Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload


























Neofunctionalismul european




Neofunctionalismul european
 

GINA GUSILOV

The article x-rays the present status of the European Union as political and institutional entity to find that it matches none of the existing integration theories. The author advocates that a reinterpretation of the Neofunctionalist theory might prove to be the golden middle way between the extremes whom those wanting too much and those wanting too little Europe represent. A parallel between the Constitutions of America and Europe outlines the difference between the two political forms they support and generate: federation, on one side, and a half-institutionalized, feared and therefore never officially acknowledged or named, wanna be federation. A revisited neofunctionalist perspective might account for the best explanation of this phenomenon or might be the only package in which the federation could be delivered to and forced to be accepted by its opponents. Until then, the EU will be pending between its potential shapes.



Asa cum este ea acum, din punct de vedere al teoriilor internationale, Uniunea Europeana ne apare ca o entitate hibrida: un proces integrationist complex si mult mai controversat acum, decat la inceputul sau in ceea ce priveste forma finala la care trebuie sa ajunga. Descrierile orbilor sunt asemanatoare teoriilor diferite care exista fata de de procesul integrarii europene: federalism, functionalism, neofunctionalism, interguvernamentalism, cooperare multilaterala si amestecul partial al unora dintre ele.

Din pacate, stiinta integrarii cuprinde numeroase studii descriptive si cu viziuni eclectice asupra acestui fenomen. Dificultatea de a incadra proiectul european strict in una dintre aceste teorii este data de caracterul neincheiat al procesului intregrationist. Modelul de UE care se va dezvolta depinde de deciziile care se iau. Pe 10 iulie 2003, Conventia asupra Viitorului Europei si-a finalizat lucrarile, care au durat 16 luni, incepand din 28 februarie 2002. Dupa cum se stie Conventia a fost gandita ca un corp politic instituit pentru a dezbate scopul final spre care trebuie sa tinda UE si a fost prezidata de Valery Giscard D’Estaing. Sarcina Conventiei era sa gaseasca raspunsuri la provocarile si intrebarile formulate in declaratia de la Laeken, si anume: politicile UE dupa viitoarea extindere, depasirea deficitului de democratie si rolul UE in calitate de actor mondial.

Dezbaterea a avut un caracter deschis, desfasurandu-se atat la nivel european, cat si la nivel national, implicand reprezentanti din toate segmentele societatii civile (grupuri profesionale, retele de ONG-uri, think-tank-uri, tineri etc). Dezbaterea a avut in centru coordonata politica a integrarii, si anume, daca formula de integrare politica pe care sa o adopte pe viitor sa fie federalista sau interguvernamentalista. Disputa nu a fost intre functionalism (= integrare economica) si federalism (=integrare politica), pentru ca integrarea economica este deja un fapt implinit, ci intre cooperarea interguvernamentala si federalism.

La ora actuala, UE a trecut cu succes de prima etapa, cea functionalista, si manifesta puternice tendin-te spre federalizare. Deja UE poseda cateva din atributele importante ale unui stat, cel mai puternic dintre acestea fiind moneda unica. Mai sunt cetatenia, pasaportul (din 1985), drapelul, imnul – ceva mai slabe. Altele, pe cale sa prinda viata, precum EUROPOL-ul, PESC-ul, Constitutia Europeana, sunt copiii curentului federalist si tot atatea atribute ale unui supra-stat european, asemanator modelului federal american si care s-ar putea numi SUE. (Ar fi interesant de observat ca din posibila abreviere viitoare “SUE”, singura litera care lipseste este “S”-ul, de la STAT, simbol al controversatului aspect politic.) Totusi, chiar si acum ideea unui supra-stat european este respinsa de majoritatea tarilor membre.

Perspectiva mea personala asupra subiectului in cauza mizeaza pe Neofunctionalism in calitate de teorie-sinteza a celor doua mijloace opuse intre care a oscilat integrarea europeana de-a lungul timpului, si anume:
- Federalismul (abordarea politico-constitutionala), care foloseste High Politics pentru crearea Supra-stat-ului;
- Functionalismul (abordarea economico-sociologica), care foloseste Low Politics pentru promovarea cooperarii transnationale.

