Unitatea de infracţiuni

Unitatea de infracţiuni

(Pluralitatea aparentă de infracţiuni)

Aceasta se caracterizează printr-o singură acţiune, un singur rezultat şi un singur raport de cauzalitate.

Unitatea de infracţiuni este de două feluri:

a) Unitatea naturală de infracţiuni există atunci când o faptă constituie, în mod natural, firesc o singură infracţiune.

b) Unitatea legală de infracţiuni există atunci când, în mod normal, ar exista o pluritate de infracţiuni, dar legiuitorul a prevăzut expres exis 19119b121t tenţa unei singure infracţiuni.

Ex: Tâlhăria (art. 211, cod penal) e compusă din furt şi violenţă (verbală sau fizică).

Formele unităţii naturale de infracţiuni

1) Unitatea naturală colectivă există atunci când, prin mai multe acte care se unesc într-o singură acţiune, se produce un singur rezultat şi, în consecinţă, o singură infracţiune.

Condiţii de existenţă:

a) Trebuie să existe o singură acţiune realizată prin mai multe acte.

O acţiune cuprinde mai multe acte atunci când actele respective sunt executate în mod continuu, adică printr-un proces execuţional unic.

Pentru ca acţiunea să cuprindă mai multe acte trebuie ca între aceste acte să nu existe întreruperi sau intervale de timp, care să fie nefireşti în raport de natura infracţiunilor.

b) Trebuie să existe aceeaşi rezoluţie infracţională pentru toate actele de executare.

Dacă elementul nou apărut în cadrul rezoluţiei infracţionale intervine înainte de epuizarea acţiunii, atunci există doar o modificare a rezoluţiei iniţiale, iar condiţia unicităţii rezoluţiei este îndeplinită.

În schimb, dacă elementul nou apărut intervine după epuizarea acţiunii, atunci există o nouă rezoluţie infracţională şi o pluralitate de infracţiuni.

c) Toate actele care creează acţiunea unică trebuie să aibă acceaşi încadrare juridică.

Este îndeplinită această condiţie, existând încadrare juridică şi atunci când o parte dintre actele de executare realizează forma simplă a infracţiunii, iar alte acte de executare realizează forma calificată (agravantă) a infracţiunii. Într-o astfel de ipoteză, încadrarea juridică a faptei va fi în forma agravantă a acesteia.

Ex: Avem acte de executare începute ziua, continuate şi încheiate pe timp de noapte. În acest caz avem forma calificată a pedepsei.

d) Existenţa aceluiaşi subiect pasiv sau existenţa aceluiaşi obiect juridic lezat.

Potrivit unei prime opinii, unanimă în jurisprudenţă, majoritară în doctrină, trebuie făcută distincţia între infracţiunile contra persoanei şi cele contra patrimoniului. În cazul infracţiunii contra persoanei este obligatorie unicitatea subiectului pasiv, în timp ce în cazul infracţiunii contra patrimoniului această condiţie nu trebuie îndeplinită pentru a exista unitate naturală colectivă.

Argumentele aduse în favoarea acestei distincţii sunt următoarele două:

- Pe de o parte, în cazul infracţiunii contra persoanei contează pentru făptuitor, în mod esenţial, identitatea subiectului pasiv. Pe de altă parte, în cazul infracţiunii contra patrimoniului, pe făptuitor nu interesează identitatea subiectului pasiv.

- În cazul infracţiunii contra persoanei există atâtea obiecte juridice lezate câte persoane sunt lezate, în timp ce în cazul infracţiunii contra patrimoniului există un singur obiect juridic lezat, indiferent de câţi subiecţi pasivi există.

Potrivit unei a doua opinii (Florin Streteanu), nu trebuie făcută nici un fel de distincţie între infracţiunile contra persoanei şi cele contra patrimoniului, condiţia unicităţii subiectului pasiv fiind obligatorie în amândouă cazurile.

