Drepturile fundamentale ale omului

Drepturile fundamentale ale omului

            Problema drepturilor omului, a proclamarii si înscrierii lor în declaratiile oficiale, în legi, inclusiv în constitutie, precum si existenta unui sistem de garantare a acestor drepturi, constituie elemente ale unei vieti democratice a popoarelor, preocupari în acest sens existând înca din antichitate, începând cu stoicii antici care au formulat principiul egalitatii între cetateni, continuându-se apoi cu religia crestina care a preluat si dezvoltat principiul egalitatii între oameni, caruia i-a dat însa o motivatie divina.

            Formularea si proclamarea drepturilor omului si înscrierea lor în documente de mare importanta istorica apar abia cu epoca moderna, din perioada luminilor când au fost elaborate declaratiile britanice, americane si franceze în acest sens. La baza declaratiilor drepturilor omului din perioada respectiva au stat lucrarile unor gânditori de seama umanisti din perioada Renasterii si, în mod deosebit, a luminilor, reprezentata de J.J. Rousseau cu al sau "Contract social" si Ch. Montesquieu cu lucrarea "Spiritul legilor".

            Primele enunturi juridice asupra drepturilor omului le întâlnim în Anglia în documente precum "Magna Ch 313c28d arta Libertatum" (Marea carte a libertatilor), un document mai vechi, emis în 1215, în care, pe lânga faptul ca era îngradita puterea regala, se stipula pentru prima data ca nici un om liber nu poate fi închis fara a fi judecat; "Petitia dreptului" din anul 1628, înaintata de catre Parlamentul britanic regelui, un important act constitutional, care prevedea si garanta anumite drepturi cetatenesti; "Habeas Corpus Act", document votat de parlamentul englez în 1679, prin care s-a actionat în directia protectiei cetateanului fata de politica abuziva a regalitatii; "Legea drepturilor" votata de parlamentul britanic în anul 1689, prin care se puneau definitiv bazele monarhiei constitutionale în Anglia, formulându-se pentru cetateni o serie de drepturi[1]).

            Un pas important pe linia afirmarii drepturilor omului îl marcheaza "Declaratia de independenta" a Statelor Unite ale Americii, care asociaza eliberarea de sub dominatia britanica cu o serie de drepturi si libertati ale cetateanului, subliniindu-se ca: "toti oamenii au fost creati egali, ca sunt înzestrati de catre creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, ca printre acestea se numara viata, libertatea si cautarea fericirii. Ca pentru a garanta aceste drepturi, oamenii au instituit guverne, a caror justa autoritate deriva din consimtamântul celor guvernati. Ca, ori de câte ori o forma de guvernare devine o primejdie pentru aceste scopuri, este dreptul poporului sa o schimbe sau sa o abroge, instituind un nou guvern bazat pe acele principii si organizat în acele forme care-i vor parea mai potrivite pentru a-i garanta siguranta si fericirea..."[2]). Declaratia a constituit actul fundamental care a stat la baza elaborarii Constitutiei Statelor Unite ale Americii, în anul 1787, ce se mentine, cu unele modificari survenite pe parcurs, si în prezent.

            Documentul cu cea mai mare popularitate si rezonanta pentru viata democratica a popoarelor îl constituie "Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului" votata de Adunarea Nationala Constituanta la 26 august 1789, din timpul revolutiei franceze.

            Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului constituie o sinteza a ideologiei iluminismului, având ca exemplu "Declaratia de independenta" americana. Enuntând principiile juridico-politice ale noii orânduiri burgheze, ea a fost conceputa ca o declaratie universal valabila, bucurându-se de o raspândire foarte larga si durabila. Statuând egalitatea oamenilor în fata legii si înscriind proprietatea printre drepturile naturale, declaratia a marcat un moment deosebit de important pe calea afirmarii si garantarii drepturilor fundamentale ale omului. Important în aceasta declaratie este faptul ca drepturile fundamentale ale omului sunt legate de exercitarea suveranitatii nationale, natiunea fiind considerata ca sursa a principiilor oricarei suveranitati si ca nici o grupare, nici un individ, nu poate exercita vreo autoritate care sa nu emane de la ea.

