NOTIUNI GENERALE DE DREPT

Universitatea Maritima Constanta

Facultatea de navigatie si transport naval

Drept maritim international. Cursul nr. 2 din 09.10.2008 (TA: 31-35; TB: 31-35)

NOŢIUNI  GENERALE  DE  DREPT (II)

3. Ramuri ale dreptului privat

3.1. Dreptul civil

Dorim ca în abordarea problematicii celei mai im­portante ramuri a dreptului privat sa începem cu prezen­tarea pe care V.D. Zlatescu o face acesteia în deschi­derea tratatului sau de drept civil. Dreptul civil, spunea acesta, este constituit dintr-un ansamblu de reguli de drept, de decizii judiciare, de opinii ale autorilor care comenteaza Codul civil si alte legi. Aceasta "constitutie civila" face ca viata cotidiana sa fie dublata de o viata juridica. În întreaga noastra existenta savârsim acte juridice fara de care însasi existenta noastra nu poate fi conceputa.

 Evenimentele majore ale vietii, precum nasterea, casatoria, decesul, produc consecinte juridice însemnate. Dreptul civil ne guverneaza si dupa moarte atunci când reglementeaza transmisiunea succesorala, care presupune continuarea personalitatii defunctului. Exemplele sunt nenumarate. Ele demonstreaza universul civil în care existam si implicit însemnatatea exceptio­nala a dreptului civil. Se poate afirma, conchide autorul citat, fara teama de a exagera, ca viata reala este dublata de o viata juridica. Dupa cum reiese din cele de mai sus, precum si din cele ce vor urma, dreptul civil este cea mai importanta ramura a dreptului privat.

Normele dreptului civil sunt cuprinse în acte nor­mative care emana de la organele de stat învestite cu prerogativa legiferarii si care se constituie în izvoarele acestei ramuri de drept.

 Asupra problematicii izvoarelor ne-am referit în cuprinsul capitolului consacrat teoriei generale a dreptului si atunci când am supus atentiei problematica dreptului constitutional.

 Desigur, sfera de reglementare a relatiilor sociale trebuie sa fie din dome­niul dreptului civil, cel mai important izvor al acestei ramuri fiind Codul civil. Data fiind importanta acestuia pentru întreg sistemul dreptului privat, ne vom opri asupra sa cu câteva considerente. în primul rând în ceea ce priveste raportul drept civil-cod civil. Dreptul civil este expresia unei stiinte care studiaza problematica raporturilor juridice civile în lumina legislatiei existente. Codul civil este o lege, cea mai importanta în materie, care însa nu exclude existenta altor acte normative în acest domeniu. Codul civil, datorita caracterului sau complex, cuprinde dispozitii de natura diferita, disp 141j96b ozitii care au fie caracter organic (adica pot fi modificate printr-o lege organica), fie caracter ordinar (modificarea putându-se face prin lege ordinara). în general, specia­listii dreptului civil sunt de acord ca majoritatea preve­derilor Codului civil român au caracter ordinar, cu exceptia reglementarilor referitoare la regimul juridic general al proprietatii si al mostenirii.

Normele de drept civil sunt însumate într-un sistem pe care doctrina juridica româna l-a denumit «institutiile dreptului civil». Acestea cuprind noua institutii impor­tante pe care le vom prezenta pe scurt. Raportul juridic civil care este o relatie sociala cu continut patrimonial (drepturi si obligatii cu valoare economica) sau nepatri­monial (drepturi si obligatii fara valoare economica) stabilita între parti si reglementata printr-o norma de drept civil. Desigur, aceasta institutie, enuntata lapidar, este plina de continut. Ea reuneste, în principal, normele generale care stabilesc: partile acestui raport (care sunt persoane fizice sau juridice), continutul raportului juri­dic civil (format din drepturile si obligatiile corelative ale partilor) si obiectul acestuia (constituit din actiunea sau inactiunea la care este îndreptatit subiectul activ - creditorul - si de care este tinut subiectul pasiv - debitorul). Toate aceste elemente constitutive dezvol­tate, ca si institutia actului juridic civil care va fi anali­zata în continuare, dau viata unor elemente care ulterior permit, din punct de vedere teoretic si practic, functio­narea altor institutii ale dreptului, precum dreptul de proprietate, contractele, succesiunile si altele. Actul juridic civil reuneste normele ce stabilesc categoriile de acte juridice civile (care sunt manifestari de vointa facute cu intentia de a produce efecte juridice constând în nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil), elementele acestuia, efectele sale si nulitatea actului juridic (sanctiune constând în desfiintarea cu efect retroactiv a unui act juridic încheiat cu încalcarea cerintelor legale). O alta institutie importanta a dreptului civil este prescriptia extinctiva care este un mijloc de stingere a dreptului de actiune prin neexercitarea dreptului respectiv în intervalul de timp stabilit de lege. Subiectele dreptului civil constituie o institutie impor­tanta a dreptului civil care se refera la persoana fizica si la persoana juridica (ca subiect colectiv de drept civil). Drepturile reale principale formeaza o alta institutie esentiala a dreptului civil care reglementeaza principalul drept real, dreptul de proprietate (publica si privata), si derivatele sale. O institutie ampla este cea a obligatiilor civile, care reuneste normele ce privesc izvoarele acestora (între care contractul civil ocupa un loc cen­tral), precum si garantarea, transmiterea si stingerea acestora. Institutia contractelor speciale care reuneste un grup de reguli ce guverneaza contractele uzuale (cum sunt, de pilda, contractul de vânzare-cumparare, de schimb, de antrepriza, de arendare si altele). Dreptul de proprietate intelectuala care reuneste dreptul de autor si dreptul de inventator (denumit si drept de proprietate industriala). În fine, o ultima mare si importanta in­stitutie a dreptului civil o reprezinta succesiunile, cunos­cuta si sub denumirea de «drept de mostenire» care cuprinde transmisiunea succesorala legala si transmi­siunea succesorala testamentara.