Demersul meu trateaza Neofunctionalismul ca pe o trecere treptata de la functionalism la federalism, al carei punct de pornire a fost realizarea pietei comune (consfintita prin tratatele de la Paris si Roma) – spatiu de libertati economice la care participa statele nationale care isi pastreaza suveranitatea – si al carei punct de sosire ar trebui sa fie federalizarea Europei – etapa care presupune limitari benevole ale suveranitatii nationale in beneficiul apartenentei la o superputere economica, militara si politica. Stadiul actual al UE este de tranzitie. Tratatul de la Amsterdam a introdus pilonii II si III, prin aceasta adaugand UE un spatiu judiciar comun si o politica europeana de securitate si afaceri externe comuna. Tratatul de la Maastricht recunoscuse oficial cetatenia europeana, inte-leasa nu ca pasaport, ci ca statut juridic si politic, statut recunoscut sub forma celor 5 drepturi suplimentare, care se adaugau drepturilor omului cuprinse in Declaratia Universala. Aceste elemente apartin deja unui alt fel de UE, aflata in gestatie inca. Situatia actuala e foarte plastic exprimata atunci cand se spune ca UE sufera de sindromul “gigant economic – pitic politic”, sintagma perfecta pentru a ilustra disparitatea actuala dintre puterea economica a UE si influenta ei politica.

Voi incepe prin a aminti ca Neofunctionalismul mai este cunoscut si sub denumirea de “federalism in rate”. Fondatorul acestei teorii, Ernst Haas, a fost foarte influentat de functionalism in lucrarile lui de tinerete. Pornind de la ideile functionaliste, el a incercat sa gaseasca solutii la punctele slabe ale teoriei lui Mitrany. De aceea, vom considera functionalismul ca o “prima rata” in achizitionarea federalismului. Desi parintii fondatori au numit-o “metoda Monnet” sau “federalism functional”, esenta este aceeasi, constituind nucleul metodei comunitare.

Functionalismul

Datorita esecului unor planuri precum Societatea Natiunilor sau planul lui Aristide Briand, David Mitrany1 propunea ca, in ceea ce priveste cooperarea internationala, sa nu se porneasca cu proiecte federale, deoarece acestea presupun dificultati majore de ordin legal si constitutional. Cooperarea trebuie sa inceapa prin tratarea unor chestiuni transnationale specifice, unde se pot aplica cunostinte tehnice specializate. Succesul cooperarii functionale va conduce la dorinta de a repeta experienta si in alte domenii. Pentru ca aceasta cooperare sa inceapa, guvernele trebuie sa-si dea seama ca in izolare nu pot asigura maximul de bunastare cetatenilor si sa transfere responsabilitati functionale unor agentii internationale mandatate sa se ocupe de aceste probleme. In timp, aceasta trebuie sa duca la slabirea principiului suveranitatii teritoriale si legale. Aceasta era metoda prin care Mitrany credea ca se poate crea un “sistem de pace operational” (“working peace system) din sistemul interstatal existent. Trebuie mentionat ca federalismul parintilor fondatori dorea exact acelasi lucru: sa faca razboiul in Europa imposibil. In acest sens, CECO a fost forma institutionala transnationala prin care s-a exercitat controlul industriilor de inarmare a Frantei si Germaniei.

“Nu trebuie sa credem intr-o pace protejata (securitatea colectiva), ci intr-o pace care se elaboreaza (securitatea sociala)” spune Mitrany. In viziunea lui, integrarea trebuie construita incepand cu bunastarea publica. In acest sens nu trebuie uitat ca integrarea economica vest-europeana a fost posibila doar la adapostul umbrelei nucleare americane si al protectiei oferite de trupele stationate in Germania de Vest, care au scutit astfel Franta si Germania de grija securitatii nationale.

Teoria functionalista promoveaza o viziune tehnocrata asupra conducerii societatii, iar premisele ei se regasesc in principiul subsidiaritatii (luarea deciziilor cat mai aproape de cetatean).

Punctele slabe ale sistemului lui Mitrany (posibilitatea separarii chestiunilor tehnice de cele politice; abordarea universala, non-politica a integrarii internationale; optimismul in ce priveste efectele de spill-over) au facut ca aceasta teorie a integrarii regionale sa treaca in umbra. Functionalismul a inspirat teoria interdependentei complexe, care va fi teoretizata in anii ’70 -’80 de Robert Keohane si Joseph Nye si care este un fel de teorie functionala revizuita.

Teoria functionalista a stat la baza integrarii economice europene (realismul politic nu poate oferi nici o explicatie pentru acest fenomen inceput in anii ’50). Insa interdependenta economica singura nu e suficienta pentru a genera o cooperare interguvernamentala intensa. Pentru exemplificare amintesc ca uniuni vamale au existat si inainte, fara a duce la o cooperare economica de amploarea pietei unice europene: Zollverein, uniunea vamala constituita in 1834, includea toate statele germane si presupunea eliminarea taxelor vamale intre participanti si un tarif exterior comun.