            Proclamând ca oamenii se nasc si ramân liberi si egali în drepturi, ca deosebirile sociale nu pot fi bazate decât pe utilitatea publica si ca scopul oricarei asociatii politice este conservarea drepturilor naturale si imprescriptibile ale omului, Declaratia defineste, totodata, libertatea ca tot ce nu dauneaza altuia si precizeaza ca exercitarea drepturilor naturale ale fiecarui om nu are limite decât acelea care asigura celorlalti membri ai societatii sa se foloseasca de aceleasi drepturi, limite ce nu pot fi determinate decât prin lege. Potrivit continutului Declaratiei, legea este expresia vointei generale, ea trebuind sa fie aceeasi pentru toti, fie ca îi apara, fie ca îi pedepseste. Tot ce nu este interzis prin lege nu poate fi împiedicat. Nimeni nu poate fi constrâns sa faca ceea ce legea nu-l obliga. Declaratia proclama prezumtia de nevinovatie a oricarui cetatean pâna în momentul în care a fost declarat vinovat si nimeni nu poate fi tras la raspundere pentru opiniile sale, daca prin manifestarea lor nu contravine ordinii publice stabilite prin lege. Deosebit de importante în aceasta Declaratie sunt garantiile prevazute pentru exercitarea drepturilor. Ea prevede în mod expres ca garantia drepturilor omului si ale cetateanului necesita o forta publica instituita în avantajul tuturor si nu în folosul personal al acelora carora le este încredintata, societatea având dreptul sa traga la raspundere pe orice functionar public pentru modul în care îsi îndeplineste sarcina care i-a fost încredintata[3]).

            Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului a stat la baza elaborarii si adoptarii tuturor constitutiilor cu caracter democratic din Franta si din alte state pâna în vremurile noastre.

            Prima constitutie europeana fundamentata pe principii democratice a fost Constitutia poloneza, elaborata în anul 1791, dupa care a urmat cea franceza si apoi, în decursul timpului, multe altele. Pâna la al doilea razboi mondial, constitutiile majoritatii statelor cu regimuri democratice contineau prevederi ample referitoare la drepturile omului. Aceste drepturi nu au capatat si o dimensiune juridica internationala. Tragedia milioanelor de victime din timpul celui de-al doilea razboi mondial a dezvaluit, printre altele, ca marea conflagratie de la mijlocul secolului XX s-a dezlantuit tocmai datorita faptului ca nu au fost respectate drepturile si libertatile fundamentale ale omului si popoarelor.

            Consecintele dramatice ale celui de-al doilea razboi mondial au condus la necesitatea întelegerii ca asigurarea pacii si, implicit, respectarea drepturilor omului nu mai pot fi considerate si tratate drept "treburi interne" ale statelor, ele constituind probleme de maxima importanta ale întregii comunitati internationale, drepturile omului trebuind sa fie asociate cu drepturile popoarelor.

            Se impunea cu necesitate elaborarea unui document care sa reglementeze si sa statueze în plan international problema drepturilor omului. Acest rol avea sa-l îndeplineasca "Declaratia universala a drepturilor omului".