Descrierea pe scurt a institutiilor dreptului civil, precum si complexitatea problematicii sale vin sa confirme sustinerile cu privire la importanta acestei ramuri în sistemul dreptului. Adaugam la acestea pozitia dreptului civil de «drept comun» care se materializeaza în faptul ca atunci când o alta ramura de drept nu con­tine norme proprii care sa reglementeze un anumit aspect al unui raport juridic, se apeleaza la norma cores­punzatoare din dreptul civil. într-o exprimare plastica, remarca Gheorghe Beleiu, putem spune ca dreptul civil împrumuta din normele sale altor ramuri de drept când acestea nu au norme proprii pentru un caz ori aspect. Totodata, stiinta dreptului civil, prin suportul teoretic pe care îl ofera, ajuta la fundamentarea unor solutii practice în aplicarea legii, precum si la perfectionarea dreptului pozitiv în materie civila.

Dreptul civil poate fi definit ca fiind acea ramura a dreptului, care reglementeaza marea majoritate a raporturilor patrimoniale, unele raporturi personale nepatrimoniale, precum si conditia juridica a persoanelor fizice si juridice.

Întelegem prin raporturi patrimoniale raporturile cu continut economic, adica acele relatii sociale, care au o anumita valoare economica datorita legaturii lor cu mijloacele de productie, cu obiectele de consum sau cu alte produse ale muncii omului. Raporturile patrimoniale îmbraca forme variate, ceea ce face ca ele sa fie reglementate si aparate nu numai de dreptul civil, dar si de alte ramuri de drept. Normele dreptului civil reglementeaza asemenea raporturi patrimoniale cum sunt cele de proprietate; raporturile contractuale; raporturile de locatiune; raporturile de vânzare-cumparare etc.

3.2.      Dreptul procesual civil

Dreptul procesual civil este ramura dreptului prin care se pun în aplicare normele dreptului civil atunci când raporturile juridice reglementate de acestea sunt încalcate sau contestate. Dreptul material civil ar fi ineficient daca pe calea procesului civil nu s-ar asigura realizarea lui. «Procedura civila», cum mai este cunos­cuta aceasta ramura, reglementeaza activitatea de jude­care a proceselor si cererilor civile de catre instantele de judecata. Referindu-se la importanta acestei ramuri de drept, marele jurist G.G. Mârzescu spunea în peri­oada interbelica de la tribuna Senatului României ca cea mai stralucita alcatuire a dreptului pozitiv îsi pierde valoarea când procedura nu raspunde chemarii sale.

Dreptul procesual civil reglementeaza activitatea desfasurata de catre organele de stat chemate sa înfaptuiasca justitia, cu participarea partilor interesate, în vederea rezolvarii unui conflict, nascut în cadrul circuitului civil. Procesul civil se realizeaza în scopul restabilirii ordinii de drept tulburate si valorificarii dreptului subiectiv încalcat. Notiunea de proces corespunde unor trasaturi de fond si de forma: în fond, procesul civil presupune ca organul de jurisdictie este învestit cu putere, cu dreptul de a rezolva neîntelegerea ivita între parti si restabili ordinea de drept încalcata sau a constata existenta raporturilor juridice dintre parti; în forma, procesul civil presupune ca activitatea organului de jurisdictie se desfasoara dupa o anumita procedura, riguros si amanuntit prestabilita de lege.

Pe parcursul desfasurarii sale, procesul civil implica o activitate concurenta a mai multor parti, dintre care trei sunt indispensabile: instanta, reclamantul si pârâtul. Aceasta participare duce la nasterea - între subiectele procesului - a anumitor raporturi procesuale, unele necesare, altele ocazionale, care si ele caracterizeaza notiunea de proces, fiind reglementate de normele juridice procesuale. In aceasta lumina, procesul civil este activitatea desfasurata de instanta de judecata, organul de executare, parti si alte persoane sau organe care participa la opera de justitie, precum si raporturile dintre acesti participanti, în vederea realizarii sau stabilirii drepturilor civile si a executarii hotarârilor pronuntate, pe baza procedurii stabilite prin lege în scopul servirii intereselor tuturor cetatenilor.

3.3.      Dreptul comercial

Dreptul comercial cuprinde normele juridice care reglementeaza activitatea comerciala, respectiv producerea si circulatia marfurilor, executarea de lucrari si prestarea de servicii. El este o ramura distincta a drep­tului privat, interferându-se, ca oricare dintre ramurile dreptului, si cu alte ramuri de drept, dar în special cu cea a dreptului civil. Aceasta interferenta este evidenta daca ne ducem la izvoarele dreptului comercial - Codul comercial - principalul izvor de drept în materie, care precizeaza ca acolo unde acesta nu dispune se aplica prevederile Codului civil. Dreptul comercial are niste caracteristici proprii bine definite, si anume: actele juri­dice de comert sunt cu titlu oneros, banii în comert sunt întotdeauna frugiferi (produc dobânzi), încheierea de acte comerciale pentru un tert este uzuala. Dorim sa mai subliniem ca alaturi de faptele de comert si obligatiile comerciale, problematica societatilor comerciale, pre­cum si procedura reorganizarii judiciare si a falimentului sunt componente de baza ale dreptului comercial.

3.4. Dreptul muncii si protectiei sociale

Într-o exprimare extrem de sintetica putem spune ca dreptul muncii reglementeaza problematica relatiilor de munca. însa chestiunea trebuie privita mai nuantat pentru ca, spre deosebire de perioada anterioara anului 1990, datele problemei s-au schimbat. Au aparut in­stitutii si reglementari complet noi care au modificat fundamental legislatia muncii. Ele au fost consacrate prin aparitia, de data relativ recenta, a unui nou Cod al muncii care da expresie realitatilor si cerintelor econo­miei de piata, dar si cerintelor formulate în materie de legislatie de Uniunea Europeana.