Neofunctionalismul

Neofunctionalismul sustine ideea unei infrastructuri institutionale cu putere de jurisdictie asupra statelor nationale care sa asigure respectarea tratatelor semnate intre statele natiuni. Ernst Haas2, teoreticianul acesteia, a preluat din functionalism ideea potrivit careia progresul din domeniul tehnic si economic trebuie sa duca la o cooperare politica mai stransa. De aici si accentul foarte mare pus in neofunctionalism pe cunoasterea consensuala (consensual knowledge) la nivelul elitelor politice, care ar avea rolul de a facilita cooperarea interstatala. In esenta, teoria lui Haas sustinea depasirea statului-natiune ca institutie prin luarea deciziilor la un nivel supranational cu specific regional. Miezul teoriei o constituie convingerea in faptul ca aceasta cooperare se va “raspandi” si in alte domenii de activitate (efectul spill-over). Deoarece in anii ’70 politica de integrare europeana era ambigua, conceptul spill-over nu era deloc convingator. Si asta pentru ca, spre deosebire de astazi, cand ne-am convins de succesele rezultate in urma cooperarii, atunci nu se stia daca masurile care se luau vor fi reusite sau nu. Iar un esec al acestora cu siguranta nu ar fi incurajat cooperarea in alte domenii. Experienta ulterioara a demonstrat ca succesul in cooperarea dintre state nu functioneaza ca un domino: nu se raspandeste de la o zona la alta, dar nici nu urmeaza o logica organica. Esecul comunitatii europene de a gestiona criza iugoslava din anii ’90 a aratat ca “raspandirea nu poate fi garantata in politica externa ca o consecinta teleologica a integrarii functionale in probleme economice si sociale” (M. Griffiths). Desi e nevoie de multa vointa politica pentru a ajunge la un consens in domeniul cooperarii economice si sociale, se pare ca pentru a obtine un minimum de consens in domeniul politic este nevoie de infinit de multa vointa politica. Nu este irelevant faptul ca SFOR, misiunea NATO de mentinere a pacii din Bosnia si Hertegovina, a fost transferata fortei UE – EUFOR, cu nume de cod Althea, abia pe 2 decembrie 2004. Aceasta prima misiune strict europeana vine sa inlocuiasca cea mai lunga misiune NATO de mentinere a pacii3. In calitate de teorie, aplicabilitatea neofunctionalismului este indoielnica. Neofunctionalismul nu poate fi considerat o reteta de succes pentru integrare, aplicabila oriunde in lume. Reusita vest europeana a depins de conditii intamplatoare, care nu pot fi multiplicate si exportate in alta parte a lumii. Integrarea in formula ei europeana poate fi un fenomen specific, determinata desigur de fenomenele la scara globala. In aceasta privinta, Haas nu a reusit sa rezolve “fundatura” mostenita din sistemul lui Mitrany.

UE ar putea fi asadar un experiment de constitutionalizare la o scara redusa. Europa apare in postura de cobai politic pentru proiectul kantian al unei uniuni pacifice. Proiectia filosofului german viza toate tarile, insa proiectul european ar putea fi un prim test. Federalismul lui Kant nu viza statul federativ in care popoarele se contopesc, ci statul in care popoarele care il compun isi pastreaza suveranitatea. Ideea de federalism kantian exclude orice relatie de tipul superior-inferior intre entitatile componente. Kant ne spune insa ca trebuie ca o republica, opera unui “popor puternic si luminat”, sa se constituie intr-un “punct central al uniunii federative pentru celelalte state spre a se ralia la ea, ca sa asigure starea de pace a statelor, conform ideii de drept international, si prin aliante repetate de acest fel sa se extinda tot mai mult”. Leadershipul american exercitat in tabara democrata in perioada Razboiului Rece a facut posibila dezvoltarea fenomenului integrationist, si tot el va supraveghea procesul in era post-Razboi Rece. Succesul Neofunctionalismul in Europa se datoreaza conditiilor prielnice si vointei politice. Insa trecerea spre federalism va necesita maximizarea celei din urma. Viitoarea forma politica a UE depinde cel mai mult de capacitatea statelor de a se plia pe noile realitati si de a raspunde noilor cerinte. O forma federala suta la suta are, momentan, putine sanse de reusita. Neofunctionalismul ofera, in schimb, camuflare finalitatii federale. Atuul Neofunctionalismului este ca, desi netezeste drumul catre federalizare, el nu isi declara deschis punctul terminus. Este un cal troian ideologic perfect, intrucat poate singura modalitate de a-i convinge pe adversarii federalismului sa consimta federatia este ca aceasta sa le fie prezentata sub alta forma.