Argumente:

- Există infracţiuni la care nu putem spune că îl interesează pe infractor identitatea persoanei, cum ar fi infracţiunea de violare de domiciliu (infracţiune contra persoanei).

- În realitate, fiecare are un patrimoniu distinct. Nu există un patrimoniu comun.

- Orice formă de unitate de infracţiuni, inclusiv unitatea naturală colectivă, presupune un singur rezultat, iar lezarea unor persoane diferite nu poate să producă un singur rezultat, deoarece drepturile unor persoane distincte nu pot fi însumate.

1. Infracţiunea simplă există atunci când avem un singur act de executare şi un singur rezultat, fapta încadrându-se într-o singură normă legală.

2. Infracţiunea continuă

Este acea infracţiune care se caracterizează prin faptul că fie acţiunea, fie re-zultatul acţiunii se prelungesc pe o perioadă mai lungă de timp datorită naturii lor.

Există două forme de infracţiuni continue:

a) Acea formă la care acţiunea este continuă (Ex: Conducerea în stare de ebri-etate, portul ilegal de armă, deţinerea de instrumente în vederea falsificării).

b) Acea formă la care acţiunea este unică, însă efectul ei se prelungeşte în timp (Ex: furtul de curent).

Infracţiunile continue mai pot fi clasificate în:

a) Infracţiuni continue succesive - Acele infracţiuni în cazul cărora, datorită naturii infracţiunilor respective există anumite întreruperi ale continuităţii (în cazul furtului de curent, este evident că acesta nu este furat în continuu, ci mai sunt şi perioade în care nu este folosită reţeaua de curent). Aceste întreruperi nu afectează unitatea de infracţiuni. Aceasta ar fi afectată doar dacă întreruperile nu ar mai fi normale sau fireşti.

b) Infracţiuni continue permanente - Se caracterizează prin faptul că acţiunea incriminată nu presupune prin natura ei anumite întreruperi, astfel încât orice întrerupere a actului de executare conduce la soluţia reţinerii unei pluralităţi de infracţiuni. O astfel de infracţiune continuă permanentă este orice fel de deţinere ilegală: de droguri, de arme etc.

Această clasificare este importantă deoarece se ţine cont de faptul că în cazul infracţiunilor continue succesive doar întreruperile anormale duc la un concurs de infracţiuni, în timp ce la infracţiunile continue permanente orice întrerupere duce la un concurs de infracţiuni.

Întreruperile judiciare ale actului de executare

În mod normal, atunci când un infractor care fură curent electric e prins şi debranşat de către poliţie, însă el se rebranşează imediat, nu se întrerupe actul de executare, deoarece este o întrerupere firească.

Potrivit doctrinei, momentul trimiterii în judecată echivalează cu întreruperea actului de executare. Astfel, printr-o ficţiune se consideră că infracţiunea s-a epuizat, iar ceea ce se comite ulterior acestui moment intră în interiorul unei noi infracţiuni. Argumentele care susţin acest punct de vedere sunt următoarele:

- În momentul trimiterii în judecată infractorului i se impută faptele comise, iar ceea ce se întâmplă ulterior nu poate face parte din rechizitoriu.

- Dacă s-ar lua în considerare momentul condamnării ca fiind momentul între-ruperii actului de executare, s-ar crea un perpetum mobile judiciar.

Potrivit altor instanţe şi altor autori momentul care trebuie luat în calcul este cel al condamnării definitive, pentru că în dreptul penal român singurele hotărâri judecătoreşti sau singurele acte de procedură care produc efecte sunt cele defini-tive. În fapt întreruperile judiciare sunt nişte întreruperi artificiale, deoarece infrac-ţiunea se comite în continuare, ele fiind rezultatul unei ficţiuni prin care se con-sideră că o infracţiune s-a epuizat.

Momentul consumării şi epuizării infracţiunii

Ca regulă generală, în cazul infracţiunilor cu durată de executare, raportarea altor instituţii de drept penal se face la momentul epuizării infracţiunilor, însă există destul de multe excepţii de la regulă.