De mai bine de un deceniu au aparut institutii noi precum negocierile colective, dialogul social si altele. S-a schimbat totodata fundamental locul si rolul contrac­tului colectiv de munca care nu mai este ca în trecut o institutie formala.  Acesta este  o conventie  care  se încheie la nivel national, de ramura sau de unitate, prin care se stabilesc clauze privind salarizarea, conditiile de munca precum si alte drepturi si obligatii ce decurg din raporturile juridice de munca. Sindicatele au devenit un partener real de dialog cu angajatorii reprezentanti la nivel national de patronate. Nu mai avem de-a face cu o categorie unica: de angajati, cea de salariati ai întreprin­derilor sau institutiilor de stat (exceptând categoria cooperatorilor |care avea o reglementare aparte). Numai în domeniul raporturilor juridice de munca nascute în baza încheierii^unui contract individual de munca în postura de angajator se afla o multitudine de persoane juridice care au statute diferite (societati comerciale cu capital public sau privat, regii autonome, autoritati sau institutii publice, organizatii fara scop patrimonial si altele). A fost consacrata notiunea de functionar public si au aparut numeroase profesiuni liberale care au caracteristici si reglementari speciale. Ca izvor de drept, Codul muncii este, asa dupa cum mentioneaza profe­sorul Ion Traian stefanescu, cu exceptia, în principal, a contractului individual de munca, numai un cod-cadru care trimite pentru diverse institutii juridice la alte reglementari specifice.

în prezent, în literatura juridica straina, si nu numai, exista discutii cu privire la constituirea unei noi ramuri de drept, cea a dreptului profesional, care sa cuprinda raporturi juridice de munca (ca relatie sociala reglemen­tata prin norme de drept ce se nasc între angajator si angajat). Citând acelasi autor, aceasta noua ramura ar urma sa cuprinda raporturi ce izvorasc din contractul individual de munca, de functie publica, raporturile de munca ale cooperatorilor si clerului, dreptul profesiu­nilor liberale. în ceea ce ne priveste, sustinem dezvol­tarea unor ramuri de drept sau constituirea unora noi prin desprinderea lor din ramurile traditionale. în cazul de fata avem însa retineri, ca sa spunem numai atât, deoarece o astfel de abordare nu ar simplifica nicide­cum lucrurile în aceasta materie. Pe de alta parte, în domeniul relatiilor de munca au aparut în ultimii ani noi institutii care se cer mai bine cunoscute, însusite si perfectionate. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca pentru o parte din problematica ce ar urma a fi inclusa în acest drept profesional exista reglementari noi si moderne, în acest sens un bun exemplu constituindu-1 profesiunile liberale. Desigur, în planul cercetarii juridice chestiunile pot fi supuse analizei si dezbaterii.

Prin normele juridice de legislatie a muncii se instituie importante drepturi si obligatii pentru cel ce angajeaza si cel angajat, dându-se raporturilor de munca o reglementare ce îmbina interesele generale, cu interesele personale. Tocmai de aceea dispozitiile care, în ansamblul lor, alcatuiesc legislatia munci - cele privitoare la contractele colective de munca si contractele de munca, cele prin care se stabilesc normele de munca si salarizare, timpul de lucru si odihna, raspunderea materiala si compensatiile, protectia muncii, asigurarile sociale si jurisdictia muncii - trebuie respectate cu strictete si aplicate în mod concret, ele alcatuind acel ansamblu de norme incluse în Dreptul muncii.

3.5. Dreptul familiei

Dreptul familiei în sistemul juridic românesc este o ramura de drept relativ noua. Codul familiei, care a intrat în vigoare în anul 1954, a desprins din Codul civil întreaga reglementare a relatiilor de familie, constituindu-se astfel dreptul familiei ca ramura distincta a dreptului privat. în literatura juridica a ultimilor ani sunt pareri care sustin faptul ca dreptul familiei nu este o ramura distincta a dreptului civil, ci un capitol al aces­teia, care are anumite particularitati. Desigur, argumen­tele în sustinerea acestui punct de vedere sunt nume­roase, în primul rând ele sunt de ordin afectiv, traditia în drept nefiind un element neglijabil. în acelasi timp este vorba despre relatii interumane, de patrimoniu, circuitul unor bunuri care îsi gasesc reglementarea în Codul civil, precum si altele. în acelasi timp însa, pot fi si argumente pentru mentinerea situatiei actuale, cum ar fi, de pilda, faptul ca dreptul familiei s-a «asezat» temeinic ca ramura de drept, în completarea sa functionând, ca si în alte ramuri, Codul civil ca drept comun. în ceea ce ne priveste suntem sustinatorii ideii mentinerii dreptului familiei ca ramura distincta de drept, cel putin pentru moment, din cel putin doua motive. Pe de o parte, desprinderea unor noi ramuri de drept din cele traditio­nale este, dupa cum am mentionat si cu alt prilej, un rezultat al tendintelor de specializare si diversificare în domeniul dreptului. Societatea moderna în plina evolutie a condus la cresterea complexitatii relatiilor sociale, ten­dinta ce se manifesta si în domeniul relatiilor de familie. Pe de alta parte, în prezent, când se fac eforturi conside­rabile pentru alinierea legislatiei românesti la cea a Uniunii Europene în perspectiva aderarii la aceasta, credem ca prioritate o au implementarea si însusirea te­meinica a noilor norme europene. Desigur, aceasta pro­blema îsi va gasi rezolvarea, pro sau contra, cu prilejul modificarii în viitor a Codului civil.

Relatiile de familie reglementate de dreptul familiei sunt complexe. în primul rând sunt cele care formeaza obiectul propriu-zis de reglementare, cum sunt relatiile de   casatorie   (încheierea,   desfiintarea,   încetarea   si desfacerea casatoriei si principalele relatii patrimoniale între soti), de rudenie (stabilirea si efectele filiatiei, înfierea si efectele acesteia si obligatia de întretinere) si ocrotirea parinteasca (relatiile dintre parinti si copii).