Orice s-ar spune, modelul federal european nu are cum sa copieze modelul german sau american, pentru simplul motiv ca locul si timpul de implementare isi spun cuvantul asupra tipului de sistem politic. Tipul de federalism va fi definit de datele conjuncturale (istorice, de mentalitate, economice). Federalismul european poate cel mult sa reia anumite elemente proprii celorlalte doua experiente istorice, dar produsul politic final va fi inedit datorita contextului. Sursa de inspiratie cea mai buna ar fi desigur federalismul american, insa designul politic va diferi, daca luam in considerare cel putin vechimea statelor constituante la momentul crearii federatiei. Cele 13 state americane erau foarte tinere, neavand nici macar un secol de existenta istorica atunci cand s-au federalizat. Prin comparatie, unele state europene au un mileniu si jumatate de existenta istorica (Marea Britanie, Franta), au traditii si civilizatii de peste 2 milenii (Grecia, Italia), ceea ce ma face sa cred ca statele viitoarei federatii europene vor poseda o autonomie mai mare decat cele 50 de state americane si mai mica decat suveranitatea nationala asa cum este ea astazi inteleasa. Conceptul de suveranitate va evolua in directia unei semi-suveranitati, a unei suveranitati divizate proportional intre statul national si supra-statul european, celui din urma urmand a-i fi transferate numeroase atributii care pana nu de mult intrau in exclusivitate in competenta statului-natiune (partial acest lucru se poate deja observa). Mai trebuie tinut cont si de diferenta culturala. Astfel, in timp ce federatia americana si cea germana reunesc o singura natiune, americana respectiv germana, federatia europeana nu va reuni un popor european, fiecare natiune pastrandu-si identitatea culturala proprie. Calitatea de european nu va afecta calitatea de francez sau italian a cetatenilor uniunii, ci dimpotriva va oferi o a doua optiune de identificare locuitorilor UE. Astfel, daca americanii formeaza poporul american, germanii poporul german, europenii in schimb nu vor forma un popor european. Europa celor aproximativ 250 de regiuni va slabi atasamentul fata de conceptul suveranitatii nationale. Odata ce interesele euroregiunilor vor trece in primul plan, loialitatea fata de statul-natiune se va diminua. E posibil de altfel ca atasamentul fata de statul national pur si simplu sa se transfere in alte domenii.



Constitutia americana si Constitutia europeana

Cu riscul de a ne abate de la directia pledoariei de pana acum, al carei rol a fost sa ne convinga de diferenta calitativa a celor doua sau trei tipuri de federalism, vom insista acum asupra momentelor care ni se par asemanatoare in cazul celor doua procese de federalizare din SUA si din Europa. Desi federalizarea europeana are loc la peste 200 de ani distanta de cea americana, in anumite privinte am putea spune ca istoria se repeta. In acest sens, propunem sa analizam in paralel semnarea Constitutiei americane si semnarea Constitutiei europene.

In ambele cazuri, Constitutia a inlocuit ceva: in SUA – Articolele Confederatiei, baza cooperarii statelor unionale, in Europa – tratatele existente ale UE, cu urmatoarea diferenta – Constitutia Americana a schimbat in profunzime Articolele, instituind un guvern central puternic, in timp ce Constitutia Europeana nu anuleaza prevederile tratatelor anterioare, ci doar le reuneste intr-un singur document. Redactarea constitutiilor s-a efectuat in cadrul unor conventii (Conventia de la Philadelphia din 1787 si Conventia asupra Viitorului Europei din 2002-2003), cu deosebirea ca nici Conventia de la Philadelphia, nici Conventia asupra Viitorului Europei nu au avut drept scop initial redactarea unei Constitutii. Dimpotriva, atunci cand a devenit evident ca se va tine Conventia de la Philadelphia4, Congresul a aprobat o rezolutie prin care a incercat sa limiteze Conventia la revizuirea Articolelor Confederatiei. Sa reamintim ca aceasta era a doua conventie convocata, iar scopul ei fusese dezbatarea situatiei statelor uniunii si luarea masurilor necesare adecvarii Constitutiei Guvernului Federal la exigentele uniunii. Prima conventie fusese convocata la indemnul lui James Madison si a statului Virginia la Annapolis in toamna lui 1786 pentru a discuta subiecte legate de comert. Numai 5 state au dat curs chemarii atunci, conferinta fiind un esec. In ceea ce priveste Conventia asupra Viitorului Europei, scopul acesteia era sa vina cu niste solutii pentru dezirabilitatea formulata in Declaratia de la Laecken de “a aduce cetatenii UE mai aproape de institutiile si designul european” (to bring the EU citizens closer to the European design and institutions) sau pentru a face uniunea mai democratica, mai transparenta, mai eficienta (“more democratic, more transparent, more efficient”). Cadrul pentru desfasurarea Conventiei si obiectivele ei au fost trasate pentru prima data in Tratatul de la Nisa. Prin urmare, nimic care sa prevesteasca o Constitutie. In fiecare dintre cele doua cazuri meritul revine celor care, profitand de circumstante, au stiut sa promoveze ideea constitutionala. Fara eforturile si ideile lui James Madison, Constitutia S.U. ar fi fost un alt tip de document, iar guvernul /guvernele ar fi fost mult diferite. Fara Alexander Hamilton, Conventia Constitutionala care s-a intrunit la Philadelphia in 1787 poate ca nici nu ar fi avut loc. Fara modelul de tratat asupra noilor constitutii ale statelor al lui John Adams nu ar fi existat sursa de inspiratie pentru ceea ce a luat nastere din Conventia de la Philadelphia. Dintre toti, Alexander Hamilton si James Madison au avut rolul de lideri in promovarea ideii de inlocuire a Articolelor Confederatiei cu o noua constitutie care ar intari puterea guvernului central. In cazul european, un rol important l-a avut cu siguranta presedintele Conventiei, Valery Giscard d’Estaing. Creditul revine insa miezului integrationist din randul celor 105 membri ai Conventiei, observatori si colaboratori la lucrarile acesteia. In ambele cazuri, conventiile si-au depasit atributiile, si in loc sa vina cu o lista de recomandari sau propuneri, au pus pe tapet o Constitutie, respectiv un proiect de Constitutie. Meritul in cel de-al doilea caz revine si acelor sefi de stat si de guvern care au sprijinit federalizarea si care pe 29 octombrie 2004, reuniti la Roma, au semnat in unanimitate Tratatul privind Constitutia. Aceasta nu in-seamna ca batalia europeana a fost castigata de integrationisti. Nu inca. Perioada decisiva in aceasta privinta ramane 2005-2006, cand tarile semnatare trebuie sa ratifice constitutia. Acest aspect il voi aborda insa putin mai tarziu.