            Istoricul Declaratiei[4]) începe la Conferinta de la Dumbarton Oaks (august-octombrie 1944), unde s-a proiectat Organizatia Natiunilor Unite (ONU), când expertii SUA, Marii Britanii, URSS si Chinei au cerut ca ONU sa elaboreze un document international în legatura cu respectarea drepturilor omului. La Conferinta de la San Francisco, în cadrul careia s-a adoptat Carta Organizatiei Natiunilor Unite (25 aprilie - 26 iunie 1945), a fost exprimata dorinta din partea tuturor participantilor de a se alcatui o Declaratie a drepturilor omului, constituindu-se în anul 1946 o comisie (Comisia drepturilor omului) cu sediul la Geneva. În anul 1947, Comisia a adoptat "Proiectul Cassin"[5]), fiind depusa o munca asidua de elaborare a continutului Declaratiei, folosindu-se în acest scop numeroase surse de documentare. Adunarea Generala a Organizatiei Natiunilor Unite de la 10 decembrie 1948 a adoptat "Declaratia universala a drepturilor omului", al carei preambul contine un cuprinzator si important apel la moralitatea politica, adresat întregii umanitati, în care se arata: "Considerând ca recunoasterea demnitatii tuturor membrilor familiei umane si a drepturilor lor egale si inalienabile constituie fundamentul libertatii, dreptatii si pacii în lume. Considerând ca ignorarea si dispretuirea dreptului omului au dus la acte de barbarie care revolta constiinta omenirii si ca faurirea unei lumi în care fiintele umane se vor bucura de libertatea cuvântului si a convingerilor si vor fi eliberate de teama si mizerie, a fost proclamata drept cea mai înalta aspiratie a oamenilor.

            Considerând ca este esential ca drepturile omului sa fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul sa nu fie silit sa recurga, ca solutie extrema, la revolta împotriva tiraniei si asupririi.

            Considerând ca este esential a se încuraja dezvoltarea relatiilor prietenesti între natiuni.

            Considerând ca în Carta popoarelor Organizatiei Natiunilor Unite a proclamat din nou credinta lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea si în valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru barbati si femei si au hotarât sa favorizeze progresul social si îmbunatatirea conditiilor de viata, în cadrul unei libertati mai mari.

            Considerând ca statele membre s-au angajat sa promoveze, în colaborare cu Organizatia Natiunilor Unite, respectul universal si efectiv fata de drepturile omului si libertatile fundamentale, precum si respectarea lor universala si efectiva.

            Considerând ca o conceptie comuna despre aceste drepturi si libertati este de cea mai mare importanta pentru realizarea deplina a acestui angajament.

            Adunarea Generala proclama prezenta Declaratie universala a drepturilor omului ca ideal comun spre care trebuie sa tinda toate popoarele si toate natiunile, pentru ca toate persoanele si toate organele societatii sa se straduiasca, având aceasta declaratie permanent în minte ca prin învatatura si educatie sa dezvolte respectul pentru aceste drepturi si libertati si sa asigure prin masuri progresive, de ordin national si international, recunoasterea si aplicarea lor universala si efectiva, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât si al celor din teritoriile aflate sub jurisdictia lor"[6]).

            Internationalizarea drepturilor omului ca o garantie a pacii, pe fondul internationalizarii informatiilor stiintifice si tehnologice utilizate în cazul unei piete libere, ca garantie a propasirii economice si culturale, a convins tarile europene din vest, unite în cadrul Consiliului Europei, sa semneze la 4 noiembrie 1950 Conventia europeana asupra drepturilor omului, intrata în vigoare la 3 septembrie 1953. Acest act este, de fapt, primul instrument de drept international care organizeaza apararea individului în fata propriului stat, garantându-i drepturile si libertatile fundamentale.

            Spre deosebire de alte instrumente internationale, Conventia europeana nu se limiteaza doar la a enunta principii, ci, o data cu formularea drepturilor si libertatilor, ea ofera, pentru protectia lor, o garantie colectiva, prevazând cai de atac contra violarii lor si concomitent masuri reparatorii.

            În tarile europene democratice, Conventia a fost integrata organic în normele juridice interne. Astfel, în Elvetia, Conventia europeana are rang de lege federala; în Franta ea ocupa un rang superior legilor; în Austria, Conventia are acelasi rang cu Constitutia; în Olanda are un rang superior Constitutiei; în Germania, Italia si Elvetia dispozitiile Conventiei europene pot fi invocate direct asupra parlamentelor, guvernelor, autoritatilor administrative si tribunalelor din tarile respective[7]).