 Totodata, aceasta ramura de drept mai reglementeaza si relatiile cu privire la: obligatia de întretinere între fostii soti, dintre parintele vitreg si copilul vitreg, relatiile privitoare la tutela, interdictie si curatela, precum si competenta si atributiile institutiilor pentru protectia copilului. Fata de alte ramuri de drept relatiile de familie au atât un caracter juridic, cât si unul afectiv-moral. Marea majoritate a normelor ce reglementeaza ramura de dreptul familiei îsi au sorgintea în Codul familiei, dar si în alte acte normative care fac referiri si la unele aspecte ce se refera la probleme ce vizeaza institutii ale dreptului familiei (cum ar fi, de pilda, actele de stare civila). Desigur, dispozitiile Codului familiei sunt com­pletate uneori cu cele ale Codului civil si ale Codului de procedura civila.

3.6. Dreptul international privat

În mod traditional, dreptul international privat, ca ramura a dreptului, reglementeaza numai un anumit grup de relatii cu un element strain, si anume raporturile civile, de dreptul familiei, de procedura civila, dreptul muncii si altele conexe cu ele. Ceea ce este specific acestei ramuri de drept este determinarea sferei de apli­care în spatiu a legilor si gasirea legii competente pentru un anumit raport juridic cu un element strain. Deci, în dreptul international privat se pune problema conflictelor de legi. Cauza conflictului de legi consta în deose­birile existente între sistemele de drept ale diferitelor state. Dreptul international privat trebuie sa arate legea care se aplica într-o cauza data. Fiecare stat, în exercitiul propriei suveranitati, hotaraste în ce conditii si pentru care raporturi juridice cu elemente de extraneitate sa se aplice dreptul strain. Instanta judecatoreasca româna face aplicare a legii straine atunci când norma conflictuala româna desemneaza ca aplicabila o asemenea lege. Dreptul strain se aplica în acelasi mod si cu aceleasi garantii ca si dreptul român. Aplicarea legii straine într-un litigiu relativ la un raport juridic cu ele­ment de extraneitate poate fi invocata de instanta judecatoreasca din oficiu sau de partea interesata.

 Raporturile juridice de drept international privat apar în conditiile raporturilor politice, economice si culturale care se stabilesc între diferite state, conditii în care activitatea persoanelor fizice si a persoanelor juridice se desfasoara în cadrul vietii internationale, nu numai înauntrul frontierelor unei tari. Dupa cum se cunoaste, cetatenii unui stat se deplaseaza în alte state, iar cetatenii acestora vin în tara respectiva, ceea ce duce, în mod necesar, la raporturi juridice de vânzare-cumparare, de casatorie, de prestari de servicii etc.

Obiectul dreptului international privat îl constituie reglementarea raporturilor în care parti sunt persoanele fizice si cele juridice si în care unul, mai multe sau toate elementele sunt straine. Elementul de extraneitate este acea împrejurare de fapt care creeaza conflictul de legi - între legea nationala si legea straina - si care pune problema alegerii legii competente care se va aplica raportului respectiv.

Raporturile juridice de drept international privat privesc, în primul rând, relatiile de drept civil si de drept comercial, cu un element strain, în al doilea rând, relatiile de drept procesual civil cu un element strain, relatiile din dreptul familiei cu un element strain si relatiile din dreptul muncii cu un element strain. Asadar, dreptul international privat cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza raporturile juridice civile, comerciale, procesual-civile, din dreptul familiei sau din dreptul muncii care contin un element strain.

Principalele categorii de norme ale dreptului international privat sunt: normele conflictuale, normele prin care se stabileste conditia juridica a strainului, normele referitoare la capacitatea procesual civila a strainilor, situatia procesual civila a unui stat strain, asistenta procesuala, normele privind determinarea jurisdictiei competente.

V.    DREPTUL PUBLIC sI DREPTUL PRIVAT

Împartirea normelor juridice în drept public si privat nu e noua. Ea se gaseste înca în orânduirea sclavagista, la cunoscutul jurist roman Ulpian, care sustinea ca dreptul public este cel care se refera la interesele statului roman (ad statum rei Romanae spectat), iar cel privat la interesele diferitelor persoane ad singularum utilitatem). Aceasta împartire - în conceptia jurisconsultilor romani - avea, deci, în vedere existenta raporturilor sociale particulare si a raporturilor sociale ce luau nastere între statul roman si particulari. Astfel, în acea epoca istorica, normele privitoare la familie, la comert, în general cu privire la patrimoniu, se încadrau în dreptul privat, iar cele privitoare la activitatea organelor de stat - de drept administrativ, financiar, penal, procedural (civil si penal) - în dreptul public. Conceptia romanilor a împartirii normelor în cadrul sistemului de drept a fost mentinuta si dezvoltata în celelalte orânduiri sociale.

Cea mai amanuntita analiza a institutiilor de drept public si privat a fost facuta în epoca moderna.

Exista diferente importante între raporturile juridice de drept privat, pe de o parte, si raporturile juridice de drept public, pe de alta parte. Raporturile de drept privat nu implica, în general, participarea statului prin organele sale. În acele cazuri în care "aceasta participare se constata", organul de stat respectiv exercita jus comercium, adica acte de comert. Pe când în raporturile de drept public, statul sau oricare din organele sale exercita "jus imperium (adica acte de putere)". Ramurile dreptului, care alcatuiesc dreptul public intern - dreptul constitutional, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul muncii si securitatii sociale, dreptul financiar, dreptul procesual - reglementeaza relatiile sociale din domeniul organizarii puterilor publice, "distribuirea competentelor în stat, forma statului"; organizarea puterii executive; apararea sociala împotriva faptelor infractionale; relatiile de munca si protectie sociala; relatiile financiare; relatiile privind desfasurarea procesului judiciar.