Este important de precizat că atât capitolul referitor la întreruperile judiciare ale actului de executare, cât şi cel referitor la momentul epuizării infracţiunii sunt la fel reglementate în cazul tuturor infracţiunilor cu durată de executare.

Momentul consumării infracţiunii este momentul primului act de executare, iar momentul epuizării infracţiunii echivalează cu momentul ultimului act de execu-tare. Singurul raţionament după care se alege momentul la care ne raportăm e unul de natură pur practică, în baza căruia se urmăreşte ca făptuitorul să nu aibă o pozi-ţie mai bună decât cel care a comis fapta pe o perioadă mai scurtă.

Formele unităţii legale de infracţiuni

Unitatea legală de infracţiuni există atunci când două sau mai multe acţiuni sau rezultate, care în mod normal ar fi realizat conţinutul a mai multe infracţiuni, sunt unite prin voinţa legiuitorului, într-o infracţiune unică. În această categorie intră infracţiunea continuată, infracţiunea complexă, infracţiunea de obicei şi infracţiunea progresivă.

1) Infracţiunea continuată

Este reglementată în art. 41 (2), cod penal potrivit căruia ,,infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni”. Mai explicit, ea reprezintă o sumă de infracţiuni de acelaşi fel, comise în baza aceleiaşi hotărâri.

Condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate

a) Să existe mai multe acţiuni comise la diferite intervale de timp. Prin existenţa acestei condiţii, infracţiunea continuată se delimitează de unitatea naturală colectivă la care actele de executare erau comise în mod continuu, fără înreruperi.

b) Să existe o singură rezoluţie infracţională. Este necesar ca înainte de începe-rea executării acţiunii făptuitorul să ia aceeaşi rezoluţie infracţională pentru toate acţiunile comise ulterior. Rezoluţia unică presupune mai mult decât o simplă idee infracţională. Pentru a putea vorbi de o rezoluţie infracţională trebuie ca aceas-ta să fie determinată, adică făptuitorul să aibă în minte, cel puţin în linii mari, desfăşurarea ulterioară a infracţiunii.

Existenţa unei rezoluţii infracţionale unice se determină în practică după anumi-te criterii. De exemplu, după mărimea intervalului de timp dintre acţiuni. Astfel, dacă acest interval e scurt, se poate vorbi de o singură rezoluţie. De asemenea, se mai au în vedere modalitatea de comitere a acţiunii, precum şi obiectele vizate, care, dacă sunt asemănătoare, pot să probeze existenţa unei rezoluţii unice.

c) Toate acţiunile să realizeze conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Aceasta presu-pune două lucruri:

- În primul rând, să existe unitate de încadrare juridică.

- În al doilea rând, să existe acelaşi rezultat al întregii infracţiuni. Rezultatele parţiale trebuie să poată fi cumulate într-un rezultat unic. E obligatoriu să existe acelaşi subiect pasiv.

d) Toate acţiunile să fi fost comise de aceeaşi persoană, fără să conteze însă for-ma de participaţie şi fără să conteze dacă îşi schimbă sau nu calitatea în care parti-cipă la comiterea infracţiunii (autor, coautor, instigator, complice). În cazul în care în cadrul unei infracţiuni continuate un infractor participă în mai multe forme de participaţie se ia în considerare forma de participaţie cea mai grea. În situaţia în care o persoană participă la o singură acţiune se va reţine că a comis o infracţiune continuată doar dacă ştia că participă la o astfel de infracţiune.