La fel ca si americanii, care au trebuit sa aleaga intre mai multe proiecte diferite (Planul Virginia – o Uniune puternica, Planul New Jersey – o Confederatie revizuita, Planul Hamilton – Modelul britanic), europenii au avut mai multe propuneri, polarizate in jurul celor doua viziuni antagonice: interguvernamentalism si federalism. Proiectele in formula interguvernamentala promovate de Franta si Marea Britanie doreau roluri proeminente pentru Consiliul European si pentru Consiliul de Ministri. Formula federalista, sustinuta de Germania si de state mici ca Olanda, accentueaza Comisia Europeana si presedintele ei ales. Dezbaterea asupra viitorului Europei a pus fata in fata cele doua teorii rivale: realism vs. idealism, respectiv instrumentele politice ale acestora: cooperarea interguvernamentala vs. federalizare.

Pozitia celor trei grei ai UE (Germania, Marea Britanie, Franta) in aceasta dezbatere s-a conturat in felul urmator:

Propunerea germana a fost expusa in cadrul unui proiect de document prezentat de cancelarul german la conventia partidului SPD din noiembrie 2001. Planul Schröder 2001 viza intarirea Parlamentului si Comisiei Europene5. Ministrul de externe german Joschka Fischer a venit cu ideea unui presedinte direct ales al Comisiei6. Printre propunerile lui Fischer legate de structura viitoare a federatiei se mai numarau: crearea unui Parlament bicameral (prima camera incluzand reprezentanti ai parlamentelor nationale, iar cea de a doua, un Consiliu federal, asemanator Bundesrat-ului) si un Guvern rezultat din structura actuala a Comisiei7.

Propunerea franceza a fost exprimata prin vocea presedintelui Jacques Chirac, care a facut apel pentru o “federatie a statelor-natiune”: “L’Europe est une Union des Etats, des peuples et des citoyens. Cette vocation politique peut s’exprimer dans les institutions par l’idée de fédération d’Etats-nations8. Tot lui Chirac ii apartine ideea unui presedinte al Consiliului numit pe o perioada de 5 ani: “Nous voulons aussi renforcer la présidence du Conseil europeén, qui est affaiblie dans la mesure où elle change tous les six mois. Faire élire le président du Conseil par l’ensemble des chefs d’Etat et de gouvernement à la majorité qualifiée et l’élire pour cinq ans, ou deux ans et demi renouvelables, lui donne stabilité et dureé pour l’action9.

Primul ministru de atunci al Frantei, Lionel Jospin, a sustinut ideea unui Consiliu Permanent de Ministri sub supravegherea unui “congres” al parlamentelor nationale, precum si abilitarea Consiliului European de a dizolva Parlamentul la propunerea Comisiei sau a statelor membre10.

Ministrul pentru Afaceri Externe al Marii Britanii, Jack Straw, propunea un Consiliu Superior al ministrilor, o “EU Supremo” aleasa de guvernele na-tionale, o a doua Camera parlamentara care sa supravegheze aplicarea subsidiaritatii, precum si un presedinte al Consiliului European (“a full time President of the European Council”11) numit pe o perioada de 1 sau 2 ani. Vocea Marii Britanii a fost exprimata cel mai bine de catre Tony Blair atunci cand acesta a afirmat ca “legitimitatea democratica provine de la statele membre12. Straw este mesagerul aceleasi pozitii atunci cand numeste Consiliul – locul unde rezida “the democratic accountability, first and foremost”.