Ramurile dreptului, care alcatuiesc dreptul privat intern - dreptul civil, dreptul comercial - reglementeaza relatiile sociale patrimoniale si personale nepatrimoniale "la care participa particularii".

În atentia: ultima vreme, au aparut ramuri mixte de drept - sub influenta dezvoltarii relatiilor social-economice. Asemenea ramuri complexe sunt: dreptul comercial; dreptul muncii; reglementarile rutiere etc. Dezvoltarea acestor relatii în epoca actuala a determinat aparitia unor noi ramuri ale stiintei dreptului, cum sunt: dreptul industrial; dreptul cosmic; dreptul nuclear etc.

1. Despre stiintele auxiliare stiintelor juridice

1.1. Consideratii generale

O alta componenta a stiintei dreptului este cea a stiintelor auxiliare stiintelor juridice. Aceste stiinte contribuie la cunoasterea dreptului (analiza unor fenomene din sfera dreptului cu ajutorul unor stiinte care nu fac propriu-zis parte din sistemul stiintei dreptului, dar sunt în corelatie cu acestea) si ameliorarea acestuia (în procesul analizarii normelor de drept cu ajutorul acestor stiinte se pot observa o serie de fenomene care vor fi valorificate apoi în sfera dreptului pozitiv). înainte de a ne ocupa de problematica unor stiinte auxiliare se impun câteva observatii.

Atunci când este abordata problematica stiintei drep­tului (a stiintelor juridice) doctrina indica stiintele auxi­liare stiintelor juridice ca facând parte din acest sistem. Atunci însa când sunt numite aceste stiinte auxiliare se observa diferente de la un autor la altul. Astfel, profe­sorul Dumitru Mazilu indica criminalistica, medicina judiciara (legala), criminologia, statistica juridica. Profesorul Nicolae Popa se refera la criminalistica, me­dicina legala, statistica juridica, logica juridica. Profe­sorul Ion Craiovan numeste criminalistica, medicina legala, psihiatria judiciara, statistica judiciara. Profe­sorul Sofia Popescu se refera la un numar mult mai mare de stiinte auxiliare, indicând dreptul comparat, sociolo­gia juridica, etnologia juridica (care se ocupa de studiul normelor si institutiilor arhaice), logica juridica, psiho­logia juridica, semiotica juridica (care studiaza rapor­turile dreptului cu logica si limbajul), semiologia juridica (parte a lingvisticii care se ocupa cu studiul semnelor cu aplicatii în domeniul juridic), economia juridica (care efectueaza o analiza economica a drep­tului, a costului institutiilor si mecanismelor juridice). Nici unul dintre autorii citati nu considera însa enume­rarea facuta ca fiind exhaustiva. O pozitie mai nuantata are profesorul Gheorghe Mihai care spune ca stiintele juridice se raporteaza la logica, la epistemologie, la sociologie fara a le numi auxiliare. Autorul citat are rezerve în a împarti stiintele juridice în propriu-zise si auxiliare, argumentând în acest sens ca diferenta dintre ajutorul stiintelor auxiliare si explicarea care se reali­zeaza prin stiinta juridica propriu-zisa "este dificil de hotarnicit". Este desigur o parere care poate constitui obiectul unei dezbateri stiintifice. în ceea ce ne priveste consideram ca plaja disciplinelor stiintifice cu care stiinta dreptului are interferente si conexiuni este foarte larga. Acestea contribuie, într-un fel sau altul, la lamu­rirea sau dezvoltarea unor probleme din sfera dreptului, pentru ca stiinta dreptului trebuie sa coopereze cu cele­lalte stiinte sociale pentru a cerceta dreptul în contextul sau social. în continuare, în abordarea problematicii acestei componente a stiintei dreptului vom utiliza denumirea consacrata, cea de stiinte auxiliare stiintelor juridice. si pentru ca numarul acestor stiinte auxiliare este, asa cum aratam mai sus, relativ mare, ne vom opri numai la câteva dintre acestea.

1.2. Filozofia dreptului

Începem tratarea stiintelor juridice auxiliare stiintei dreptului cu filozofia juridica. Numeroasele componente ale sistemului stiintelor juridice sunt impregnate cu pro­blematica filozofiei dreptului, dar în mod deosebit teoria generala a dreptului. Acest lucru a putut fi remarcat si de parcurgerea celei de a doua parti a lucrarii. De aceea, în cele ce urmeaza vom trece în revista unele probleme cu caracter general ale acestei stiinte care cerceteaza funda­mentele teoretice si metodologice ale dreptului.

În gândirea filozofica s-au manifestat, în timp, diferite moduri de abordare si întelegere a filozofiei dreptului. Ele nu s-au aflat întotdeauna în contradictie, din contra, uneori s-au completat reciproc.

Una dintre orientarile majore a condus la întelegerea filozofiei dreptului ca cercetare asupra naturii dreptului în manifestarea sa concreta. Aceasta orientare, am putea spune preponderenta, a condus la edificarea unor scoli si curente. în consideratiile generale referitoare la doctri­nele juridice ne-am referit la unele dintre ele (dreptul natural, scoala istorica, utilitarismul, pozitivismul, curentul sociologic), precum si la conceptiile filozofice ale unor reprezentanti ai acestor curente. Dezvoltând aceasta enumerare, cu referire numai la epoca moderna si cea contemporana, ar mai fi de amintit curentele pri­vind kantianismul si neokantianismul, structuralismul, marxismul si neomarxismul, liberalismul, normativismul kelsenian, teorie pe care am abordat-o în partea con­sacrata doctrinelor juridice. O dezvoltare a lor aici nu este, credem, posibila, având în vedere amploarea su­biectului si nici necesara având în vedere numeroasele scrieri pe aceasta tema.