            Conventia obliga statele contractante sa puna dreptul lor intern în acord cu dispozitiile ei, exercitând un anumit control asupra actelor legislative, administrative si juridice ale statelor, influentând, si pe aceasta cale, respectarea prevederilor conventiei. La cererea Secretariatului general al Consiliului Europei, privind art. 56 al Conventiei, guvernele tarilor semnatare trebuie sa furnizeze explicatii privind modul în care dreptul intern asigura aplicarea efectiva a prevederilor Conventiei.

            Alte instrumente juridice internationale le constituie cele doua pacte internationale adoptate de Adunarea Generala a ONU la 16 decembrie 1966 si ratificate de statul român, respectiv Pactul international cu privire la drepturile economice sociale si culturale a carui respectare este urmarita de Consiliul Social al ONU si Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, a carui respectare este urmarita de Comitetul Drepturilor Omului, pendinte de Consiliul Economic si Social al ONU.

            Cele doua pacte internationale dezvolta principiile consemnate în "Declaratia universala a drepturilor omului" si stabilesc detaliat care sunt drepturile civile si politice, drepturile economice, sociale si culturale recunoscute de comunitatea internationala si care trebuie garantate de state în mod corespunzator. Pactele afirma, de asemenea, ca exercitiul acestor drepturi nu poate fi supus nici unor limitari, decât acelora care se stabilesc prin lege si care au ca scop asigurarea recunoasterii drepturilor altora, satisfacerea exigentelor moralei, ordinii publice, securitatii statului si bunastarii generale într-o societate democratica.

            Pactul privind drepturile civile si politice autorizeaza statele sa limiteze sau sa suspende exercitiul anumitor drepturi numai în cazul în care un pericol exceptional, proclamat printr-un act oficial al puterii, ar ameninta existenta natiunii. si în aceste cazuri, suspendarea sau limitarea nu pot fi autorizate decât în masura stricta pe care situatia o cere si nu poate niciodata antrena o discriminare fondata pe considerente de rasa, culoare, sex, limba, religie sau origine sociala. Aceste situatii exceptionale trebuie semnalate, de altfel, Organizatiei Natiunilor Unite. În acelasi timp, Pactul amintit împuterniceste Comitetul drepturilor omului sa primeasca si sa examineze sesizarile persoanelor particulare împotriva pretinselor violari de catre statele carora le apartin, a drepturilor lor fundamentale. Orice cetatean particular, care pretinde a fi victima unei asemenea violari si care a epuizat caile interne de recurs, se poate adresa Comitetului european care, examinându-le, poate lua masurile prevazute de Pact, în vederea revederii situatiei.

            Drepturile si libertatile fundamentale ale omului, în vederea institutionalizarii lor pe plan international, au fost înscrise si în capitolele distincte în documentele Conferintei pentru securitate si cooperare în Europa, respectiv în Actul final de la Helsinki din 1975 si în documentele finale ale reuniunilor generale europene de la Madrid din 1982, Viena în 1989, Copenhaga în 1990 si Paris în 1991 etc. Aceste documente, împreuna cu Declaratia Universala a drepturilor si pactele internationale, se constituie într-o adevarata carta internationala a drepturilor omului.

            Trebuie mentionat ca problematica drepturilor omului se afla în centrul atentiei organizatiilor regionale din zonele Asiei, Africii, ale Americii Latine, dintre care amintim: Organizatia Unitatii Africane, constituita în 1963, autoarea Cartei africane a Drepturilor Omului si Popoarelor (1981); Organizatia Statelor Americane, înfiintata în anul 1947, autoarea Conventiei interamericane a Drepturilor omului (1969); Consiliul regional al Drepturilor Omului din Asia, care a elaborat Declaratia Drepturilor Omului, ale Individului si Popoarelor Asiei si Pacificului.

            De la Declaratia Universala a Drepturilor Omului, Adunarea generala a ONU a adoptat pâna în prezent peste 80 de declaratii sau conventii privind drepturile omului, care se refera la o diversitate de probleme precum: genocidul, discriminarea rasiala, apartheid-ul, refugiatii, apatrizii, drepturile femeilor, sclavia, casatoria, copiii, tinerii, strainii, exilul, handicapatii fizic si mental, tortura, progresul social etc. Aceste documente au determinat si determina aparitia unor legi în dreptul international, dar si cel intern, pentru toate statele care sunt parti si nu numai.