Dat fiind ca de-a lungul timpului, Marea Britanie a fost tara cea mai reticenta fata de integrarea europeana, fiind mereu ultima care adopta reformele europene (problemele sociale, moneda unica etc), in aceasta dezbatere ea reprezinta polul extrem al interguvernamentalismului. Este impotriva logicii sa ne imaginam ca aceasta tara va da tonul pentru o integrare politica mai puternica. Ea va fi tara care mereu va negocia pentru sine un statut special cu derogari si extinderi de deadline-uri. (Asa cum de altfel a si facut prin introducerea in Tratatul de Instituire a Constitutiei a clauzei cunoscuta sub numele de “Emergency brake” cu aplicabilitate in domenii ca justitie criminala sau securitate sociala, si care se refera la posibilitatea de a opta pentru neimplicare – “opt-outs”.) Dat fiind conservatorismul sau traditional, atat al clasei politice cat si al populatiei, Marea Britanie va fi ultima tara care va adera la o structura federala europeana atunci cand se va ajunge la asa ceva. Sa nu uitam ca britanicii sunt si cei mai eurosceptici dintre europeni. Il voi cita pe Jack Straw pentru a ilustra cat mai sugestiv optica pragmatica a Marii Britanii fata de UE: “Ladies and Gentlemen, Europe has proved to be a good deal for the UK13 sau “we are working to ensure that our vision of Europe – a vision of nation states (.) guides the Union’s future14.

Asadar, in ecuatie raman Franta si Germania. Diferenta fundamentala intre viziunea franceza si cea germana asupra Constitutiei Europene este ca prima tinde spre centralism (presedinte direct ales al Consiliului European), dorind o constructie asemanatoare celei de a cincea Republici franceze, in timp ce ultima prevede liste de competente care sa evite centralizarea, tinzand spre federalism (presedinte direct ales al Comisiei Europene). Pentru ca atitudinea Germaniei este explicit federalista, tara cheie in acest moment pentru a impinge inainte UE pe drumul integrarii politice este Franta. Cum de la bun inceput axa franco-germana a stat la baza acestui proiect, viitorul politic al UE depinde cu atat mai mult de motorul franco-german. Pozitia actuala a Frantei inclina spre formula neo-realista a interguvernamentalismului inteles ca o extinsa cooperare multiguvernamentala. Din punctul nostru de vedere, conceptia franceza privind integrarea politica europeana nu este deloc favorabila proiectului federal. Cu radacini puternice in Gaullism si republicanism, viziunea presedintelui Chirac prevede o Franta care sa domine axa franco-germana, si prin aceasta, Europa. Integrarea politica a Europei este dorita de Franta numai pentru ca Franta sa poata contrabalansa puterea americana. Rezumand, viziunea franceza ar fi: integrare numai ca mijloc pentru a face din Franta protagonista politica si vioara intai a UE sau, cu alte cuvinte, integrare pentru maximizarea puterii si influentei franceze in lume. Atata timp cat Franta nu va inceta sa considere UE un instrument prin care poate sa-si recastige pozitia si demnitatea de mare putere mondiala, erijandu-se in unica vedeta politica pe un fundal format din celelalte tari membre UE, componenta politica va stagna. De aceea, alegerile prezidentiale din anul acesta din Franta sunt foarte importante. O eventuala alegere a lui Nicolas Sarkozy, principalul contracandidat al lui Chirac, ar putea schimba lucrurile. Provenind din acelasi partid politic ca si presedintele in exercitiu, actualul ministru de finante este considerat de foarte multi un reformator. Ramane de vazut daca si in ceea ce priveste perspectiva franceza asupra integrarii europene15.

In crearea sistemului politic federal, americanii au transpus viziunea baronului de Montesquieu din lucrarea sa “Spiritul legilor”, conform careia puterea legislativa, executiva si judecatoreasca trebuie sa fie separate si distincte. La aceasta, parintii fondatori ai Americii au adaugat conceptia conform careia fiecare dintre cele trei puteri guvernamentale ar trebui sa se verifice si sa se contrabalanseze reciproc (“should check and balance the other”). Principiul “checks and balances” este cel care reglementeaza functionarea sistemului politic american sau, parafrazandu-l pe Richard Perle16, este cel care “makes America tick”. Din punctul nostru de vedere, problema Europei este deficitul de la acest capitol. Federalistii europeni timpurii proiectasera Europa in mod asemanator. Comisia Europeana fusese conceputa in calitate de putere executiva unica. In prezent, puterea executiva a UE este impartita intre Comisie si cele doua institutii de factura interguvernamentala, Consiliul European si Consiliul de Ministri, iar aceasta impartire nu este egala. Economia de succes a pietei unice si a eurozonei a creat acea deschidere necesara pentru input-ul politic, a creat un argument in plus pentru integrarea politica. Zarurile din punctul nostru de vedere se afla la Franta, la liderii ei politici.