O alta orientare abordeaza filozofia dreptului de pe coordonatele întelegerii si clarificarii limbajului juridic în scopul conferirii acesteia de rigoare si coerenta în procesul de elaborare a normelor de drept. Desigur, comentariile si exemplele pe aceasta tema ar putea continua.

1.3. Sociologia juridica

Sociologia juridica are un rol important în studierea si analizarea sistemelor si institutiilor juridice, încercând sa identifice si sa explice eficienta dreptului în contextul social în care sunt aplicate. Conceptele si metodele de investigatie sociologice îsi aduc contributia la explicarea în context istoric si social a structurilor si institutiilor dreptului. Totodata, sociologia analizeaza ansamblul relatiilor sociale, faptele si fenomenele sociale. Tot asupra acestui tip de relatii actioneaza si dreptul, care însa le reglementeaza pe baze normative în contextul drepturilor si obligatiilor ce revin indivizilor. Tot în planul conexiunilor dintre sociologie si drept se înscrie analiza comportamentelor sociale care, apoi, pentru a fi orientate si controlate, se elaboreaza norme de drept tinând seama de modelul valoric si cultural al societatii.

Sociologul Dan Banciu defineste sociologia juridica ca fiind o ramura a sociologiei care studiaza conditio­narea si eficienta sociala a regulilor, institutiilor si sistemelor juridice, ca si determinarile reciproce dintre drept si societate, încercând sa evidentieze specificul ordinii normative fata de alte ordini sociale, rolul si functiile sociale ale dreptului.

În zilele noastre schimbarile intervenite în structura societatii au determinat o sporire a problemelor cu care se confrunta indivizii si grupurile sociale. Solutionarea acestora necesita masuri de protectie si asistenta sociala materializate în reforme legislative. Elaborarea acestora impune cunoasterea raporturilor dintre normele si insti­tutiile juridice si grupurile sociale. în acelasi timp, am­plificarea unor tensiuni sociale necesita sporirea preo­cuparii sociologilor si oamenilor de drept în domeniul normativitatii si ordinii normative, materializate în cercetari teoretice si aplicative aflate la confluenta sociologiei cu stiinta dreptului.

1.4. Criminalistica

Criminalistica este un alt exemplu, concludent dupa parerea noastra, care demonstreaza importanta stiintelor auxiliare stiintelor dreptului si faptul ca ele îsi justifica pe deplin locul în sistemul stiintei dreptului.

Criminalistica are un domeniu de activitate si metode de cercetare proprii. Ea însa se interfereaza adânc cu unele ramuri ale dreptului. De asemenea, constituie o punte de legatura între stiintele naturii si stiintele juridice. înainte însa de a ne referi la aceste legaturi se impune a defini mai exact obiectul sau de activitate. În esenta, criminalistica se ocupa de descoperirea, ridica­rea, fixarea si examinarea urmelor infractiunii pentru depistarea celor care au savârsit infractiuni. Ea foloseste în acest scop metode tehnico-stiintifice (de exemplu, ridicarea impresiunilor digitale, cercetarea înscrisurilor, testarea poligraf s.a.).

Legatura criminalisticii cu dreptul se manifesta în zona dreptului penal, în sensul ca ambele urmaresc reali­zarea unei anumite politici penale. Mai profunde sunt legaturile acesteia cu dreptul procesual penal, deoarece aplicarea metodelor de investigare criminalistica se poate face numai în limitele normelor procesuale, adica în limitele legalitatii.

Fiind o stiinta de cercetare nemijlocita a realitatii si folosind tehnici si metode adoptate de stiintele naturii, criminalistica valorifica experienta organelor de urmarire penala. Ea acorda un sprijin important realizarii investi­gatiilor în faza de urmarire penala, pentru trimiterea în­vinuitului în fata judecatii penale.

 Concluzionând, se poate spune ca legatura criminalisticii cu stiintele juridice apare numai în cadrul procesului judiciar (nu si în faza de elaborare a metodelor proprii de cercetare), situatie pe care o întâlnim, de pilda, si în cazul medicinii legale la care ne vom referi în continuare.

1.5. Medicina legala

Medicina legala, ca stiinta auxiliara stiintelor juri­dice, slujeste (ajuta) dreptul prin valorificarea în interesul justitiei a cunostintelor stiintifice din domeniul sau. Aceste cunostinte se refera la cercetarea aspectelor mortii violente (crima, sinucidere) si suspecte (moartea subita), precum si a violentelor exercitate asupra perso­anelor care au condus la vatamare sau infirmitate.

Din punct de vedere al dreptului, medicina legala are ca obiectiv oferirea de probe stabilite în mod stiintific, la fel ca si criminalistica, în conformitate cu prevederile legii si în limitele legalitatii. Furnizând, în principal, probe fundamentate pe o temeinica analiza cu mijloacele specifice de care dispune pentru solutionarea unor cauze judiciare, medicina legala are o relatie foarte apropiata cu dreptul penal si cu dreptul procesual penal. Probele furnizate pot aduce o contributie importanta în faza de urmarire penala pentru restrângerea cercului de suspecti si în final trimiterea în fata justitiei a persoanei banuite. Dar medicina legala are interferente si cu dreptul civil sau cu dreptul familiei, ea contribuind la solutionarea unor probleme importante, cum ar fi stabilirea inter­dictiei pentru exercitarea unor drepturi civile (de pilda, capacitatea de dispozitie) sau restrângerea acestora ca urmare a lipsei discernamântului, precum si stabilirea întinderii prejudiciului ca urmare a gravitatii unei vata­mari, precum si altele.

Spre deosebire de alte situatii, activitatile medico-legale se fac din oficiu si la cererea organului de urmarire penala (în special în cazul decesului unor persoane prin moarte violenta sau suspecta), la cererea instantei sau la cererea oricarei persoane interesate (în general pentru a fi utilizate ca probe într-un proces penal sau civil), iar toate acestea se finalizeaza în acte de constatare medico-legale, ca rapoar­tele de autopsie sau certificatele medico-legale.