În raport de aceste condiţii trebuie să se facă distincţie între infracţiunea conti-nuată şi concursul real omogen. Criteriile de delimitare sunt următoarele:

a) La infracţiunea continuată există o unitate de rezoluţie, iar la concursul omo-gen există o pluralitate de rezoluţii. De regulă, se consideră că atunci când între acţiuni trec intervale de timp foarte lungi există mai multe rezoluţii. Dacă infracţi-unile sunt comise în modalităţi asemănătoare şi vizează acelaşi obiect există, de re-gulă, o singură rezoluţie.

b) În cazul infracţiunii continuate este obligatorie existenţa aceluiaşi subiect pa-siv, în timp ce la concurs nu este cerută această condiţie.

c) La infracţiunea continuată se cere ca între acţiuni să existe anumite intervale de timp, iar la concurs nu există acestă condiţie.

Categorii de infracţiuni care nu se pot comite în formă continuată

1) Infracţiunile al căror rezultat este indivizibil sau definitiv (Ex: omor, avort).

Se discută în doctrină dacă tentativa de omor poate fi infracţiune continuată. Potrivit unei opinii, pe care o împărtăşeşte şi prof. F. Streteanu, tentativa de omor poate fi comisă în formă continuată.

Ex: La otrăvirea cu arseniu sunt necesare mai multe acte de executare. Astfel, se dau victimei mai multe doze pe o perioadă de timp la anumite intervale.

Potrivit unei a doua opinii (susţinută de R. Chiriţă), tentativa de omor, ca la ori-ce altă infracţiune, nu poate fi comisă în formă continuată pentru că nu se poate îndeplini niciodată condiţiia unităţii de rezoluţie infracţională.

2) Infracţiunile din culpă, deoarece în cazul acestora nu există rezoluţie infrac-ţională. Din aceeaşi raţiune nu pot fi comise sub forma infracţiunilor continuate nici infracţiunile praeterintenţionate.

Este important de precizat că şi unele infracţiuni omisive se pot comite în formă continuată. De exemplu, ceferistul care nu lasă, în mod repetat, bariera la trecerea trenului. De asemenea, infracţiunile continue şi cele de obicei se pot comite în formă continuată.

Sancţionarea infracţiunii continuate

Potrivit art. 42, cod penal infracţiunea continuată se sancţionează după acelaşi sistem ca şi recidiva postexecutorie, adică cu o pedeapsă între minimum şi maximum special al infracţiunii comise, însă sporul e cel de la concursul de infrac-ţiuni (5 ani pentru închisoare şi jumătate din maxim pentru amendă).

2) Infracţiunea complexă

Este infracţiunea în cazul căreia unul dintre elementele constitutive ale infracţi-unii realizează conţinutul unei alte infracţiuni (Tâlhăria – formată din furt şi violen-ţă, violul – format din violenţă şi act sexual). Ea este reglementată în art. 41 (3), cod penal. Nu e necesar ca aceasta să fie comisă prin două acţiuni, existând şi in-fracţiuni complexe comise printr-o singură acţiune (ultrajul).

Infracţiunea complexă poate fi de două feluri:

a) Infracţiune complexă în formă simplă – Când conţinutul de bază al infrac-ţiunii cuprinde un element care realizează singur conţinutul unei infracţiuni.

Ex: ultraj, tâlhărie

b) Infracţiune complexă în formă agravată – Când elementul care realizează conţinutul altei infracţiuni este o circumstanţă agravantă (Ex: furt prin efracţie).

Ceea ce caracterizează infracţiunea complexă este existenţa a două obiecte juri-dice, dintre care unul este principal iar celălalt, secundar. În cazul în care se lezează doar obiectul juridic secundar, fără a se leza şi cel principal, există tentativă la in-fracţiunea complexă. Aceasta se consumă atunci când se aduce atingere obiectului principal.

Importanţa acestei clasificări constă în faptul că în cazul infracţiunii complexe în formă simplă, inexistenţa condiţiilor de existenţă ale infracţiunii complexe con-duce la reţinerea a două infracţiuni distincte, în timp ce la infracţiunea complexă în formă agravată, dacă nu sunt îndeplinite criteriile de existenţă ale infracţiunii com-plexe se vor reţine tot 2 infracţiuni, însă una dintre ele este infracţiune bănuită a fi complexă, dar în formă simplă.