Concluzii

Se spune in ultima vreme ca semnarea Tratatului si a Actului Final de Instituire a unei Constitutii pentru Europa este un succes. Formula la care s-a ajuns nu a fost obtinuta din start. Consiliul European de la Bruxelles din 12-13 decembrie 2003 nu a reusit sa ajunga la un acord general privind sistemul de vot prin majoritate calificata si compozitia Comisiei. Asemenea americanilor de acum 200 de ani, europenii sau lovit de aceeasi problema. Marul discordiei a ramas acelasi: numarul de voturi pe care ar trebui sa le aiba fiecare stat. Calea de mijloc pe care au ales-o americanii pentru a combina suveranitatea nationala cu cea statala este cunoscuta sub denumirea de Compromisul Connecticut. Acest compromis a fost federatia. Multora li s-ar putea parea mult prea deplasata aceasta paralela, deoarece compromisul Connecticut viza distribuirea voturilor in cadrul legislativului national bicameral, in vreme ce in UE puterea legislativa este impartita intre Parlament, Comisie si Consiliu, urmand o procedura mult mai complicata. Aceasta paralela ma ajuta sa ridic insa urmatoarea intrebare: in ce masura Tratatul de Instituire a Constitutiei europene este un succes, asa cum se spune, si cat de mult inseamna el pe drumul spre o mai mare integrare politica?

Conform publicatiei The Economist nr. 8381, vol. 371/2004, saptamana 26 iunie-2 iulie, p. 32, proiectul de constitutie a UE prevede adoptarea sistemului de vot cu dubla majoritate, in conformitate cu care legile sunt aprobate daca sunt votate de 55% dintre tari, reprezentand 65% din populatia UE. Abandonarea sistemului de votare de la Nisa de majoritate calificata care avantaja tarile cu o populatie numeroasa pare a fi un lucru pozitiv. A fost nevoie de doua Consilii Europene (Bruxelles, decembrie 2003 si Bruxelles, martie 2004) pentru a convinge Spania si Polonia, marii beneficiari ai sistemului de vot stabilit la Nisa, sa accepte un sistem de vot care le dilueaza puterea. O alta prevedere este crearea postului de presedinte al Consiliului European. Tratatul mai prevede reducerea marimii Comisiei Europene incepand din 2014. Abandonarea principiului “un comisar pentru fiecare tara membra” mi se pare profund nedemocratica. Argumentul celor care au sustinut aceasta masura este ca formula de la Nisa crea o problema organizationala intrucat numarul comisarilor ar fi depasit numarul portofoliilor disponibile. Personal, cred ca nu a fost cautata indeajuns o formula convenabila pentru aplicarea acesteia. Aceasta masura poate fi inteleasa atat ca dorinta de a creste eficienta Comisiei, cat si ca incercare de a diminua puterea de decizie a tarilor noi intrate in uniune. Tratatul sustine in continuare dreptul de veto national in domenii precum: taxarea directa, politica externa si de aparare si finantarea bugetului comunitar. Aceste trei masuri spun un singur lucru: noul tratat reprezinta triumful punctului de vedere franco-britanic. Are o amprenta politica vadit interguvernamentala, incluzand masuri care sa asigure functionarea UE in formula cu 25 de state membre. O spune chiar Jack Straw intr-o conferinta de presa, inca in 2003: “far from establishing any kind of federal superstate of fantasy, will actually help to strengthen the role of nation states17. Cu aceeasi ocazie, el mai spune un lucru foarte important: modificarile aduse echilibrului de putere dintre state si uniune, prevazute in textul tratatului, nu sunt nici pe departe comparabile cu cele operate de Tratatul de la Maastricht sau de Actul Unic European (“on any basis whatsoever, the changes involved in this text tell us the balance of power between nation states and Europe are much less significant than those in Maastricht or, for example in the Single European Act in 1986, which established the idea of QMV and the single market”. Aceeasi idee o exprimase si pe 9 septembrie 2003, in discursul sau in fata Camerei Comunelor: “The proposals in the current draft Treaty do not change the fundamental relationship between the EU and its Member States; and on any analysis it involves less change than that in Maastricht and the Single European Act”.