            În prezent, când România parcurge o serie de transformari structurale pe linia democratizarii si a trecerii spre economia de piata, când refacerea statului de drept se afla în plina desfasurare adoptarea legislatiei interne, inclusiv adoptarea noii Constitutii, se realizeaza în concordanta cu prevederile "Declaratiei universale a drepturilor omului", cu prevederile pactelor si a celorlalte documente la care este parte, inclusiv cu cele ale Conventiei europene asupra drepturilor omului. În cadrul statului de drept care se edifica în tara noastra toti cetatenii beneficiaza de drepturi garantate de noua Constitutie si au obligatiile prevazute de aceasta. Toti cetatenii sunt egali în fata legii si a justitiei, fara privilegii si fara nici un fel de discriminari privind rasa, originea etnica, limba, religia, sexul, opinia si apartenenta politica, averea sau originea sociala. Orice persoana are dreptul de a se adresa justitiei pentru apaarea drepturilor si libertatilor sale înscrise în Constitutie si legile tarii. De asemenea, este prevazut dreptul omului la viata, ca un drept absolut si individual. Pedeapsa cu moartea este interzisa în timp de pace; dreptul la siguranta persoanei si la libertatea individuala; libertatea persoanei si integritatea sa fizica sunt inviolabile. Nimeni nu poate fi supus torturii si nici unei pedepse sau tratament inuman, degradant. Acuzarea, retinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile expres prevazute de lege si cu stricta respectare a procedurilor legale stabilite în acest scop. Pâna la pronuntarea hotarârii judecatoresti, persoana se considera nevinovata, iar dreptul sau la aparare este inviolabil; dreptul la libera circulatie, care este ocrotit de lege. Fiecarui cetatean îi este garantat dreptul de a se deplasa, de a-si stabili domiciliul sau resedinta oriunde pe teritoriul national, de a calatori în strainatate sau de a imigra, precum si de a reveni în tara. Acest drept poate fi restrâns prin lege numai în cazurile în care acest lucru este necesar pentru a face fata unui pericol ce ar ameninta ordinea constitutionala, pentru a preveni riscurile raspândirii unei epidemii, consecintele unei calamitati naturale sau ale celor legate de un sinistru deosebit de grav, precum si pentru protectia minorilor împotriva abandonului sau pentru combaterea unor infractiuni ori pentru executarea unei condamnari penale; dreptul oricarei persoane fizice de a dispune de ea însasi, daca prin aceasta nu aduce atingere ordinii de drept, drepturilor si libertatilor altora, precum si bunele moravuri, iar autoritatile publice protejeaza viata intima familiala si privata; dreptul la inviolabilitate a domiciliului. Nimeni nu poate patrunde sau ramâne în domiciliul sau resedinta unei persoane fizice fara învoirea acesteia sau pe baza unei împuterniciri legale; secretul corespondentei de orice fel, scrisori, telegrame, trimiteri postale, convorbiri telefonice si alte asemenea modalitati de comunicare - este inviolabil. Inviolabilitatea secretului corespondentei poate fi restrâns prin lege numai pentru prevenirea unui pericol privind siguranta statului: libertatea deplina a gândirii, a opiniilor, precum si cea a credintelor religioase. Nimeni nu poate fi supus unei discriminari sau persecutii pentru opiniile si pentru credintele sale; libertatea cuvântului si a celorlalte modalitati de exprimare si de comunicare a creatiei intelectuale, artistice si stiintifice prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunet sau prin orice alte mijloace - sunt inviolabile. Cenzura de orice fel este interzisa. Presa este libera, ea neputând fi supusa nici unui fel de cenzura, nici împiedicata în libera creatie si comunicarea ideilor si a opiniilor fara nici o deosebire; dreptul la informatii de orice natura în conditiile legii. Statul nu poate cenzura activitatea mijloacelor de informare, a partidelor politice, a unor organe sociale sau a unor persoane particulare; dreptul de a alege si a fi ales pe baza votului universal, egal direct, secret si liber exprimat; libertatea de întrunire, de a organiza adunari, manifestatii, procesiuni si demonstratii care trebuie sa se desfasoare pasnic si fara arme; libertatea de asociere; libertatea de a munci si de a-si alege locul de munca, de a fi retribuit, de a primi ajutor de somaj si alte masuri de protectie sociala; dreptul fiecarui salariat la repaus saptamânal si concediu anual remunerat; dreptul cetatenilor la pensii, ajutoare de boala, ajutoare de deces si alte masuri de protectie sociala în conditiile stabilite de lege, inclusiv privind persoanele handicapate; dreptul la greva în conformitate cu prevederile legale; dreptul de proprietate, de mostenire si de ocrotire a acestora; dreptul copiilor si tineretului la conditii satisfacatoare de viata si de educatie fara nici un fel de discriminare etc.