Infracţiunea complexă prezintă importanţă doar din punct de vedere al delimi-tării acesteia de concursul de infracţiuni. Astfel, s-au format trei criterii de delimi-tare, care sunt şi condiţiile de existenţă ale infracţiunii complexe:

1) Criteriul necesităţii absorbţiei - Potrivit acestui criteriu, o infracţiune este complexă şi o absoarbe pe alta atunci când infracţiunea absorbantă nu se poate co-mite niciodată fără a comite automat şi infracţiunea absorbită. Acest criteriu se ana-lizează în abstract.

Au existat discuţii în doctrină dacă furtul prin efracţie absoarbe sau nu violarea de domiciliu. După părerea noastră, acesta nu absoarbe violarea de domiciliu, deoa-rece poate exista furt prin efracţie şi din maşină, fabrică, uzină etc.. Deci, în acest caz va exista concurs de infracţiuni.

De asemenea, au existat discuţii cu privire la textul art. 178 (3), cod penal care incriminează uciderea din culpă comisă de către un conducător auto aflat în stare de ebrietate. La prima vedere art. 178 absoarbe prevederea din Codul rutier, însă nu e aşa, deoarece această infracţiune se poate comite şi în alte locuri decât pe drumurile publice, aşa cum prevede Codul rutier.

2) Criteriul caracterului determinat sau determinabil al infracţiunii absorbite - Presupune că textul legal al infracţiunii complexe trebuie să precizeze, fie explicit, fie implicit, infracţiunea care este absorbită. Dacă lipseşte acest carac-ter determinat sau determinabil fapta nu este complexă şi nu absoarbe o altă infrac-ţiune. Infracţiunea de înşelăciune nu e una complexă, nefiind determinată sau determinabilă.

3) Criteriul pericolului social – Potrivit acestuia, infracţiunea absorbantă trebuie să aibă un pericol social mai mare decât infracţiunea absorbită (să aibă o pedeapsă mai mare). Dacă pedeapsa pentru infracţiunea absorbită este mai mare se reţine întotdeauna concurs de infracţiuni.

3) Infracţiunea de obicei

Pentru a exista infracţiune de obicei, potrivit textului legal, este necesar să fie comise mai multe acte de executare, care să evidenţieze existenţa unei obişnuinţe.

Ex: prostituţia, cerşetoria

Ceea ce diferenţiază infracţiunea de obicei de cea continuată este faptul că în cazul celei dintâi un act de executare luat separat nu are relevanţă penală, în timp ce la infracţiunea continuată orice act de executare luat separat este infracţiune.

Există o anumită formă a acestei infracţiuni numită infracţiune de simplă repe-tare, care se caracterizează prin faptul că legea precizează cu exactitate numărul ac-telor de executare care trebuie comise pentru a exista infracţiune. Astfel, art. 98, cod silvic incriminează însuşirea de cel puţin două ori a vreascurilor din pădure ce depăşesc o cantitate de 3m² de lemn.

4) Infracţiunea progresivă

Există atunci când, după comiterea acţiunii de către făptuitor, rezultatul faptei se agravează fără intervenţia făptuitorului, conducând la o altă încadrare juridică a faptei (Exemplul clasic: art. 180 – art. 183, cod penal). Chiar dacă de cele mai multe ori infracţiunea progresivă apare la infracţiunile comise praeterintenţionat, există şi cazuri de infracţiuni progresive comise intenţionat sau din culpă.

Ceea ce contează pentru încadrarea juridică a faptei este rezultatul final care se produce, acesta determinând încadrarea juridică a faptei, în timp ce încadrările an-terioare îşi pierd relevanţa. Dacă infractorul a fost condamnat pentru prima faptă, atunci când se produce rezultatul mai grav se face recurs în anulare şi se dă o nouă hotărâre de condamnare.