Carta Drepturilor Fundamentale nu creeaza drepturi noi, iar asa-zisa Constitutie europeana nu este deloc o constitutie, decat cu numele. Dincolo de faptul ca tratatul confera pentru prima data UE personalitate juridica, chiar daca formala – autorizand-o sa semneze acordurile internationale – si creeaza dreptul explicit al tarilor de a se retrage din UE, nimic din pompoasa denumire a tratatului nu se regaseste in text, doar daca il tratezi ca pe o incercare de a obisnui europenii cu ideea de politizare a UE. Daca ar fi sa pozitionam UE pe o scara a formei politice, ea s-ar afla in formula deja consacrata de “less than supranational, more than governmental”. Fenomen complex, integrarea pare sa se fi oprit din dezvoltare pe verticala, adancirea integrarii politice desfasuranduse mai mult pe axa orizontala, a extinderii. Intrebarea care apare este daca UE a incremenit pe axa verticala sau doar ia o pauza, asteptand un moment favorabil pentru a profita de deschiderea oferita de neofunctionalism si de viziunea paneuropeana a fondatorilor sai. Deocamdata, Constitutia trebuie ratificata in unanimitate de cele 25 de state membre. In acest sens, calendarul este urmatorul: Marea Britanie si Danemarca au anuntat amanarea referendumurilor pana in 2006; din statele ramase pentru 2005, Finlanda, Suedia si Germania vor ratifica tratatul prin vot parlamentar, iar restul prin referendum, aceasta in conditiile in care parlamentele nationale ale Lituaniei si Ungariei au fost primele care au ratificat tratatul, pe 11 noiembrie si respectiv, 21 decembrie 200418 iar Spania a fost prima tara care a ratificat constitutia prin referendum pe 20 februarie 2005. Ramane sa vedem cat de unite sunt statele europene in acest demers care este inca departe pentru a putea fi numit unul constitutional.


NOTE

1 Martin Griffiths, “Relatii Internationale. Scoli, curente, ganditori.” Capitolul Organizarea Internationala, Subcapitolul David Mitrany, p.309-314.
2 Ibidem, Subcapitolul Ernst Haas, pp. 293- 299.
3 http://www.setimes.com
4 Fred R. Harris, “America’s Democracy. The Ideal and the Reality”, Capitolul 2, Subcapitolul The Constitutional Convention si The Fight for Ratification, pp. 31-48.
5 “Planul Schröder 2001” sau proiectul de document prezentat la conventia partidului SPD din noiembrie 2001 de catre cancelarul german.
6 – Discutia cu Jean-Pierre Chevenement, “Die Zeit”, 21 Iunie, 2000, pp. 13-18.
– Discursul lui Joschka Fischer la parlamentul European din 7 iulie 2000.
– Comentariul ‘Fischer fordert Entscheidungen uber die Zukunft der EU’ din “Suddeutsche Zeitung” 7 Iulie 2000.
– ‘Fischer Proposes Directly Elected European President’, “International Herald Tribune”, 7 Iulie 2000.
7 Prelegerea tinuta de Joshka Fisher, pe 12 mai 2000, la Universitatea Humbold din Berlin.
8 Documentul reprezentand contributia presedintelui Republicii Franceze, Jaques Chirac, si a cancelarului Republicii Federale Germane, Gerhard Schröder, intitulat “Contributia franco-germana la Conventia Europeana cu privire la arhitectura institutionala a Uniunii”, depusa de domnii Dominique de Villepin si Joshka Fischer la Secretariatul General al Conventiei, si inregistrata cu nr.192 (489/ 03).
9 Interviu acordat de catre presedintele francez Jacques Chirac ziarului “Le Figaro” cu ocazia aniversarii a 40 de ani de la semnarea Tratatului de la Elysée, 20 Ianuarie 2003.
10 http://www.mie.ro/publicatii/Romana/romania_si_viit_europei/tema.htm (p. 4)
11 Conferinta de presa sustinuta de Secretarul pentru Afaceri Externe al Marii Britanii, Jack Straw, in data de 11 Decembrie 2003 la sediul Foreign Press Association din Londra.
12 Discursul tinut de Tony Blair la Varsovia pe 6 octombrie 2000.
13 Discursul tinut de Jack Straw cu ocazia conferintei pe tema constitutiei europene, la Centrul de Reforma Europeana, Londra, 7 Decembrie 2004.
14 Discursul lui Jack Straw in fata Camerei Comunelor, 9 Septembrie 2003.
15 Editie speciala “The Economist”: “The World in 2005”, articolul “Jaques vs. Nicolas”, pp. 27, 30.
16 Richard N.Perle este o figura proeminenta a administratiei americane. Este supranumit in cercurile de la Washington “Printul Intunericului”. Apreciat pentru activitatea sa in calitate de consultant politic la Pentagon (pana in febr.2004), consultant politic pentru Likud, presedintele Defence Policy Board din Cadrul Departamentului de Aparare, expert think tank, media manager, investitor international. Perle si fostul secretar al apararii Paul Dundes Wolfowitz sunt considerati arhitectii din umbra ai politicii externe a administratiei Bush. A lucrat pentru senatorul Henry “Scoop” Jackson, presedintii Ronald Reagan si George W.Bush.
17 Ibidem 11.
18 Ibidem 15, pp. 25-27.











Document Info


Accesari: 113
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2022 )