin marea teritorială beneficiază de imunitate de jurisdicţie penală.

Legea penală română se va aplica infracţiunilor săvârşite la bordul acestor nave, în următoarele situaţii:

a)       Când infracţiunea a fost comisă de un cetăţean român sau fără cetăţenie domiciliat în România.

b)       Când infracţiunea a fost îndreptată împotriva intereselor României sau împotriva unui cetăţean român sau a unei persoane rezidente pe teritoriul României.

c)       Când infracţiunea este de natură să tulbure liniştea şi ordinea publică din ţară sau marea teritorială.

d)       Când exercitarea jurisdicţiei autorităţilor române este necesară pentru a pune capăt unei activităţi de trafic de stupefiante.

e)       Când intervenţia autorităţilor române a fost cerută în scris de căpitanul navei sau de un agent diplomatic sau consular al statului al cărui pavilion îl abordează.

Categoria imunităţilor interne

-         Imunitatea parlamentară

-         Imunitatea şefului statului