1.6. Criminologia

Criminologia este stiinta care studiaza fenomenul criminalitatii în vederea prevenirii si combaterii aces­tuia. Dar ce este criminalitatea? Este un summum al infractiunilor produse într-un timp si un loc determinat. Urmeaza o întrebare la fel de fireasca. Ce este infrac­tiunea? Este fapta care prezinta pericol social, savârsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala.

 Raspunzând, desigur, pe scurt, la aceasta ultima întrebare ne-am apropiat de legatura acesteia cu stiinta dreptului. Cele mai apropiate legaturi le are criminologia cu dreptul penal si cu dreptul procesual penal. Atât dreptul penal, cât si criminologia abordeaza criminalitatea, dar în ipostaze diferite. Prima prin referire la normele dreptului penal ca drept al apararii normelor sociale, cea de a doua prin studiul asupra cauzelor socio-umane ce pro­duc fenomenul criminalitatii. Criminologia opereaza si cu o serie de notiuni si concepte din dreptul penal, cum ar fi infractiune si infractor, pedeapsa, recidiva s.a. Din zona dreptului procesual-penal criminologia culege informatii (în special din activitatile privind urmarirea penala si judecarea cauzelor penale), pe care le foloseste la cercetarea criminologica si care apoi sunt valorificate în procesul de urmarire penala, judecata si chiar în faza de punere în executare a hotarârii penale. Legaturi apro­piate are criminologia cu sociologia juridica (care au ca trasatura comuna abordarea criminalitatii în contextul ansamblului fenomenelor si relatiilor sociale) si cu dreptul executional care, dupa cum mentionam anterior, se contureaza tot mai ferm ca o ramura distincta a dreptului.

1.7. Dreptul comparat

Închidem cursul cu aceasta scurta trecere în revista a proble­maticii stiintelor auxiliare stiintelor juridice cu dreptul comparat. Dreptul comparat nu este o «inventie» a tim­purilor noastre, primele manifestari stiintifice organizate în acest domeniu având loc la începutul secolului al XX-lea, iar în perioada interbelica Nicolae Titulescu spunea ca studiul dreptului comparat este un remediu împotriva izolarii juridice. în prezent însa, dimensiunea comparatista a devenit una din caracteristicile majore ale gândirii juridice contemporane. Cunoasterea dreptului strain reprezinta una din premisele necesare unei bune întelegeri a sistemului de drept national. Dar aceasta cunoastere trebuie facuta dupa regulile pe care dreptul comparat le-a instituit pentru compararea sistemelor, institutiilor juridice si normelor de drept. în esenta este vorba de a compara numai elementele care sunt com­parabile. Se poate spune ca marile sisteme de drept ale lumii contemporane, de care ne-am ocupat în finalul primei parti a lucrarii, sunt în buna masura si rezultatul unor cercetari comparatiste. Formarea sistemelor si familiilor de drept sunt atât rezultatul receptarii drep­tului unui stat de catre altele (în acest sens receptarea dreptului roman de catre numeroase tari europene este edificatoare), dar si al unor mentalitati si trasaturi juri­dice asemanatoare sau apropiate. Dar relevarea acestora a fost rezultatul unor profunde cercetari comparatiste, initial aceasta cercetare manifestându-se în domeniul dreptului privat. În prezent, preocuparile comparatiste în ramuri ale dreptului public, precum dreptul constitu­tional, dreptul administrativ s.a. sunt în plina expan­siune. Este normala si fireasca aceasta tendinta într-o lume în care dimensiunea globalizarii este tot mai pre­zenta (cu avantajele si neajunsurile ei).

2. Despre sistemul puterii judecatoresti

Spre finalul acestei lucrari credem ca este locul de a face si unele scurte referiri asupra sistemului justitiei. Proble­matica referitoare la puterea judecatoreasca excede oarecum chestiunilor pe care le supunem atentiei. Datorita însa fap­tului ca existenta statului implica si organizarea activitatilor jurisdictionale, credem ca este necesar ca problemele esentiale ale acestora sa fie luate în discutie.

În existenta sa milenara justitia a avut evolutii pe cât de spectaculoase pe atât de contradictorii. Ea se regaseste astazi în constitutiile diferitelor state sub multiple expri­mari: putere judecatoreasca, autoritate judecatoreasca, autoritate jurisdictionala etc. în ceea ce ne priveste, cu toate ca în Constitutia României, atunci când se vorbeste despre aceste probleme se foloseste termenul de autori­tate judecatoreasca, vom folosi sintagma de putere judecatoreasca, alaturându-ne astfel punctului de vedere exprimat de G.I. Chiuzbaian, în lucrarea "Sistemul puterii judecatoresti" unde argumenteaza utilizarea ei. Facând trimitere la legea care reglementeaza organi­zarea judecatoreasca, acesta precizeaza ca din puterea judecatoreasca fac parte doar instantele judecatoresti, nu si Ministerul Public si Consiliul Superior al Magistra­turii. Se face astfel distinctie între autoritatea judecato­reasca alcatuita din instante si cele doua institutii sus mentionate, si puterea judecatoreasca, ce apar ca functie. Este vorba de functia de a judeca, de a pronunta dreptul, conchide autorul.

Referindu-ne anterior la separatia puterilor, precizam ca alaturi de puterea legislativa (Parlamentul) si puterea executiva (Guvernul), puterea judecatoreasca ocupa un loc distinct în stat. Recunoasterea independentei si a egalitatii puterii judecatoresti cu celelalte doua puteri asigura delimitarea competentelor si structura organizatorica de sine statatoare necesara realizarii functiilor sale specifice.