            În cadrul unui stat de drept, libertatile fundamentale ale omului se asociaza organic cu îndatoririle membrilor societatii. Orice persoana traieste si se dezvolta în cadrul unei societati, beneficiind de drepturile si libertatile fundamentale consacrate de documente ale ONU si prevazute în Constitutie si legile ordinare din tara în care traieste. Dar drepturile omului nu pot fi întelese ca drepturi absolute, care sa poata fi exercitate fara limita. Ele trebuie exercitate în asa mod încât, prin activitatea unei persoane, sa nu se aduca atingerea în vreun fel drepturilor altor persoane.

            Orice persoana are nu numai drepturi, ci si îndatoriri fata de societatea din care face parte. De aceea, drepturile fundamentale ale omului trebuie concepute în corelatie cu îndatoririle ce îi revin. Este concludent, în acest sens, continutul art. 29 din "Declaratia universala a drepturilor omului", potrivit caruia: "orice persoana are îndatoriri fata de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibila dezvoltarea libera si deplina a personalitatii sale".

            Daca ne referim la îndatoririle fundamentale ale cetatenilor români nu trebuie omis faptul ca acestea trebuie analizate prin prisma evolutiei societatii românesti actuale. Astfel, una din îndatoririle esentiale ale cetateanului dintr-un stat de drept o constituie respectarea cu strictete a Constitutiei si a legilor ordinare. O alta îndatorire fundamentala, care apartine fiecarui cetatean, este si cea a satisfacerii serviciului militar. Ea are o sfera mai restrânsa, privindu-i numai pe cetatenii apti de a satisface serviciul militar si numai între anumite limite de vârsta, însa nu si persoanele debile mintal, alienate, inapte pentru satisfacerea serviciului militar sau persoanelor condamnate la inchisoare, pe timpul executarii pedepsei în penitenciare etc.

            În ceea ce priveste definitia îndatoririlor fundamentale, trebuie tinut seama, în primul rând, de faptul ca acestea sunt niste obligatii, care trebuie indeplinite, întrucât societatea le atribuie la un moment dat o valoare deosebita. Îndatoririle fundamentale reprezinta obligatii apreciate la un moment dat de societate ca fiind esentiale pentru îndeplinirea scopurilor sale, consfintite în Constitutie si, ca atare, transpuse în viata cu fermitate.

[1])Culegere de texte pentru istoria universal|, vol. 1, EDP, 1973, p. 16-18

[2])Ibidem, p. 113

[3])Ibidem, p. 146-148

[4])Vezi I. Lipoveanu, DeclaraÛia internaÛional| a drepturilor omului în leg|tur| cu elaborarea noii ConstituÛii a României, în revista Dreptul, an I, sem. III, nr. 3, 1990, p. 315

[5])Rebe Cassin a fost profesor la Facultatea de drept de la Paris

[6])Drepturile omului, Bucuresti, Ed. Adev|rul, 1990, p. 13-15

[7])Ibidem, p. 8