Principiile esentiale care guverneaza justitia si organi­zarea institutiilor sale se regasesc în textele constitutionale, în legea organica ce reglementeaza activitatea judecato­reasca si în codurile de procedura. Doctrina a identificat principiile care guverneaza organizarea justitiei. între acestea amintim legalitatea, independenta judecatorului, prezumtia de nevinovatie, dreptul la aparare si altele. Ceea ce este important este faptul ca aceste principii nu actio­neaza de sine statator. Ele se afla într-o interdependenta si conditionare reciproca, fiecare principiu dobândind efi­cienta prin functionarea celorlalte.

Activitatea jurisdictionala are un continut care o dife­rentiaza de legislativ si executive, dar o si integreaza în ansamblul activitatilor statale. Aceasta integrare are drept explicatie faptul ca puterea jurisdictionala este o parte a organizarii statale a puterii politice. Având în vedere tocmai specificul activitatii jurisdictionale, puterii, care o înfaptuieste, trebuie sa i se asigure o serie de garantii fata de orice alta putere. Indiferent daca ne referim la prin­cipiul separatiei puterilor, la separarea atributiilor statului sau la functii ale statului, pentru existenta functiei juris­dictionale autonome trebuie îndeplinite niste conditii. Toate conduc însa în final la independenta puterii judeca­toresti. Paradoxul judecatorului - spune profesorul Viorel Mihai Ciobanu - consta în faptul ca el depinde de stat, de celelalte puteri, dar trebuie sa le si controleze, el repre­zinta atât puterea, cât si contraputerea, el întruchipeaza dualitatea drept-forta. Rolul specific al judecatorului în ansamblul activitatilor statale trebuie sa se reflecte într-o pozitie independenta atât fata de stat cât, si fata de societatea civila, în pofida influentelor ce se pot exercita asupra lui din partea politicului, a opiniei publice sau a mass-media. Despre modul în care judecatorul actioneaza pentru îndeplinirea atributiilor ce îi revin în procesul de aplicare a legii, interesante si lamuritoare sunt conclu­ziile la care ajunge G.I. Chiuzbaian.

 Tratând simplist lucrurile, spune acesta, "a judeca" înseamna doar sa aplici legea. Realitatea a demonstrat însa ca a judeca este ceva mai mult decât un simplu silogism, înseamna de fapt "a rosti dreptul". Judecând faptul, judecatorul alege norma aplicabila, ceea ce înseamna de foarte multe ori nu un text unic si clar, ci o multitudine de norme juridice a caror conjunctie este tocmai în sarcina judecatorului. Pe de alta parte, numai judecatorul este pus în situatia de a judeca si în absenta legii sau când unele texte din lege sunt confuze.

 Toate acestea fac din judecator un creator al dreptului chiar si atunci când teoretic el este chemat doar sa-1 interpreteze. Sunt con­cluzii la care aderam pe deplin, cu precizarea, pe care si autorul citat o face, ca hotarârea judecatorului nu are valoare normativa, chiar daca prin valorificarea prin­cipiilor generale ale dreptului ea devine creatoare de drept, dar cu forta obligatorie numai în speta respectiva.

Referindu-ne la problema separatiei puterilor, spu­neam anterior ca între cele trei puteri ale statului nu exista niste departajari stricte, ca între ele exista inter­ferente. Raporturile puterii judecatoresti cu legislativul se materializeaza în faptul ca Parlamentul reglementeaza prin lege organizarea si functionarea sistemului jude­catoresc, totodata practica instantelor putând contribui la perfectionarea sistemului de drept. Privitor la relatia executiv-putere judecatoreasca este de semnalat contro­lul judecatoresc care se exercita asupra legalitatii actelor emise de executiv.

Dorim sa încheiem aceasta scurta trecere în revista a problematicii sistemului puterii judecatoresti cu apre­cierile pe care profesorul Ioan Muraru le face cu privire la perenitatea justitiei. Justitia - spune acesta - a rezistat diversitatii de regimuri politice si, desi uneori grav ranita si umilita, a supravietuit, pentru ca este o dimen­siune naturala a umanitatii.

BIBLIOGRAFIE

1)       ANECHITOAE, CONSTANTIN, Introducere în Drept Maritim, Editura BREN, Bucuresti, 2008; 

2)       ANECHITOAE, CONSTANTIN, Geopolitica Sistemelor Maritime, Note de curs,  Editura Militara, Bucuresti, 2008; 

3)       ANECHITOAE, CONSTANTIN, Organizatii Maritime Internationale, Note de curs, Editura Nautica, Constanta, 2008; 

4)       ANECHITOAE, CONSTANTIN, Introducere în Drept Portuar, Editura BREN, Bucuresti, 2007; 

5)       ANECHITOAE, CONSTANTIN, Conventii internationale maritime - legislatie maritima - Vol. 1-2, Editura BREN, Bucuresti, 2005; 

6)       ANECHITOAE, Constantin, Note de curs, Geopolitica activitatilor maritime. Elemente de dreptul protectiei al dreptului mediului maritim. Editura BREN, Bucuresti, 2005;

7)       ANECHITOAE, Constantin, Note de curs, Dreptul transporturilor maritime si conventii internationale maritime, Editura BREN, Bucuresti, 2004.

8)       CRISTEA, Adrian, Drept maritim, Editura ALL BECK, Bucuresti, 2001;

9)       DUDU Nicolae, OLTEANU Eugen, Drept maritim si legislatie navala, Note de curs. Editura Nautica, Constanta, 2003.

10)   BEZIRIS, Anton, Gheorghe Bamboi, Transportul Maritim. Probleme de exploatare, vol. 1, Editura Tehnica Bucuresti, 1988.

11)   BIBICESCU, Gheorghe, Transporturi de marfuri pe mare în comertul international, Editura   Sport-Turism, Bucuresti, 1986.

12)   MAZILU, Dumitru, Dreptul Marii. Concepte si institutii consacrate de Conventia de la Montego Bay, Editura Lumina Lex, Bucuresti 2002.